1000 Balkan – ziua 11


La ora 4:10, dupa numai 5 ore de somn m-am trezit cu un singur gand: “Asta este ultima zi! Inca 60 de kilometri, inca un efort de cateva ore si sunt acasa!” Apoi am repetat ritualul ultimelor doua zile: am evaluat avariile si am aplicat gel rece pe glezna umflata, am bandajat piciorul cu fasa elastica, am luat antiinflamatoare, m-am echipat si am iesit din hotelul de la Ruse impreuna cu Ionut, prietenul care se oferise sa fie alaturi de mine pana la capat. Am trecut granita si am ajuns in comuna Daia, locul de unde terminasem etapa anterioara cu numai cateva ore inainte. Strada era pustie, lumina destul de putina, asa incat m-am echipat cu o vesta reflectorizanta si cu doua frontale: una in fata, sa lumineze drumul si una in spate cu bec rosu pus pe avarie. Cam asa ma simteam si eu. Foarte obosit si cu dureri destul de mari la piciorul drept. Masina de suport condusa de Ionut era in spatele meu la cativa metri.

Imi doream foarte mult sa termin pe picioare aceasta cursa si nu in masina de suport si nu ma rugam decat sa nu se intample ceva mai rau decat durerile cu care deja ma obisnuisem. Am incercat din nou sa alerg, insa dupa numai cativa pasi mi-am dat seama ca nu se poate si ca ultimii 60 de kilometri ii voi face tot mergand. Chiar daca suna putin ciudat, eram intr-o cursa contra cronometru. Ritmul meu de mers era undeva intre 5-6km/h, dar aveam avans fata de ceilalti de 2 ore si jumatate, ei urmand sa ia startul la ora 8. Strategia lor pentru ultima zi era sa faca opriri scurte din 5 in 5 km pentru hidratare si o data la 10km pentru regrupare. Era foarte important ca tot grupul sa ajunga in acelasi timp in Bucuresti si apoi la linia de finish. Apoi, mai era o pauza mai lunga, de jumatate de ora la pranz, cand voluntarii pregateau de mancare.

 

Eu aveam in minte un singur lucru. Avand in vedere toate cele enumerate mai sus si faptul ca ritmul lor de alergare era undeva la 9-10km/h, ca sa pot sa ma sincronizez cu tot grupul si sa trecem linia de finish impreuna ar fi trebuit sa pastrez o viteza constanta de 5-6km/h timp de 10 ore, fara opriri.  N-am facut absolut nici o oprire in afara de cele pentru necesitati fiziologice, toate cele necesare hidratarii si alimentarii fiindu-mi date din mers de Ionut.

Cand am ajuns in comuna 1 Decembrie si mai apoi in Jilava stiam ca intrarea in Bucuresti este din ce in ce mai aproape si nu-mi venea sa cred ca dupa 11 zile ajunsesem acolo! Glezna durea din ce in ce mai tare si intre timp revenise si durerea in bolta plantara a piciorului stang pe care n-o mai simtisem de ceva vreme. Tineam tot timpul legatura cu Ionut care ma anunta la cati kilometri in spatele meu este grupul si ma fortam sa merg inainte si sa nu ma opresc pentru ca stiam ca daca o fac o data, voi fi tentat sa o fac mereu atunci cand imi era mai greu.

Daca grupul m-ar fi depasit, sa spunem cu 5km inainte de final eu n-as fi putut sa tin ritmul cu ei si imi doream foarte mult sa trec linia de finish impreuna cu toti participantii. In scurt timp am intrat in Bucuresti si a inceput aventura urbana, intrucat n-am mai putut merge pe carosabil si a trebuit sa imi continui traseul pe trotuar facand slalom printre lumea grabita, asteptand la semafoare, coborand si urcand borduri, etc. Eroii Revolutiei – Tineretului – Unirii – Universitate – Romana – Victoriei – Arcul de Triumf – Casa Presei – Sediul Unicredit (B-dul Expozitiei). Lumea din oras se uita ciudat la mine, imbracat cu tricoul pe care scria “Alerg pentru Padurea Copiilor” iar eu de abia ma taram si in plus aratam si ca Robocop cu doua genunchiere, manusi si mers schiopatat.

Cand am ajuns la Arcul de Triumf cred ca deliram si nu mai eram in stare nici macar sa-mi ridic privirea din pamant si sa ma uit la culoarea semaforului. Ceasul arata putin peste 10 ore de cand plecasem din comuna Daia si mai aveam mai putin de 1km pana la linia de sosire. Grupul era la 10 minute in spatele meu si eram bucuros ca reusisem sa ne sincronizam. Ionut, care parcase deja masina la linia de sosire, venise in intampinarea mea si am mers impreuna ultimii 500m. Intre timp grupul m-a ajuns din urma si am trecut impreuna linia de finish in aplauzele sustinatorilor, membrilor de familie si prietenilor care venisera sa ne intampine. Ne-am imbratisat cu totii iar mie, unul, nu-mi venea sa cred ca reusisem sa duc la capat o cursa absolut fantastica dar pe final extrem de chinuitoare.

10272642_890449984308314_8573217647766402896_o

 

Din cei 410km de alergare dintre Sofia si Bucuresti, 160 am fost nevoit sa-i merg, iar cand ma gandesc acum … mi se pare o nebunie curata. Atunci insa, n-o vedeam asa. Intrasem pe pilot automat, iar gandurile nu-mi erau decat ca trebuie sa ajung pe picioarele mele la linia de sosire. Asa cum pot! Sentimentul pe care l-am avut la final nu poate fi descris in cuvinte. Ceea ce era aproape sa fie The Highway to Hell se transformase in Stairway to Heaven. Iar asta si datorita oamenilor unei echipe de suport fantastice care au fost langa mine la fiecare pas, care mi-au ridicat moralul si au avut incredere in mine ca o sa termin cursa.

Cateva cifre va pot oferi o imagine de ansamblu a ceea ce a insemnat pentru mine acest eveniment din punct de vedere efort.

– Distanta: 1051km

– Timp efectiv: 83h:33m:13s

– Calorii consumate 27,637

– Diferenta pozitiva de nivel: 7263m

Balkan Charity Challenge este un eveniment cu totul special, despre depasirea propriilor limite, despre cunostere personala in momente dificile, despre prietenie, caritate si spirit sportiv. Este genul de eveniment la finalul caruia ramai nu numai cu amintiri frumoase dar si cu prieteni pe viata. 1000 Balkan este o mare familie, o familie in care timp de 11 zile m-am simtit ocrotit, protejat, iubit si incurajat sa-mi depasesc propriile limite.

Bucuresti РSofia (640km cu bicicleta) / Sofia РBucuresti  (410km in alergare) РWOW, ce experienta!

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.