Ziua de astazi se poate traduce printr-o singura fraza: “Alearga daca poti, mergi daca trebuie, taraste-te daca esti nevoit, numai nu renunta!”
Am inceput dimineata total neincrezator datorita celor doua probleme, una la piciorul stang si una la piciorul drept, insa Cel de Sus se pare ca avea alte planuri cu mine pentru ziua de astazi. Durerea de la tendonul tibialului posterior nu trecuse ca prin minune peste noapte si ma asteptam sa se intample asta. Dar cel putin glezna se mai desumflase. De la primii pasi am simtit ca nu voi putea termina ziua cu o alergare decenta. Cei 57 de kilometri de astazi incepeau direct cu o urcare pe care m-am chinuit sa o parcurg in ritmul celorlalti, insa ceva nu mergea bine. Bandajat cu benzi kinesio si la stangul si la dreptul, plus doua glezniere aratam de parca plecam la razboi. Si intr-adevar asa a fost. A fost un razboi cu mine insumi si cu tentatia de a renunta. Dupa nici un kilometru, vad in capul dealului o masina oprita pe dreapta si oameni care imi faceau cu mana si strigau “Hai Andrei! Hai Andrei”. Intr-adevar, era ceata afara si nici eu nu eram foarte odihnit, insa chiar sa am vedenii? Stiam ca masinile de suport ne asteaptau de abia la kilometrul 5. Ma frec la ochi, scutur din cap, ma mai uit o data, dar la fel. Cei de pe margine se auzeau strigand din ce in ce mai tare pe masura ce ma apropiam.
Nu mi-a venit sa cred cand am vazut cine erau! Erau SAP Runners, cei pe care i-am antrenat in cadrul programului Primul Maraton si care-mi citisera povestirile si venisera sa alerge alaturi de mine. Va dati seama ca oamenii acestia s-au trezit la 3 ca sa fie in Bulgaria la ora startului, 7:30? Mi se parea si mi se pare in continuare incredibil. I-am imbratisat cand i-am vazut si in continuare parca nu-mi venea sa cred ca sunt reali! Am alergat impreuna pret de vreo 15 kilometri cand durerile articulare au devenit insuportabile. A fost momentul cand Daniel Horhogea, un coleg care din pacate s-a accidentat destul de serios in etapa a treia de alergare si a fost nevoit sa abandoneze cursa, mi-a oferit genunchierele lui, pentru a mai prelua din socuri. Cu doua glezniere, doua genunchiere si benzi kinesio incepeam sa arat din ce in ce mai mult cu Robocop 🙂 Insa eram hotarat sa nu renunt. Mi-am spus ca daca nu pot sa alerg, voi merge, chiar daca mai erau 42km!
Au fost cei mai groaznici, chinuitori si interminabili 42km din viata mea! Daca credeti ca e usor sa faci un maraton mergand, ar trebui sa incercati. Insa n-ar fi fost nici o problema daca tendoanele erau ok. Insa au fost 42 de kilometri de dureri la fiecare pas. Prietenii de la SAP, Oana si Gabi Solomon, Ionut Gherghe si intreaga echipa de voluntari au fost langa mine si mereu ma intrebau daca am nevoie de ceva.
La un moment dat am decis sa nu ma mai opresc la punctele de alimentare si sa iau ce-mi trebuie din mers. Nu de alta, insa aveam senzatia ca parca nu se mai termina si vroiam ca orice minut pe care il aveam la dispozitie sa il folosesc mergand si nu stand. Ultimii 15 kilometri am mers alaturi de Marian Daogaru, participant si el la categoria SuperHuman si care s-a restras tot din cauza unei accidentari acum 3 zile. A vrut sa-mi tina de urat si bine a facut pentru ca incepuse sa se innopteze iar eu de abia mai tineam directia dreapta pe sosea.
La finish am avut parte de o atmosfera de parca as fi castigat un maraton! Nu stiam ce sa fac. Sa plang? Sa ma bucur? Sa rad? Nu mai aveam putere sa fac niciuna. I-am imbratisat pe toti si am urcat in masina la Gabi Solomon care m-a adus pana la hotel.
Dupa ziua de astazi, nu pot decat sa multumesc din inima tuturor oamenilor deosebiti din jurul meu, datorita carora am terminat si aceasta etapa. Maine vom pleca de langa Byala, vom trece granita, iar finishul va fi in Daia. Nu stiu cum o sa-mi fie picioarele maine, daca voi putea alerga sau nu. Un lucru stiu sigur: vreau sa ajung pe 11 noiembrie la sediul Unicredit din B-dul Expozitiei, de unde pe 1 noiembrie am plecat spre Sofia. Si cu siguranta nu vreau sa vin cu masina! Tineti-mi pumnii! Mai sunt doua zile!
