139 de povesti care merita descoperite


4

Zi de zi ne petrecem existenta alergand de colo colo, la propriu sau la figurat iar lumea in care traim acum cu siguranta nu mai este la fel de calma si de linistita ca atunci cand eram copii. Imagini, sunete, zeci de mii de stimuli ne inconjoara din toate partile iar creierul nostru incearca sa-i proceseze, sa-i asimileze si sa faca fata acestui bombardament.

Pentru multi dintre noi, acestea sunt lucruri pe care nici nu le bagam in seama, cumva le luam ca pe o stare de fapt. Ne-am adaptat. Sau ce-l putin incercam sa o facem. In schimb pentru o parte dintre noi, lumea inconjuratoare, asa cum este ea acum, agitata si in plina viteza, este de neacceptat. Este cumva prea mult. Si atunci ne creem o lume a noastra, in care ne detasam de toti si de toate. Cu nimic diferita fata de cea reala, doar poate mult mai linistita si in care noi detinem controlul.

Inainte sa plec in Statele Unite sa alerg 273km la Grand to Grand Ultra, am primit un mesaj si o rugaminte. Si anume, daca atunci cand ma intorc, nu as vrea sa alerg pentru cei 139 de copii diagnosticati cu autism, majoritatea cazuri sociale, de a caror terapie si reintegrare se ocupa Asociatia de Terapie Comportamentala Aplicata (ATCA). Am raspuns instantaneu si cu mare bucurie am promis ca atat cat voi putea mai voi implica in acest proiect de indata ce ma intorc.

Ieri am fost la unul din cele doua centre de terapie si va spun cu cea mai mare sinceritate ca am plecat cu ochii in lacrimi. Am cunoscut doi copii frumosi, expresivi, veseli, care tanjeau dupa afectiune si care cat am stat acolo au vrut sa-i tin in brate, doi copii prinsi captivi intr-o lume pe care putini dintre noi o intelegem sau o vom putea intelege vreodata.

Am venit acasa si i-am povestit sotiei si cu lacrimi in ochi am realizat un lucru. Pana nu ai copii nu poti empatiza 100% si nu iti poti da seama de dramele din aceste familii, de zbuciumul parintilor care ar face orice pentru puii lor. De faptul ca societatea inca nu a ajuns la o maturitate in ceea ce priveste aceasta poveste.

Din fericire exista oameni (si Doamne cat ma bucur de acest lucru), care isi dedica o mare parte din viata, din timpul lor, pentru ca acesti copii sa invete sa comunice cu noi, sa se deschida, sa iasa din realitatea pe care si-au creat-o si sa reintre din nou in a noastra. Atat cat se poate. Pentru unii mai mult, pentru altii mai putin insa fiecare pas mic este o victorie. Fiecare copil este o poveste care trebuie si merita descoperita.

Nu aveam de gand sa alerg anul acesta la Maratonul International Bucuresti pentru ca stiam ca o sa vin destul de avariat din Statele Unite. Insa misiunea celor de la ATCA a devenit cumva si misiunea mea si mi-am propus ca pasii mei sa se transforme in ore de terapie pentru cele 139 de suflete. Vizitand centrul m-am convins si mai mult de faptul ca acesti copii nu pot intrerupe terapia pentru ca de cele mai multe ori asta inseamna luni sau chiar ani dati inapoi in ceea ce priveste evolutia lor.

Nu-mi vin in minte decat imaginile cu acei doi ingerasi care nu se mai dadeau jos din bratele mele. Imi pare rau ca nu pot sa scriu mai mult insa imi tremura mainile iar cuvintele mi-i se innoada si imi raman blocate parca undeva.

Ca sportiv amator, ca parinte, ca om caruia nu-i place sa inchida ochii si sa fie indiferent la cei din jurul lui, va rog sa veniti alaturi de mine in povestea asta si sa donati pentru cele 139 de suflete de la ATCA. Uitati de mine, ca voi alerga duminica la maraton. Nu despre mine este vorba aici. Ci despre ei. Donatiile voastre inseamna ore de terapie pentru ei. Inseamna speranta. Inseamna o raza de lumina in sufletele parintilor lor.

4

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *