In acest sfarsit de saptamana drumul spre Sahara a trecut pe la Maratonul International Bucuresti, sau mai pe scurt MIB. Este principalul eveniment sportiv al anului, mai ales pentru comunitatea de alergatori, care, cu bucurie constat, ca se mareste de la un an la altul. Profesionisti sau amatori, inscrisi la cursa populara sau la primul maraton, alergand de placere sau dorind sa isi depaseasca propriile limite, MIB aduna la start oameni de toate varstele, din toate categoriile sociale, uniti de aceeasi pasiune comuna: dorinta de a face miscare, de a promova un stil de viata sanatos, si de ce nu de a “da microbul” si celorlati care desi acum stau pe margine si aplauda, la anul se vor afla cu siguranta la linia de start.
Exact acum un an ma aflam la linia de start, in prima mea participare la o cursa oficiala, cursa de semi maraton MIB 2011, deoarece dupa cateva saptamani trebuia sa iau startul in primul meu maraton (Athens Classic Marathon) pentru care ma pregatisem cu constiinciozitate timp de 7 luni. Asa incat, anul acesta la Bucuresti, mi-am dorit sa alerg tot maratonul! Desi doar cu o luna in urma, pe 8 septembrie alergasem pe cel mai frumos drum din lume, Transfagarasan, 70 de kilometri, desi sutele de kilometri alergati in ultimele 3 luni si jumatate isi pusesera amprenta din punct de vedere al oboselii, mi-am dorit foarte mult sa alerg aceasta cursa. Pentru mine acest maraton avea o semnificatie aparte. Si anume, la finalul parcurgerii distantei de 42 km si 195m aveam sa depasesc 1800 km, adica jumatatea distantei Bucuresti – Sahara!
1800 de kilometri alergati in 114 zile cu picioarele, mintea si sufletul, pentru Inima Copiilor si nou nascutii de la Marie Curie!
Anul acesta, proiectul “Andrei Gligor pana in Sahara” a fost prezent la Sport Expo, in standul prietenilor de la RoClub Maraton, pregatindu-le celor care au vrut sa ne sustina, tricouri vesele in schimbul kilometrilor cumparati. Si nu putini au fost acestia! Donatiile au venit atat din partea persoanelor cunoscute, dar si din partea unor oameni care aflau pentru prima oara despre proiect, si au dorit sa faca parte din el. Cel mai frumos lucru a fost in schimb sa ii vad pe cativa dintre ei purtand tricoul cu Inima Copiilor si “Andrei Gligor pana in Sahara” chiar in ziua cursei. Am mai adaugat astfel 80 de nume pe spatele tricoului cu care la anul voi alerga maratonul din desert! Le multumesc din inima tuturor celor care au trecut in acest week-end pe la standul RoClub Maraton, s-au oprit si ne-au ascultat povestea. Povestea unui proiect de suflet pentru mine, inceput in iunie si care se va termina in februarie, aducand o raza de lumina in ochii nou nascutilor de la Marie Curie.
Maratonul de anul acesta, s-ar traduce pentru mine in cateva cuvinte: bucurie – entuziasm – agonie – implinire.
Bucuria si entuziasmul sunt usor de intuit. Cine a mai participat pana acum la o astfel de cursa, stie foarte bine despre ce este vorba. Este acea energie degajata la start de mii de alergatori care vibreaza intr-un singur glas “3…2…1 START!” Asa a fost si acum, cei aproape 5000 de participanti facand o atmosfera pe care nu o poti uita usor. Bucuria mi-a fost completata de prezenta sotiei mele la start, in cursa populara (3.5 km), fiind prima ei participare la un astfel de eveniment. Fara antrenamente in prealabil, si fiind o persoana care n-a alergat o distanta mai mare de 1 km, a vrut sa-mi fie alaturi in acea zi, dovedind astfel ca orice este posibil atunci cand iti doresti cu adevarat.
Prima jumatate a cursei am alergat-o aproape de pacemakerii de 3h 30m, mentinand un ritm constant de 5 min/km. Desi a fost destul de cald, ma simteam foarte bine si nici nu stiu cand au trecut primii 30 de km. Traseul de anul acesta, a fost modificat, astfel incat cei care alearga maraton sa faca doar doua bucle in loc de patru, iar cei de la semi maraton una singura in loc de doua. Uitandu-ma pe harta traseului am vazut ca acesta trecea chiar prin fata strazii mele. Si mai in gluma mai in serios, vecinii imi promisesera ca ma asteapta cu gratarul cu mici si mustar in fata strazii. Se pare insa ca n-au facut-o 🙂 Am salutat cativa dintre ei cand am trecut prin dreptul blocului.
Desi imi stabilisem un obiectiv ambitios avand in vedere oboseala acumulata in ultimele luni si am indraznit sa cred ca pot termina cursa in 3h 30m, acest lucru nu s-a intamplat. Probabil cei 1800 de kilometri lasati in urma in ultimele 3 luni si jumatate ma puneau acum la respect. Si in scurt timp aveam sa aflu pe propria piele ce inseamna cu adevarat expresia binecunoscuta in cursele de anduranta “hit the wall” (sa lovesti zidul). Este momentul in care esti foarte aproape sa renunti, sa nu mai vrei sa continui cursa. Dupa cum va spuneam mai devreme la kilometrul 30 ma simteam excelent atat din punct de vedere fizic, al hidratarii, dar si mental. La punctul de alimentare de la kilometrul 32 n-am simtit nevoia hidratarii, stiind ca peste 5 kilometri, inainte de urcusul de pe Calea Victoriei, urma sa intalnesc din nou voluntarii veseli, cu sticle de apa, fructe si bauturi izotonice. Din pacate, in momentul in care am ajuns acolo, apa si bauturile izotonice se terminasera. Am inteles ca ulterior problema a fost rezolvata.
Insa eu aveam nevoie urgenta de apa. A fost pentru prima data intr-o cursa cand am avut senzatia ca mi se inmoaie picioarele, ca ma topesc de caldura si ca as da orice pentru o gura de apa. Am inceput sa urc Calea Victoriei rugand oamenii de pe trotuar sa-mi dea putina apa din sticlele pe care le tineau in mana. Am constatat, cu un gust amar, ca toti se uitau la mine cu un zambet ciudat pe fata, ridicau din umeri si ma lasau sa trec mai departe! In mintea mea s-a creat pentru o fractiune de secunda o stare de panica, stiind ca urmau inca 3 kilometri pana la urmatorul punct de hidratare, 3 kilometri pe care, in starea in care ma aflam, nu cred ca puteam sa ii mai parcurg. Tot rugandu-ma in stanga si in dreapta, pentru o gura de apa, am nimerit un grup de francezi, care probabil alergasera semi maratonul si acum se indreptau pe jos, in plimbare, spre centrul capitalei. Vazandu-ma in ce stare sunt, unul dintre ei mi-a intins sticluta in care mai erau aproape doua guri de apa. Am sorbit-o dintr-o suflare, i-am multumit frumos si am continuat sa alerg mai departe. Insa in scurt timp, din cauza deshidratarii, au aparut crampe musculare puternice atat la cvadricepsi cat si la gambe. Pentru o clipa n-am mai vrut sa merg mai departe, insa am continuat sa ma “tarasc” inca doi kilometri. Este ceva ce am invatat in aceasta cursa: chiar daca simti ca n-ai nevoie de apa, nu ocoli nici un punct de hidratare!
Cand am vazut in fata mea ultima curba, dupa care urma linia dreapta, am inceput sa accelerez, incurajat de lumea de pe margine, ignorand crampele musculare din ce in ce mai puternice. Si astfel am reusit sa trec linia de sosire dupa 4:08:43! Nu a fost un timp grozav, avand in vedere ca toate maratoanele alergate pana acum au fost sub 4h, insa m-am simtit fericit si implinit, stiind ca am mai adaugat 42 km drumului spre Sahara!
Si ca sa incheiem in aceeasi nota de buna dispozitie, cati dintre cei care au alergat un maraton, nu s-au regasit in clipul de mai jos, macar o singura data? 😀
Din fericire eu maine seara sunt la Sky Wellness, bucurandu-ma de jacuzzi, dusuri cu cromoterapie si un binemeritat masaj de relaxare. Va astept si pe voi!