A fost odata ca niciodata


3

Marathon 7500 ar putea fi o poveste care sa inceapa foarte bine cu a fost o data ca niciodata, sau ar putea fi o trilogie scrisa de un dramaturg insensibil, fara simtul umorului si caruia ii place sa chinuie personajele principale. In oricare din variante finalul nu este unul fericit, cel putin pentru mine.

De ce spun trilogie? Pentru ca zilele trecute am luat startul pentru a treia oara la cea mai grea cursa montana din Romania, ce se desfasoara anual in muntii Bucegi, pe un traseu foarte frumos dar totodata deosebit de greu: 90km cu 7500m diferenta de nivel pozitiva cu trei urcari pe Vf. Omu venind din trei directii diferite (Salvamont Pestera / Gura Diham / Refugiul ciubotea (Bran) plus multe alte urcari si coborari mai mult sau mai putin tehnice. La editia de anul acesta au fost si cateva noutati din punct de vedere organizatoric
– timpul limita de terminare a cursei a fost micsorat de la 40 de ore la 35 de ore
– s-au introdus in plus fata de editiile anterioare timpi limita intermediari la anumite puncte de control, astfel

– P1 Cabana Valea Dorului:1h30′ (ora 7:30)
– P3 Cabana Piatra Arsa: 4h30′ (ora 10:30)
– P6 Salvamont Pestera: 9h00′ (ora 15:00)
– P7 Cabana Omu: 13h00′ (ora 19:00)
– P10 Cabana Omu: 24h00′ (ora 6:00)
– P13 Cabana Omu: 31h00′ (ora 13:00)

Formatul cursei este unul special si care mie imi place foarte mult. Si anume se alearga in echipa de doua persoane. Se pleaca de la start in echipa, se trece linia de sosire in echipa. Daca se intampla ceva cu unul dintre membrii echipei pe traseu, ambii trebuie sa paraseasca competitia. Sunt zeci de ore petrecute intr-un efort continuu pe munte, sunt momente frumoase dar si momente grele, cand simti ca esti la capatul puterilor si de aceea echipa trebuie sa fie una sudata, coechipierul avand un rol extrem de important in momentele dificile.

Anul acesta am luat startul alaturi de un bun prieten, Dani Cirstoveanu, fiind hotarati sa ducem la bun sfarsit cursa care pentru mine a devenit un fel de fata morgana, sau printesa inchisa in castel, pe care incerc sa o cuceresc de trei ani. Puteti citi primele doua parti din trilogia 7500 aici si aici.

Revenind la cursa de anul acesta am plecat de la Salvamont Pestera catre cabana Valea Dorului unde am avut si primul timp intermediar de 1h:30m. Am ajuns in aproximativ o ora dupa care am continuat catre Cabana Poiana Stanii si mai apoi spre Cabana Piatra Arsa unde trebuia sa ajungem in maxim 4h30m de la start, altfel eram descalificati. Am reusit sa trecem si de acest punct eliminatoriu in 3h:39m. Dupa 35km si 8h55m ajungeam inapoi in tabara de baza, cu 5 minute inainte de timpul limita. Ne-am tras sufletul, ne-am hidratat, am mancat repede ce aveam fiecare in sac si am luat-o din loc spre Vf.Omu, alaturi de Alex si Claudiu, aflati la prima lor incercare de a cuceri printesa 😀

Observand ca avem cam acelasi ritm am hotarat sa mergem impreuna toata cursa, mai cu seama ca urma sa ne petrecem toata noaptea pe munte, alergand / mergand / tarandu-ne la lumina frontalelor. In ceea ce ma priveste eram destul de bine: articulatiile in regula, musculatura putin incordata insa nimic de speriat. Eram foarte atent la semnalele pe care mi le dadea corpul pentru a nu repeta istoria din 2013. Aveam la mine anticarcel, si fiole de magneziu si de asemenea aveam grija sa ma hidratez cum trebuie atat cu apa cat si cu bautura izotonica (Isostar Long Distance Energy), mai cu seama ca a fost o zi caniculara. Apoi am aflat de la organizatori ca multe echipe abandonasera, avand probleme cu insolatia. Ca sa fiu sincer am avut un moment pe prima urcare la Vf.Omu cand am simtit ca ametesc, o senzatie de greata si de lesin. Nu avea ce sa fie de la alimentatie asa ca am pus-o pe seama insolatiei. Am luat o pauza de 5 minute, m-am intins pe o piatra si mi-am tras sufletul, apoi am strans din dinti, am incercat sa nu ma mai gandesc la asta si am plecat mai departe. Intre timp mi-am revenit si am ajuns la Vf. Omu cu o ora si jumatate inainte de timpul limita de 13 ore.

Am baut un ceai cald, am mancat ceva din bunatatile puse de masa de voluntari (cascaval, rosii, paine) si ne-am lasat niste lucruri de schimb pentru ca urma sa ne intoarcem pe Vf.Omu undeva dupa miezul noptii. Coborarea spre Gura Diham este una lunga dar frumoasa, insa solicitanta pentru picioare. De acolo urma vestita urcare pe Bucsoiu spre Vf. Omu. Intre timp echipa noastra de 4 se facuse una de 8 ceea ce n-a fost rau pentru ca urcarea pe Bucsoiu avea sa ne ia vreo 4 ore si in echipa mare parca timpul trecea mai repede. Fiind senin, privelistea era superba si se putea zari Castelul Bran luminat. Insa oboseala incepea sa-si spuna cuvantul si trebuia sa fim foarte atenti unde punem piciorul. Pe unele portiuni se urca aproape vertical iar vantul care batea destul de tare si vizibilitatea data doar de lumina frontalelor sporea gradul de dificultate.

Am ajuns pentru a doua oara la Omu dupa 22 de ore de la start, incadrandu-ne din nou in timpul eliminatoriu de 24 de ore. Am intrat in cabana sa ne incalzim, facand o pauza de 20 de minute si mancand cea mai buna ciorba de legume din viata mea. Dani era destul de avariat. Muschii picioarelor incepusera sa se blocheze si din pacate urma o coborare foarte lunga si tehnica pana la Refugiul Ciubotea, aproape de Bran. Dupa ce am mancat si ne-am schimbat de hainele ude am iesit repede din cabana pentru a nu fi tentati sa ramanem acolo. Dupa 22 de ore de efort, era extrem de tentant sa atipim macar o ora. Insa stiam ca daca facem asta nu am mai fi plecat de acolo.

Asadar ne-am pus in miscare destul de greu si am hotarat sa mergem mai departe. Facusem doua treimi din traseu insa ceea ce ramasese urma sa fie extem de dificil datorita lipsei somnului si a efortului sustinut. Era 5 dimineata si in curand n-am mai avut nevoie de frontale sa vedem pe unde calcam. Cerul era in continuare senin iar rasaritul soarelui la Vf Omu a reprezetat incarcarea cu energie de care aveam nevoie. Unul din momentele in care indiferent cat de obosit esti, indiferent de cate te dor, te opresti doua minute din alergat, privesti cerul, te bucuri si pornesti mai departe.

Din pacate am simtit ca ceva nu e in regula cu Dani dupa felul cum a abordat coborarea spre Bran. Recunosc ca nici muschii picioarelor mele nu mai erau elastici si imi simteam picioarele ca niste butuci mari si grei pe care ii puneam din ce in ce mai greu in miscare. Am hotarat sa slabim ritmul dar sa ducem cursa la capat, chiar daca nu ne-am fi incadrat in timpul limita intermediar de la a treia urcare pe Omu (31 de ore) si nici in cel final (35 de ore). A fost momentul in care prietenii nostrii Alex si Claudiu au renuntat la cursa si s-au intors la Omu datorita unei accidentari la glezna cu care Alex mergea de ceva vreme.

Dupa inca doua ore de coborare Dani pasea din ce in ce mai greu iar decizia de abandon plutea in aer. Il intrebam la perioade regulate daca este bine, daca mai poate, daca nu vrea sa mai ia o fiola de magneziu. Insa in sinea mea stiam foarte bine ce avea sa urmeze. Mi se intamplase si mie la prima mea participare, in 2013. Este un moment in care musculatura picioarelor pur si simplu se blocheaza, muschii nu mai sunt elastici iar picioarele nu te mai asculta. Fiecare pas devine o durere de nedescris. La un moment dat si-a dat seama ca in ritmul acela nu vom putea ajunge inapoi la Omu in timpul limita de 31 de ore si m-a rugat pe mine sa continui singur, pentru ca el se va opri cand vom ajunge la urmatorul punct de control (CP11 – Refugiul Ciubotea / Bran). Stia ce insemna pentru mine cursa asta, stia ca fusesem de doua ori si ca nu reusisem sa o duc la bun sfarsit si chiar daca echipa urma sa fie descalificata, vroia ca macar eu sa trec linia de sosire, stiind ca am reusit in sfarsit sa termin traseul acesta “diabolic” de frumos.

La prima vedere putea sa fie tentant insa n-am vrut sa accept asta. Regulamentul concursului presupune participarea in echipa. Pleci de la start in echipa, treci linia de sosire in echipa. Faptul ca as fi putut sa termin cursa asta singur nu reprezenta pentru mine nici o satisfactie. Cu siguranta nu mi-ar fi placut sentimentul de trecere a liniei de sosire singur. Asa incat, dupa 27 de ore de la start, de indata ce am ajuns la Refugiul Ciubotea am anuntat organizatorii ca abandonam. Dani era dezamagit. Il intelegeam cel mai bine prin ce trecea si l-am asigurat ca nu are de ce sa fie suparat. Muntele nu pleaca nicaieri si atata timp cat CPNT Brasov va organiza aceasta cursa, noi vom fi prezenti la start incercand sa ne depasim limitele si sa ne bucuram de alergarea pe munte.

Cam asa a fost la 7500 anul acesta. S-a lasat cu DNF (do not finish) si de data asta. Unii colectioneaza medalii de la aceasta cursa. Eu pana acum s-ar parea ca adun DNF-uri. Insa sunt convins ca va veni si ziua cand dramaturgul insensibil se va apuca de scris si comedie sau cel putin povesti cu final fericit 🙂

3

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *