Am avut un vis … 2


3

Nici nu stiu cum sa incep acest articol. Si nu pentru ca ceva ma opreste din a povesti ceea ce am trait week-endul trecut. Ci pentru ca pur si simplu sunt atatea de spus incat simt ca ar fi nevoie de mai multe postari pentru a cuprinde totul. Voi incerca sa surprind atat imaginea de ansamblu cat si detaliile “picante” din ceea ce a fost cea mai grea experienta de alergare din cei 5 ani de cand am inceput sa practic cu bucurie acest sport. Si daca veti avea rabdare sa cititi pana la sfarsit, promit ca va fi si o surpriza ๐Ÿ™‚

Pentru inceput, putina istorie

In anul 2013, la doi ani dupa ce incepusem sa alerg mai serios si deja stransesem in antrenamente si in curse peste 10.000 km, auzisem de o competitie de alergare montana, Marathon 7500, cea mai dificila din Romania. Bineinteles ca am fost atras pe loc de ideea de a alerga pe poteci de munte (pana atunci eu alergasem numai curse de sosea). Si formatul cursei era interesant. Presupunea parcurgerea a 90-100km in masivul Bucegi, in echipa de doi. Se pleca in doi de la start si trebuia sa ajungi la linia de sosire intr-un timp limita de 40 de ore, impreuna cu coechipierul cu care ai luat startul. Daca unul din coechipieri nu mai putea continua cursa, aceasta se oprea si pentru celalalt. Partenerul meu de atunci, Bogdan, mai alergase curse montane pe distante mai mici intr-adevar, insa stia despre ce este vorba in astfel de curse. Eu, cu aroganta celor 10.000km alergati in 2 ani pe asfalt, am crezut ca va merge totul bine. Si n-a fost asa deloc. Dupa a treia urcare la Vf.Omu si cand mai aveam aproximativ 20km pana la final, musculatura picioarelor a cedat si s-a bocat (atat gambe cat si cvadricepsi). Am coborat de la Omu in tabara de baza de la Pestera mai mult sprijinindu-ma in betele de treking. Imi parea extrem de rau de Bogdan care ar fi putut duce cursa la final, dar care datorita regulamentului a trebuit sa abandoneze. Am plecat de la Marathon 7500 in acel an cu un gust amar si dezamagit, insa cu o lectie importanta invatata. Si anume: niciodata sa nu subestimezi muntele si niciodata sa crezi ca esti destul de antrenat pentru aceasta cursa. Este o cursa in doi, intinsa pe multe ore, in care se pot intampla multe lucruri neprevazute, in care forta echipei si puterea ta de a trece peste orice fel de durere poate face diferenta de la reusita la abadon.

Am plecat acasa cu promisiunea facuta catre Bogdan ca la anul vom reveni, iar eu ma voi apuca serios sa alerg la cat mai multe competitii montane astfel incat sa nu mai fiu prins cu garda jos. Zis si facut. Am alergat la Retezat Maraton, Hercules Marathon, Apuseni Maraton, Brasov Marathon. Incepusem sa imi dau seama cum stau lucrurile la alergarea montana, ce echipament in trebuie, cum sa iti organizezi nutritia, cum trebuie abordate urcarile, coborarile si tot soiul de detalii la care nici nu ma gandisem cand am luat startul la Maraton 7500. Uitandu-ma acum in urma nu pot decat sa constat cat de incostient am fost sa ma “arunc” direct in proba Elite (cea de 90km) in loc sa fi facut in acel an proba Hobby (45km).

Anul 2014 – din nou la linia de start cu Bogdan, pregatiti sa terminam acest monstru de cursa. Vremea era destul de urata multa ploaie, fulgere si tunete pe platou. Organizatorii au fost nevoiti sa opreasca competitia la aproximativ 10-12 ore de la start. Asadar, iar plecam de la Marathon 7500 cu tricoul editiei primit in kitul de participare insa fara nici o medalie.

Anul 2015 – datorita unor probleme medicale Bogdan nu mai alergase, nu se mai antrenase de ceva vreme si nu se simtea pregatit pentru aceasta cursa. Am facut atunci echipa cu Daniel si eram amadoi destul de increzatori ca vom duce cursa la capat. Numai ca el a patit ce am patit si eu in primul an. Dupa cea de a doua urcare la Omu si coborarea la Salvamont Bran i s-a blocat musculatura picioarelor, fiind nevoiti sa abandonam.

Pentru mine incepea din ce in ce mai mult sa semene cu o trilogie Greaca. Era singura cursa din cate participasem pana atunci pe care nu reuseam sa o duc la bun sfarsit. Imi statea ca un ghimpe in coasta si era clar ca nu urma sa am liniste pana nu ii puneam alaturi semnul “checked”. I-am si spus lui Silviu Balan, directorul cursei: “Va trebui sa te obisnuiesti cu mine la linia de start. Atata timp cat voi veti organiza cursa asta, eu voi reveni in fiecare an pana o voi termina si voi avea medalia la gat”. Nu cred ca a fost catusi de putin surpris cand a dat drumul la inscrieri anul acesta si mi-a vazut numele pe lista ๐Ÿ˜€

Marathon 7500 – prezent

De data aceasta coechipierul meu a fost domnul Stan Turcu, o adevarata legenda in lumea alergatorilor pe distante lungi din Romania. Cred ca nu exista concurs de maraton / ultramaraton la care domnul Stan sa nu fie prezent. Si atentie: a implinit 68 de ani! Da da, ati citit bine. A inceput sa alerge acum 10 ani si de la an la an participa la curse din ce in ce mai grele. Anul aceasta s-a calificat la ceea ce este considerat The Holy Graal al curselor montane din lume si anume, Ultra Trail du Mont Blanc (170km cu 10.000m diferenta de nivel pozitiva). Pentru el, Marathon 7500 era un antrenament mai lung inante de plecarea catre Charmonix, in luna august.

Acum daca stau sa ma gandesc bine nu stiu cum de a spus “da” atunci cand i-am telefonat sa-l intreb daca n-ar vrea sa facem echipa la Marathon 7500. Eu, sincer, m-as fi gandit de doua ori in locul lui, avand in vedere reputatia mea: de trei ori participant si niciodata finisher. Insa, rapiditatea si sinceritatea raspunsului lui mi-a dat incredere si mie ca o sa fie bine.

Traseul cursei (asa cum apare pe site-ul oficial)

Salvamont Pestera โ€“ Cab. Valea Dorului P1
Cab. Valea Dorului โ€“ Cab. Poiana Stanii P2
Cab. Poiana Stanii โ€“ Cab. Piatra Arsa P3
Cab. Piatra Arsa โ€“ Intersectie Jepi P4
Intersectie Jepi โ€“ Jepii Mici- Cab. Babele P5
Cab. Babele โ€“ Salvamont Pestera P6
Salvamont Pestera โ€“ Cab. Omu P7
Cab. Omu โ€“ Valea Cerbului โ€“ Gura Diham P8
Gura Diham โ€“ Poiana Izv. โ€“ La Prepeleac P9
La Prepeleac โ€“ Bucsoiu โ€“ Cab. Omu P10
Cab. Omu โ€“ Ciubotea โ€“ Bran P11
Bran โ€“ intrare Valea Gaura P12
intrare Valea Gaura โ€“ Valea Gaura โ€“ Cab. Omu P13
Cab. Omu โ€“ Doamnele โ€“ Poiana Gutanu P14
Poiana Gutanu โ€“ Saua Strunga P15
Saua Strunga โ€“ Salvamont Pestera SOSIRE

Profil cursa

Vineri, 15 iulie 2016 – ora 5:30 dimineata, Salvamont Pestera.
Dupa verificarea echipamentului obligatoriu, intram in zona destinata startului. DJ-ul daduse boxele la maxim iar Zdob si Zdub ne cantau din toti plamanii “Buna dimineata”. Era aceeasi atmosfera senzationala ca si in anii precedenti. O competitie organizata ca la carte, cu multa logistica in spate, multi voluntari si multa multa munca. Participand la o astfel de cursa ajungi sa realizezi eforturile pe care le fac organizatorii pentru ca toata lumea sa fie in siguranta, punctele de alimentare sa aiba de toate si fiecare participant sa plece cu experienta memorabila.

Asadar veselie mare. Incercam si eu sa sar, sa cant insa in sufletul meu se petreceau mai multe lucururi. Pe de o parte eram bucuros ca ma aflam din nou la linia de start alaturi de oameni minunati, iar pe de alta parte imi era frica. Da, frica. Trebuie sa fi inconstient daca nu iti este putin frica la startul unei astfel de curse. Imi era frica pentru ca nu stiam ce ma asteapta in urmatoarele 35 de ore pe munte (limita maxima in care trebuia terminata cursa). Frica, pentru ca vroiam sa se termine sirul nereusitelor la aceasta cursa. Si frica pentru ca nu vroiam sa fiu pus in imposibilitatea de a continua si astfel sa fie nevoit sa abandoneze si domnul Stan. Pe de alta parte ma simteam destul de bine pregatit, chiar daca in ultima vreme nu reusisem sa fac niciun antrenament specific (la munte).

@Copyright Fisheye.ro

S-a pornit numaratoarea inversa, m-am inchinat si am pornit catre primul punct de control, Valea Dorului. Cuvantul de ordine era “temperare”. Chiar daca simteam amandoi ca putem, pentru ca eram odihniti, trebuia sa ne domolim pornirea de a alerga tare la inceput pentru ca ne asteptau niste portiuni de traseu dificile, care combinate cu oboseala si lipsa somnului, te scoteau cu totul din zona de confort, impingandu-ti limitele spre extrem.

@Copyright Fisheye.ro

Trebuie sa spun de la inceput ca de-a lungul anilor limita de timp in care se poate termina cursa a tot scazut, ajungand anul acesta la 35 de ore. In plus, exista si niste limite de timp intermediare, in care daca nu te incadrezi, nu poti continua cursa. Astfel prima limita era chiar la CP1, Valea Dorului – 1h45m. Noi am ajuns in 1h:02m si ne-am continuat coborarea spre Poiana Stanii, al doilea punct de control ca mai apoi sa incepem ascensiunea spre Piatra Arsa. Dimineata era excelenta pentru alergare. Nici prea cald nici prea frig, desi se anuntau dupa amiaza descarcari electrice pe platou si ceva vant. O sa vedeti mai incolo ca “ceva vant” a fost de fapt ceva mai mult vant ๐Ÿ˜€

La Piatra Arsa, am alergat pe langa pista de atletism unde se antreneaza Marius Ionescu, reprezentantul Romaniei la jocurile olimpice de la Rio in proba de maraton. Nu l-am intalnit ca si in anii trecuti, probabil era in cabana cand am trecut noi insa ne-am bucurat ca fata de timpul limita de 4h30m, am trecut prin acel punct in 3h:17m. Pana aici totul mergea bine in echipa. Nu stateam mai mult de 1-2 minute la punctele de alimentare. Atata doar cat sa ne umplem bidoanele de apa sau sa infulecam rapid o jumatate de banana sau o feliuta de cascaval. Ne sincronizam destul de bine atat pe urcari cat si pe coborari, desi simteam ca domnul Stan poate trage mai tare la coborari ๐Ÿ™‚

De la Piatra Arsa a urmat o coborare care mie imi place foarte mult, cea catre intersectia Jepii Mari / Jepii Mici, ca mai apoi sa urmeze urcarea “horror” pana la Babele. O urcare care parca nu se mai termina. Fata de anul trecut cand pe aceasta portiune a plouat de nu vedeai in fata la doi metri, acum era soare si parca prea cald. De fiecare data cand treceam peste un parau ne udam sepcile ca sa ne reducem temperatura bazala. In 7h:12m de la start eram la CP5 – Babele si mai aveam 1h si 48m pana la CP6 – Pestera (tabara de baza).

@Copyright Fisheye.ro

Coborarea de la Babele la Pestera am facut-o in 25 de minute si astfel la 7h38m de la start eram din nou in tabara de baza, unde ne-am umplut rucsacii cu nutritia fiecaruia, plus tricouri de schimb, echipament pe care urma sa il lasam intr-o punga la Vf Omu. Regulamentul accepta lasarea unui drop bag continand mancare si echipament la Vf Omul, pentru ca este punctul prin care se trece de 3 ori, dar la ultima trecere trebuie sa iei tot ce ti-ai lasat acolo. Iar echipamentul obligatoriu trebuie sa il ai tot timpul la tine (manusi, caciula / bentita, frontala cu baterii de rezerva, telefon mobil incarcat, bluza cu maneca lunga / pantaloni lungi).

Am pornit catre prima urcare la Omu si nu mare mi-a fost mirarea cand am intrat in cabana si ii intalnesc pe favoritii probei lungi de anul acesta (Robert Hajnal si Daniel Stroescu) care erau deja la a doua urcare la Omu. Nu stiu ce mananca si cum se antreneaza baietii acestia insa nu pot decat sa ii respect pentru efortul enorm pe care il fac la fiecare cursa la care participa. Nuย  numai ca au castigat insa au realizat si recordul cursei: 16 ore si 5 minute ! Dar sa revenim de la extraterestrii la pamanteni.

@Copyright Adriana Dina

Am plecat de la Omu spre gura Diham pe Valea Cerbului, o coborare lunga si foarte solicitanta pentru muschi si articulatii. Peisajul este superb, cel putin in prima parte, insa cu toate astea tot nu-mi place. Prea lunga. Iar eu cu coborarile nu am ajuns sa avem o relatie foarte buna. Cand sunt odihnit totul merge bine si alerg destul de tare la vale. Insa dupa 40-50km nu mai merge asa de bine. Am ajuns la Gura Diham la ora 17:51 si nu imi venea sa cred cat de bine a mers totul pana atunci. Pana anul acesta tot timpul ajungeam acolo la lasarea intunericului. Am facut pauza 10 minute, timp in care ne-am alimentat de la post cu rosii cu sare, slaninuta, paine si cascaval, apoi am pornit spre celebra portiune a acestei curse: a doua urcare la Omu prin Poiana Izvoarelor – La Prepeleag – Vf. Bucsoiu. Picioarele erau cat de cat bine, incepusem cu cateva ore in urma sa am crampe musculare insa luam constant Calivita MagneZiB6 si Anticarcel iar la fiecare oprire la punctele de alimentare foloseam Calivita Organicare Rescue Gel (un gel cu efect calmant, racoritor care mi-a tinut musculatura in priza tot restul cursei).

II tot repetam dommnului Stan ca mie nu imi vine sa cred ca vom face Bucsoiu pe lumina. Anii trecuti, la lumina frontalelor a fost un cosmar. Este o portiune de traseu destul de tehnica, abrupta si unde noaptea ai toate sansele sa fie ceata si vant foarte puternic. La Poiana Izvoarelor ne-am umplut bidoanele cu apa, pentru ca urma sa mai primim de abia la Omu, iar drumul pana acolo era lung. De asemenea eu mi-am schimbat tricoul cu maneca scurta cu unul cu maneca lunga si mi-am pus foita de vant si manusile. Incepuse sa bata vantul din ce in ce mai tare insa avantajul enorm pe care il poti avea in cursa asta, pe aceasta portiune de traseu, este lumina naturala. Este cu totul altceva sa vezi pe unde urca traseul decat sa orbecai la lumina frontalelor. Bucsoiu poate fi si frumos dar si demoralizant intr-un fel. Cand crezi ca ai scapat de portiunea cea mai abrupta si iesi in gol alpin, crezand ca ai ajuns pe varf, urmeaza o coborare, ca mai apoi sa vina o urcare, apoi inca o coborare si de abia apoi ajungi pe Vf.Bucsoiu. Tin minte din anii trecuti ca la ora 12 noaptea, cu frig, ceata si vant a fost extrem de demoralizant. Aveam impresia ca nu mai ajungem.

La 16 ore si 19 de minute de la start eram a doua oara la cabana Omu, dupa ce indurasem un vant crunt pe platou. Au fost momente in care vantul iti lua pur si simplu piciorul de pe piatra. Trebuia sa alergi aplecat in fata cateva grade si sa fi foarte atent pe unde calci. Am stat in cabana nu mai mult de 10 minute, timp in care ne-am schinbat de tricouri ude, am mancat si ne-am umplut bidoanele cu apa. La mine incepuse sa nu mai mearga nimic dulce si atunci a intrat in scena bautura izotonica sarata, cu gust de rosii si busuioc de la Isostar, pe care o testasem si la Transylvania 100 si care a mers de minune. Am iesit din cabana unde am fost luati din nou pe sus de vant, ne-am aprins frontalele ca deja era bezna si am luat-o la vale spre Refugiul Ciubotea (Bran), unde voluntarii ne asteptau cu supa calda si paste.

Coborarile incepusera sa devina din ce in ce mai grele pentru mine. Domnul Stan suferea pe urcari, eu pe coborari. Insa nici prin cap nu ne trecea sa ne oprim. Cand am ajuns pentru a doua oara la Omu si am vazut ca ceasul arata 16h:19m fata de 24h cat era limita de timp in acel punct, am stiut ca daca ne ferim de accidentari vom termina cursa.

Dupa ce am ras supa calda si pastele de la Refugiul Ciubotea am dat sa ma ridic de pe bancuta si n-am putut. Mi s-a blocat musculatura picioarelor ca in primul an. Deznadejde, dezamagire, disperare, e doar o parte din ce am simtit atunci. Nu putea sa se intample la fel! Chiar asa sa nu pot sa termin cursa asta niciodata? I-am spus si domnului Stan ce simt, am luat o fiola de magneziu si m-am ridicat de pe baca schiopatand. Pana la punctul de control erau cativa kilometri de plat pe un drum forestier. Desi era portiune de alergat, am hotarat amandoi sa mergem cat putem de repede. Aveam nevoie sa imi recapat picioarele si increderea pentru ca urma a treia urcare la Omu si era prea devreme sa patesc asa ceva. Primii pasi au fost mici apoi am strans din dinti si am inceput sa maresc ritmul gandindu-ma ca musculatura se blocase pentru ca se racise in cele 10 minute cat am stat sa mancam. Trebuia deci sa o pun in miscare si speram sa isi recapete elasticitatea de indata ce se va incalzi.

Urcarea spre Omu prin Valea Gaura a stors si ultima picatura de energie din mine. Bagasem capul in pamant, trecusem pe pilot automat si incercam sa nu ma gandesc la nimic. Nici la picioarele care parca nu ma mai ascultau, nici la cat mai era din cursa (aceasta e cea mai mare greseala pe care o poti face), nici la vantul care incepuse sa bata iar foarte tare. Puneam pur si simplu un pas in fata celuilalt si speram sa scap de acea senzatie de neputiinta, de “gata, e prea mult”.

Am ajuns pentru a treia oara la Vf. Omu in 24 de ore si 26 de minute de la start. Era ora 6:26 dimineata, iar soarele incerca sa isi faca loc printre nori si sa risipeasca ceata care se asternuse peste munte toata noaptea. Am baut un ceai cald la cabana, ne-am realimentat bidoanele cu apa si am plecat pe ultima portiune de traseu. Acesta a fost punctul de cotitura din traseu pentru mine in 2013, la prima participare. Aici fusese momentul cand am abandonat. Pana aici stiam traseul. Ce urma de aici incolo era complet nou pentru mine: coborarea in Poiana Gutanu, urcare in Saua Strunga, coborare in Padina, apoi Pestera si FINISH. Adica aproximativ 20km. Pe portiunile mai putin abrupte de coborare nu aveam nimic si totul era bine. Cum panta devendea mai abrupta cum mi se blocau picioarele. Eram hotarat insa sa nu renunt. De fapt ajunsesem pana acolo incat abandonul nu mai era o optiune. Timp aveam suficient pentru a termina cursa si intr-un picior. Din fericire nu a fost cazul ๐Ÿ˜€

Ajunsi in Saua Strunga stiam ca urmeaza numai coborare pana la final. Problema era ca eu de abia puteam sa mai cobor. Ma dureau foarte tare muschii ambelor picioare, mai corect spus ma “ardeau”. Din calculele noastre daca am fi mers acea portiune am fi reusit la limita sa ne incadram in 30 de ore. Intr-adevar, sub limita de 35 de ore din regulament. Insa stiti si voi cum e la cursele astea. Pe parcurs, incepi sa visezi si sa iti doresti lucruri la care nu te-ai fi gandit atunci cand ai luat startul. De exemplu, cu 28 de ore in urma cand luasem startul gandeam ca vom fi multumiti daca vom termina intregi cursa in 34h59m. Acum parca ne incoltea ideea “Cum ar fi daca? Cum ar fi sa terminam sub 30 de ore?”. Cu mintea in ceata dupa atatea ore de nesomn si efort mi-am dat seama ca numai alergand ultimii 5km vom putea sa fim siguri ca iesim sub 30 de ore. Asadar am zis “ori la bal ori la spital”. Am strans din dinti, am ignorat complet muschii care pur si simplu agonizau si am pornit la vale. Domnul Stan incerca sa ma tempereze si imi tot zicea sa nu fortez. Cateodata il auzeam cateodata nu. La un moment dat parca eram in transa cu ochii numai pe ceas.

Cand am auzit vuvuzelele si uralele organizatorilor care ne anuntau sosirea mi s-a pus un nod in gat. Vroiam sa rad dar parca nu puteam de plans. Vroiam sa tip, sa spun ceva dar parca ma innecam in propriile-mi vorbe. L-am luat de mana pe domnul Stan si am trecut impreuna linia de finish in 29 de ore si 25 de minute. Am primit mult ravnita medalie iar fotografii ne faceau poze de zor. L-am lut in brate pe domnul Stan, l-am pupat pe obraz si i-am multumit din suflet pentru ceea ce a fost cea mai tare experienta dintr-o cursa non-stop pe care am alergat-o pana acum.

@Copyright Fisheye.ro

A fost un vis, patru ani pentru a il indeplini si trei oameni la care tin foarte mult si care fiecare m-au ajutat sa ajung la linia de sosire a acestui monstru de cursa. Bogdan, Daniel si domnul Stan, va multumesc din suflet pentru ca ati avut incredere in mine, va multumesc pentru ca m-ati suportat atatea ore pe munte trecandย  impreuna atat prin momente bune cat si mai putin bune.
Marathon 7500 ramane o cursa aparte pentru mine, o cursa despre bucurie, suferinta, prietenie, fair play, o cursa in care trebuie sa iubesti si sa respecti muntele, dar o cursa la care sincer nu stiu sa spun in momentul de fata daca ma voi reintoarce. Cred ca trebuie sa uit cei patru ani in care m-am chinuit cu incapatanare, ca un nebun sa termin aceasta cursa. Dar astazi sunt ferict. Sunt fericit ca cele patru tricouri de participant au acum si o medalie, sunt fericit ca mi-am luat asta de pe cap, dar mai presus de toate sunt fericit ca am castigat un prieten. Ii urez succes si sunt cu gandul alaturi de domnul Stan in aventura de 170km de la Ultra Trail du Mont Blanc.

Si pentru ca va promiteam la inceputul articolului ca voi dezvalui o parte din ceea ce pregatesc in urmatoarea perioada, deocamdata pot spune doar atat. Cei cinci ani de alergare m-au adus in punctul in care am descoperit multe despre mine si in care am stiut intotdeauna ca pot mai mult si ca imi place sa incerc sa depasesc acel “mai mult”. Foarte curand voi incepe cel mai mare proiect al meu de pana acum in ceea ce priveste alergarea extrema, un proiect intins pe trei ani. Dar gata, nu pot sa spun mai multe. Revin in schimb foarte curand cu detaliile ๐Ÿ™‚

3

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 thoughts on “Am avut un vis …

  • CDM

    BRAVO !!! Felicitฤƒri !!! Foarte frumos … Am fost ศ™i eu pe acolo … dar nu รฎn calitate de participant … ๐Ÿ˜‰ :))) Am curajul … dar nu am Km tฤƒi in picioare …
    Te voi urmari in continuare ศ™i รฎศ›i voi ศ›ine pumnii !!!