Antarctica – o data in viata! 10


For English -> here

Mi-as fi dorit ca lumea sa fie de doua ori mai mare si jumatate din ea sa fie inca neexplorata” – Sir David Attenborough.

Ideea de a alerga pe toate cele sapte continente m-a atras din momentul in care primul gand si-a facut loc timid in mintea mea. A fost ca o dragoste la prima vedere, o chemare launtrica, o experienta pe care parca mi-am dorit-o dintotdeauna. La inceput nici nu realizam ce presupune asta si cat de complex va fi totul in termeni de planificare, buget, efort fizic, timp departe de familie. Exploratorul din mine simtea ca o astfel de aventura imi va schimba perceptia despre tot ceea ce ma inconjoara si va oferi hrana sufletului meu pentru tot restul vietii. Si oare nu asta conteaza cel mai mult pe lumea asta? Poate ca acum 20 de ani as fi raspuns altfel la intrebarea aceasta. Poate ca atunci ceea ce conta era o cariera, bani si in principiu lucruri palpabile, materiale. Insa acum stiu si pot afirma cu mana pe inima ca familia si experientele care iti alimenteaza sufletul sunt singurele cu care ramai toata viata si care merita tot efortul tau.

Acum doi ani puneam pe hartie planurile unei aventuri care urma sa imi poarte pasii, in alergare, prin toata lumea. Sapte curse cu distante cuprinse intre 250km si 520km fiecare, in care trebuia sa alerg cu toata mancarea si echipamentul in spate timp de o saptamana, in zone izolate si total inospitaliere de pe fiecare continent, cu temperaturi cuprinse intre -20C si +50C. Astfel a luat fiinta proiectul CaliVita 7 Deserts si trebuie sa recunosc ca devin nostalgic atunci cand ma gandesc ca o singura cursa ma mai desparte de finalizarea lui si anume The Track (Australia) – 520km de outback autentic australian, anul acesta, in luna mai.

Asadar a fost Namib Race, cu frumusetea africana bruta, naturala, a locului unde Oceanul Atlantic intalneste cel mai vechi desert din lume, desertul Namib. Au urmat 250km de alergare prin desertul Gobi (China) de-a lungul vechiului drum al matasii. Cei 273km de alergare in desertul Arizona si Nevada, de-a lungul Marelui Canion m-au facut sa-mi dau seama cat suntem de mici si uneori neputinciosi in fata naturii. A urmat Fire & Ice (Islanda) cu vremea-i capricioasa, umiditatea si frigul pe care a trebuit sa le indur pret de o saptamana, insa cu peisaje absolut senzationale, desprinse parca din alta lume. De la temperaturi negative am ajuns in desertul Atacama (Chile) unde mi-a fost serios testata capacitatea de adaptare la altitudine, cei 250km alergati la peste 2500m, fiind o adevarata provocare. Si am ajuns la penultima cursa din proiect, cea din care m-am intors in luna decembrie si pe care o consider intr-adevar o experienta de avut cel putin o data in viata. Este vorba despre The Last Desert – Antarctica: pana la 250km de alergare pe continentul alb, cu toate provocarile care deriva dintr-un astfel de demers dar si cu imensa bogatie sufleteasca ce a ramas in urma-i.

Antarctica – ultima frontiera, continentul despre care s-au facut atatea si atatea documentare, despre care s-au scris carti, un loc care a atras de-a lungul ultimei sute de ani de la exploratori, oameni de stiinta, pana la turisti si mai nou sportivi, sau pur si simplu oameni obisnuiti, care vor sa simta magia acelui loc. Pentru ca intr-adevar asta simti cand ajungi acolo. Nu stiu cat pot cuvintele mele sa exprime tot ceea ce are Antarctica de oferit, insa ma voi stradui ca in continuare sa va iau cu mine intr-o calatorie care sper sa va faca sa va indragostiti de acel loc si sa vi-l puneti pe lista de locuri de calatorit in viata asta.

Cursa are loc din doi in doi ani, fiind organizata exemplar de Racing the Planet, iar pentru a putea participa este nevoie ca in prealabil sa fi terminat doua din urmatoarele trei: Namib Race (250km), Gobi March (250km) si Atacama Crossing (250km). Aceasta conditie fiind deja bifata inca din 2017, atunci cand terminam atat Namib Race cat si Gobi March, nu urma decat sa dau drumul la antrenamente si la pregatirea logistica. In ceea ce priveste antrenamentul, acum cand scriu, ma si umfla rasul, pentru ca in urma cu doar trei saptamani ma intorsesem din Atacama, unde reusisem un onorabil loc 9 in clasamentul general si in lupta mea cu alergarea la altitudine. Asadar nu prea se punea problema de antrenament special pentru Antarctica. De abia aveam timp sa ma refac. Mi-am concentrat atentia pe detaliile legate de partea logistica, de pregatirea acestei expeditii, aventuri, nebunii sau cum vreti sa o numiti. Recunosc ca dupa Islanda (luna septembrie) si Atacama (octombrie), The Last Desert – Antarctica (noiembrie) era cursa pe care o asteptasem tot anul.

Drumul pana la capatul lumii

“Putem înfrunta legile facute de om, dar în fata legilor naturii suntem total neputinciosi” – Jules Verne.

Avand in minte cuvintele unuia dintre scriitorii pe care i-am “devorat” in copilarie, plec intr-una dintre cele mai frumoase aventuri de pana acum: 250 de kilometri de alergare in Antarctica. Nu-mi pot ascunde emotiile, ma bucur ca un copil si ma simt cu totul norocos ca pot face asta. Plec insa umil, cu un respect profund pentru natura in toata salbaticia si splendoarea ei, iar daca mi se va ingadui, voi trece si aceasta linie de sosire – scriam pe pagina de Facebook cu o zi inainte de plecare.

Pentru a ajunge in Antarctica, atat organizatorii cat si concurentii aveam sa ne intalnim in Ushuaia (Argentina), cel mai sudic punct locuibil de pe Terra, parcursul meu fiind urmatorul: Bucuresti – Istanbul – Buenos Aires (oprire doua nopti), Buenos Aires – Ushuaia si apoi doua zile de mers cu vaporul pana la insula King George din arhipelagul Antarcticii, locul unde era programat startul cursei.

Drumul pana in Buenos Aires a decurs normal, fara incidente (intarzieri, pierdut bagaje). Dupa o calatorie de aproximativ 28 de ore aterizam in capitala Argentinei surprinzator de odihnit desi nu dormisem foarte mult in avion.

Era aproape de miezul noptii iar termometrul arata 25 de grade. Eu, venit de la cele 2-3C din Bucuresti, era clar ca nu ma incadram in peisaj si nu de putine ori am atras privirile localnicilor care se urcau in autobuzul ce traversa orasul ducandu-ma spre hotel. In emisfera sudica se instalase vara iar eu eram imbracat de iarna. As fi putut ca in aeroport sa pun lucrurile groase de pe mine in bagaj si sa imi iau ceva mai subtire insa nici daca erau 40 de grade afara nu aveam cum sa fac asta. In geanta nu mai incapea niciun ac. De abia o inchisesem cand plecasem de acasa, unele lucruri punandu-le in pungi vidate ca sa ocupe mai putin loc si cu toate astea tot eram la limita, atat in ceea ce privea bagajul de cala cat si cel de mana. Asadar cu toate zambetele in coltul gurii si ochii mari si nedumeriti ai oamenilor din autobuz atunci cand ma vedeau, eu mi-am vazut de ale mele si cand si cand le intorceam politicos acelasi zambet. Dupa aproximativ o ora am ajuns la hotel si mi-am luat camera in primire. O zona destul de aglomerata si zgomotoasa atat ziua cat si noaptea, dar macar nu aveam fereastra spre bulevard, si fiind liniste am adormit bustean. A doua zi aveam sa constat ca wifi-ul nu mergea decat in receptie si la etajul doi (eu eram la 5). Mare paguba, m-am gandit initial. Insa gandul ca de fiecare data cand voiam sa iau legatura cu familia ar fi trebuit sa cobor la receptie, nu era unul tocmai placut. Data viitoare sa citesti si recenziile de pe Booking atunci cand faci rezervare, nenea Gligor, mi-am zis. Ca degeaba scrie acolo ca ai net sa-ti pui si in cap daca nu merge decat intr-o zona de 4 metri patrati.

Cu ochii in telefon incercand sa prind o liniuta de wifi, de parca as fi cautat aur, am coborat la micul dejun. Ora locala 9, ora Romaniei 14:00. Imi era foame de as fi mancat shaormeria cu tot cu shaormar si fata de la casa. Dupa doua felii de cascaval, un croissant si un ceai (cam atat era micul dejun) am iesit din hotel oprindu-ma in prima pizzerie. Trebuia insa sa schimb dolarii in pessos pentru ca oricat de foame imi era si oricata spaniola din telenovele as fi stiut (sau nu!) se pare ca nu puteam plati cu dolari. Si astfel am inceput sa “vanez” bancile. Le luam la rand de pe Google Maps ca sa primesc acelasi si acelasi raspuns: “Doar pentru clientii bancii”. Cu alte cuvinte, nu erai clientul bancii, nu iti schimbau bani. N-am inteles-o pe asta oricat am incercat. Adicalea, vii tu, turist, din capatul celalalt de lume, cu bani la tine de cheltuit si nu poti sa o faci pentru ca nu esti client al bancii? Serios? La a patra banca, am cedat si i-am intrebat daca exista case de schimb, sau banci la care pot sa schimb dolarii. Mi s-a sugerat o casa de schimb dintr-un mall la vreo 7km. Distanta n-ar fi fost o problema, daca nu mi-ar fi fost atat de foame. Doar venisem sa alerg 250km in Antarctica. Simteam cum mi se lipise stomacul de sira spinarii. Am luat harta in mana si inghitind in sec trecand pe langa toate magazinele si tarabele cu mancare m-am indreptat catre faimosul mall. Bine ca nu m-am trezit mai devreme sa-mi incep plimbarea pentru ca mall-ul se deschidea la 10:30 si as mai fi stat si ca un cocostarc asteptand la usa la intrare. In fine, am localizat casa de schimb, am cumparat pessos si m-am simtit de parca as fi castigat la loto. Apoi am intrat in prima pizzerie si am mancat pana n-am mai putut sa ma ridic de pe scaun. Asa senzatie de fericire n-am mai avut de mult 😀 Nu stiu domn’le cum pot tine unii post negru zile si chiar saptamani la rand, insa e clar ca asta nu e de mine. Mai bine pune-ma sa alerg doua saptamani decat sa ma tii fara mancare.

Cu stomacul plin si fericit am pornit in plimbare pe strazile Buenos Airesului. Era sfarsitul lui noiembrie iar magazinele isi pusesera straiele de sarbatoare. Beteala, stelute, decoratiuni, ce mai: aveai senzatia ca vine Mosu’ din clipa in clipa. Pana aici nimic ciudat. Asa era si normal. Oamenii se pregateau de Craciun iar comerciantii te intampinau in magazin cu celebrul Feliz Navidad. Doar ca afara erau 32C, lumea mergea in slapi iar in vitrine erau costume de baie si palarii de soare.

Strazile erau intesate de lume in timpul saptamanii de ziceai ca e week-end. Nici la astia nu lucreaza nimeni, mi-am zis. E senzatia aia pe care o ai si la noi in  mijlocul saptamanii, ziua in amiaza mare, cand sunt pline magazinele de zici ca toata lumea ori e in concediu, ori sunt toti manageri sau antreprenori si au program flexibil. Nu mai sta nimeni la program, domn’le ca pe vremuri! 😀

Impresia pe care mi-a lasat-o Buenos Aires dupa doua zile de luat la picior, este ca desi n-am reusit sa vad decat poate 20%, este un loc ce merita cu siguranta aprofundat. Intr-adevar vorbim de un oras aglomerat cu un contrast destul de mare intre centru si periferie (dar asa cred ca este peste tot) si care are un farmec aparte. Simti prin toti porii aerul latino-american, oamenii galagiosi, mancarea stradala si acordurile in surdina ale tangoului cand treci grabit pe langa o terasa.

Ushuaia – Fin del mundo

Am lasat in urma caldura capitalei Argentinei si dupa un zbor de trei ore si jumatate ajungeam la capatul lumii, in Ushuaia, la 15C. Ultima jumatate de ora de zbor a fost cutremuratoare, la propriu. Desi de cand decolasem eram instiintati din jumatate in jumatate de ora ca urmeaza sa trecem printr-o zona de turbulente, cea dinainte de aterizare ne-a pus capac. Avionul tremura din toate incheieturile de aveai impresia ca esti cu caruta pe un drum de tara, sau de ce nu cu masina pe un drum “cica” asfaltat, imediat dupa topirea zapezii, evident in Romania. Stomacul, impreuna cu toate organele interne se miscau pe toate axele posibile, usile compartimentelor de bagaje de deasupra se deschisesera iar avionul parea ca nu isi gaseste directia ideala de aterizare. Cel putin asta era senzatia noastra, a pasagerilor. Pentru ca ba vira brusc la stanga, cobora, apoi vira la dreapta si tot asa pret de cateva minute bune. Daca ati vazut seria Final Destination atunci va puteti imagina la ce ma gandeam in momentele acelea. Intr-un final am aterizat pe aeroportul din Ushuaia, unde am fost intampinat de frig, vant si un pic de ploaie. Mi-am scos geaca din bagaj si cu adresa hotelului in mana am abordat un sofer de taxi caruia i s-a luminat fata cand i-am zis “Hola”. Oricum mai mult de atat nu stiam! De abia acum realizam ca era bine sa fi pus si eu mana pe niste telenovele, ca sa nu ma mai doara mainile de la atata spaniola, nu de alta 🙂

Ushuaia era plina de turisti in perioada aceasta a anului, o parte plecand in croaziere catre Antarctica, o parte multumindu-se sa viziteze cel mai sudic punct locuibil din lume si sa mearga la centrul turistic pentru a-si pune in pasaport viza “Ushuaia – fin del mundo”. Cu o suprafata de 23km patrati si o populatie de aproximativ 56.000 de locuitori, oraselul de la capatul lumii este locul unde lungul sirag al Anzilor Sud Americani se termina si de asemanea locul de “intalnire” a doua oceane: Atlantic si Pacific. Motto-ul municipalitati este: Ushuaia, end of the world, beginning of everything” si intr-adevar, de cum ajungi ai senzatia ca te afli intr-un loc special. Am ratacit ore in sir pe stradutele inguste intesate de magazine, foarte multe cu echipament sportiv si de aventura, pub-uri si restaurante micute, hoteluri mai mici sau mai mari insa toate cu vedere la port. Incepeam incet incet sa descopar printre turisti si pe cei care aveau sa-mi fie colegi de aventura in Antarctica, deoarece aici era punctul de intalnire. Aici trebuia sa ne vedem cu organizatorii si sa avem o prima sedinta tehnica, urmand apoi sa ne imbarcam si sa “ridicam panzele” catre Antarctica.

“Aye aye Captain!”

A doua zi la ora 16:00 eram prezenti, tot grupul, in port pentru imbarcarea pe MV Plancius, nava ce odinioara a servit ani buni marinei olandeze si care fusese transformata intr-o ambarcatiune ce implineste visurile miilor de turisti in fiecare an, prin expeditiile in zonele polare nordice sau sudice pe care le organizeaza. Oceanwide Expeditions este compania la care cu siguranta veti dori sa apelati pentru astfel de experiente. Nu contest ca poate or mai fi si altele, insa oamenii acestia sunt adevarati profesionisti in domeniile in care activeaza si alaturi de ei te simti in perfecta siguranta. Ca sa nu mai zic de calitatea expeditiei si a informatiilor primite. Dupa o poza de grup in fata navei, am luat “virtual” o piatra in gura si am inceput sa urc scarile lui Plancius catre puntea unde echipajul ne astepta sa ne intampine si sa ne conduca la cabine.

Detalii organizatorice

Aici se impune o paranteza pentru a intelege formatul special al cursei din Antarctica. Daca ati fost curiosi sa-mi cititi povestile curselor la care am participat in ultmii ani, probabil v-ati obisnuit cu acest format: 250km de alergare in 6 etape (distante stabilite dinainte) cu toata mancarea si echipamentul pentru cele 7 zile inghesuite intr-un rucsac. Trebuie sa iti faci bagajul de asa natura incat sa iti pui tot ce ai nevoie pentru a duce la bun sfarsit incercarea de o saptamana. Uiti ceva? Ghinion! Nu ai de unde sa-ti mai iei. Organizatorii iti pun la dispozitie doar apa la punctele de hidratare din timpul etapelor si adapost intr-un cort pe care il imparti cu alte 7 persoane la finalul fiecarei etape. Orice altceva ai nevoie trebuie sa se afle in rucsacul cu care alergi in fiecare zi.

The Last Desert este un pic diferita din doua motive

1. Primul il reprezinta vremea total imprevizibila si care face stabilirea dinainte a unor distante de alergare pentru fiecare etapa, o misiune aproape imposibila. Cu alte cuvinte in loc sa alergi o anumita distanta in fiecare zi (etapa), se alearga intr-o bucla de 1.5km – 3km un anumit timp (5-6-10-12 ore). Distanta pe care o parcurge ficare concurent in acel timp limita este distanta etapei respective. A doua zi se procedeaza la fel urmand ca distantele tuturor etapelor sa se adune si concurentul care se apropie cel mai mult de 250km la finalul celor 6 etape, este castigatorul cursei.

2. Antarctica este o arie protejata si in proportie de 99% este un continent virgin. In afara de cateva statii de cercetare, avem natura in toata splendoarea ei, nealterata si nepoluata. Din start este exclusa instalarea unui bivouac (tabara de corturi) pe tarm si inoptarea acolo. Drept urmare Plancius devine hotelul pentru intreaga cursa. Dupa fieacare etapa, concurentii sunt transportati inapoi pe vas, unde au parte de toate conditiile de la bord (cazare in cabine de 2-3 persoane, dus, mic dejun si cina incluse). Fiind obisnuit pana acum sa dorm in cort, in frig, ploaie si pe o podea tare si denivelata, The Last Desert urma sa fie o experienta de lux din toate punctele de vedere. Si facand aici o alta paranteza, este singura cursa la care am venit cu 2kg in plus in loc de 5 in minus ca pana acum. Dar asta este alta poveste. Ajungem acolo imediat. Am o intreaga galerie de poze intitulata “Food on Plancius!” 🙂

La putin timp dupa ce am fost intampinati si condusi in cabinele noastre ne-am intalnit cu totii pe puntea 5 pentru o sedinta tehnica cu membrii echipajului in care ni s-au explicat masurile de siguranta pe mare si utilizarea celor doua veste de salvare pe care fiecare dintre noi le aveam in cabine: una dintre ele se folosea in caz de “baldabac!” iar cealalta trebuia sa o avem pe noi in fiecare dimineata, atunci cand paraseam vasul in asa numitele barci pneumatice “zodiacs”, ce ne transportau la tarm. De indata ce toata lumea a inteles cum se folosesc vestele, Plancius a parasit portul indreptandu-se catre Antarctica prin canalul Beagle.

Eram pentru prima data pe mare si leganatul usor al vasului nu-mi provoca rau. Chiar ma gandeam ca daca va fi doar atat, o sa fie bine. Temerea mea cea mai mare legata de aceasta cursa era sa nu ma pot odihni din cauza raului de mare si sa fiu prea obosit in timpul zilei ca sa pot alerga asa cum imi propusesem. Am fost linistit imediat de catre medicul vasului, ca ceea ce simteam navigand prin canalul Beagle era o nimica toata si ca situatia se va schimba radical in momentul cand vom parasi canalul si vom iesi in larg si vam naviga prin pasajul Drake. Desi venisem cu pastile contra raului de mare la mine, m-a convins pe loc sa imi aplic un plasture in spatele urechii, care elibera lent o substanta menita sa amelioreze din simptomele raului de mare si care tinea 3 zile. Era mai mult decat suficient pentru ca o data ce treceam de pasajul Drake (prin care aveam sa navigam aproape doua zile), apele urmau sa fie mai calme.

Pasajul Drake este indinderea de apa dintre Capul Horn (America de Sud) si South Shetland Islands (Antarctica). Face legatura dintre partea sud-vestica a Oceanului Atlantic si partea sud-estica a Oceanului Pacific. Aceasta indindere de apa nu existat pana acum 41 de milioane de ani. Oceanul Atlantic si Pacific erau complet separate iar Antarctica mult mai calda si fara calota glaciara. Unirea celor doua oceane a facut sa ia nastere curentul Antarctic Cicumpolar, ce transporta anual un volum imens de apa (de circa 600 de ori volumul raului Amazon) catre Antarctica, fapt care a dus si la racirea semnificativa a continentului. Datorita curentilor puternici, Drake passage este cosmarul oricarui marinar, navele fiind adesea puternic zgaltaite de furtuni cu valuri ce depasesc chiar 10m.

De cum am pasit pe vas mi-am propus sa tin un jurnal de bord in care sa scriu tot ce imi trece prin cap in fiecare zi din cele 10 ale aventurii polare. Si desi au fost momente in care de abia reuseam sa tin telefonul in mana iar lucrurile zburau peste tot prin cabina, am incercat sa scriu cateva cuvinte in fiecare zi si vi le redau, asa cum le-am scris atunci.

“Am predat bagajul, in doua ore avem sedinta tehnica, ne imbarcam si pornim catre Antarctica! Pana acum, inainte de curse imi spuneam in minte: ma duc, alerg, dau tot ce am mai bun si ma intorc. Pur si simplu!. De data aceasta simt ca este mai mult decat atat. Inainte de a fi o cursa, The Last Desert este o aventura. O aventura pe care vreau sa o simt, sa o traiesc, sa o respir prin toti porii si sa o port cu mine pana voi imbatrani si o voi povesti nepotilor.”

Jurnal de bord ziua 1

Nu stiu de ce am asa mari emotii. Poate pentru ca nu am mers niciodata cu vaporul? Poate pentru ca toata aceasta experienta mi se pare coplesitoare? Poate pentru ca pur si simplu “navighez” pe un teritoriu complet necunoscut si asta ma sperie si imi rupe toate ancorele de care sunt obisnuit sa ma agat? Habar n-am! Insa asta ma face sa ma simt si mai bine, sa apreciez si mai mult locul in care ma aflu, sa ma simt viu!

Am pasit pe docul portului din Ushuaia (Argentina) acolo unde astepta linistita Plancius, ambarcatiunea ce odinioara valsa pe valuri sub pavilion olandez si care acum bucura turistii din toata lumea, purtandu-le visurile si emotiile catre Antarctica. Ma bucuram ca un copil desi in sinea mea inca nu eram convins ca inteleg pe deplin ce mi se intampla. Am urcat la bord, mi-am luat in primire cabina si am facut cunostiinta cu Sebastian, un alergator din Germania care urma sa-mi fie partener de calatorie pentru urmatoarele 10 zile.

Am deschis usa cabinei si am ramas in prag, uimit. Nu era o cabina mare insa avea tot ce ii trebuie pentru a simti tot confortul de acasa: dus, TV, pat confortabil, dulap in care sa iti pui lucrurile! Stiu ca toate aceste lucruri par normale si de bun simt insa am fost atat de obisnuit in ultima perioada, la cursele la care am participat, cu disconfortul, incat ceea ce aveam aici m-a surprins intr-un mod cu totul neasteptat. Dormitul la cort, alaturi de alte 7 persoane, pe o podea rece si deseori denivelata, spalatul cu servetele umede o saptamana, imbracat cu aceleasi haine zi de zi si mancat numai mancare deshidratata era de domeniul trecutului.

 La aceasta cursa aveam acces la tot bagajul cu care am venit, nu numai la rucsacul cu care vom alerga toata saptamana. Ceea ce a creat o perspectiva cu totul noua a ceea ce poti sa mananci intre etape. Practic poti manca orice ti-ai adus la tine si stim cu totii ca alimentarea echilibrata dar diversificata (proteine din mai multe surse, carbohidrati, lipide) reprezinta principala sursa de energie in ultramaraton.

Ce face diferita aceasta cursa fata de celelalte la care am participat in ceea ce piveste mancarea este faptul ca sunt foarte putine alimente pe care le poti lua cu tine pe tarm pentru a te alimenta in timpul etapelor. Regulamentul international IAATO restrange foarte mult aceasta lista tocmai pentru ca Antarctica este un continent 99% virgin si trebuie sa ramana asa mult timp de aici inainte. Asadar orice contine seminte si nucifere, care pot cadea pe jos si incolti sunt stric interzise. Carnea, chiar si deshidratata, deasemenea. Fructe si legume nu. Produse de patiserie nu. De asemenea este interzis orice ambalaj din hartie sau plastic asfel incat toata mancarea trebuie scoasa din ambalajul ei si pusa intr-o caserola pe care o cari cu tine in cursa si pe care nu ai voie s-o deschizi si sa mananci din ea decat la punctul de alimentare. Continutul gelurilor trebuie transferat in bidoane de plastic si ambalajul lasat pe vapor. In schimb marele avantaj este ca dupa fiecare etapa ne intoarcem sa inoptam pe vas intrucat nu ne este permisa instalarea unei tabere de corturi pe continent. Plancius urmeaza sa ne fie casa pentru urmatoarele 10 zile.

Dupa o lunga asteptare datorata faptului ca nu se gaseau bagajele a trei persoane, am parasit tarmul si ne-am inceput calatoria de 48 de ore si aproximativ 2000km catre Antarctica. Primele cateva ore urma sa avem parte de ape linistite insa odata ce paraseam canalul Beagle lucrurile deveneau mai “agitate” si asta urma sa se intample dupa miezul noptii. Iar in ziua a doua urma sa ne “lovim” de pasajul Drake, un loc binecunoscut de marinari pentru dificultatea lui.

Am facut turul navei, ne-au fost prezentate masurile de siguranta si chiar si barcile de salvare care aratau ca mici submarine, capabile sa gazduiasca 64 de persoane in cazul in care datorita unei urgente trebuia sa parasim nava. Recunosc ca toate lucrurile acestea ma fascinau si parca sorbeam fiecare cuvant, eram atent la fiecare explicatie. Era ceva cu totul nou pentru mine si cred ca pentru majoritatea celor 110 pasageri aflati la bord. Ne-a fost prezentat echipajul si mare mi-a fost surprinderea cand am vazut ca cel de-al doilea ofiter de bord era roman, Matei. Lumea se pare ca e mica, chiar si aici la capatul ei.

A urmat cina la bordul vasului, servita impecabil de personalul atent la cele mai mici detalii. Desi ni s-a spus de mai multe ori de-a lungul sedintelor tehnice sa nu luam cursa in joaca si sa ne relaxam mental datorita conditiilor excelente de la bord, pentru ca este o cursa foarte grea, aveam de gand sa ma bucur de fiecare moment al aventurii mele. Planul ramane si anume sa trag cat pot de mult in etape, insa va fi o cursa pentru inima, pentru suflet.

Mi-am pus un plasture contra raului de mare si am adormit leganat usor de apele calme si linistite, cu gandul la aventura ce urma sa inceapa si la cartile lui Jules Verne pe care imi placea atat de mult sa le citesc in copilarie.

Jurnal de bord ziua 2

Aseara la 22:30 am adormit bustean cu tot cu leganatul destul de suparator. Desi nu parasisem canalul Beagle si apele erau destul de calme, simteam cu fiecare miscare a vasului cum mi se strange stomacul si mi se plimba toate organele interne dintr-o parte in alta. Foarte ciudata senzatia. Iar ca sa trec peste asta si sa pot sa adorm mi-am spus ca asa trebuie sa fi fost si atunci cand eram mic si ma legana mama, fiind posibil chiar sa-mi fi placut pe vremea aceea. Desi acum nu mai sunt atat de sigur 🙂 Oricum gandul acesta a fost de ajuns sa ma faca sa adorm. La ora 5 m-am trezit insa de abia puteam sa ma tin pe picioare. Plancius se legana din toate “incheieturile”, facand chiar si statul in picioare sa fie o adevarata aventura.

Am privit intinderea nesfarsita de apa prin fereastra cabinei. Se rupea de ziua iar valurile se spargeau de corpul navei lasand in urma o spuma alba. O noua zi la bordul lui Plancius. Tangajul era din ce in ce mai mare. De cateva ore bune navigam prin pasajul Drake, acolo unde, conform ofiterului secund, Matei (da, da lumea e mica, chiar si aici la capatul ei), de obicei sunt valuri de 10m inaltime. Din fericire nu era cazul acum, insa chiar si asa, pentru cine este prima data pe mare, senzatia este una ciudata si cu care te impaci destul greu.

A urmat micul dejun care sincer a fost mai bogat si mai diversificat decat la multe hoteluri pe unde am stat. Am intrat in sala de mese unde m-a intampinat un miros de paine proaspat scoasa din cuptor, ulterior afland ca painea ca si toate preparatele pe care le servim la bordul navei sunt facute si gatite aici, proaspete.  Dupa masa simteam nevoia sa ies pe punte la aer. Ma uitam in jurul meu si cam toti se luptau mai mult sau mai putin cu raul de mare. Soarele stralucea sus pe cer, valurile nu erau foarte mari asa incat am iesit pe punte sa-mi aerisesc creierul si sa incerc cumva sa scap de acea senzatie sacaitoare de ameteala si somnolenta.

Am avut parte apoi de o prezentare despre piguini de unde am aflat o multime de lucruri interesante. Exista 17 specii de pinguini din care e posibil sa intalnim doar 3 in calatoria noastra: Gentoo, Adelie, si poate daca avem noroc si Imperiali, desi acestia din urma pot fi vazuti de obicei mult mai spre sud.  Lucrurile pe vas incep sa capete o oaresce rutina dupa primele 24 de ore: mic dejun, socializare, fotografii afara pe punte, prezentari ale celor de la Oceanwide, pranzul, iar socializare, cina si somn. Ah,  si tot timpul ramas intre activitatile acestea, stat leguma in pat cu o stare de somnolenta permanenta, incercand sa reduci pe cat posibil mersul stil zombie tinandu-te de pereti.  Stateam si ma gandeam ca trebuie sa iti placa foarte tare sa lucrezi pe un vapor ca sa poti trece peste senzatia asta de balans permanent. Maine seara vom ajunge in zona Souh Shetland Islands indreptandu-ne catre King George Island, acolo de unde luni vom porni in prima etapa.

Jurnal de bord ziua 3

O noua zi prin pasajul Drake. M-am trezit dimineata complet ametit, nauc, obosit deja. Valurile au leganat vasul stanga-dreapta toata noaptea, doar ca paturile din cabina noastra erau orientate perpendicular pe valuri. Asa ca leganatul stanga-dreapta era resimtit de fapt sus-jos daca stateai in pat. Cu alte cuvinte, cand dadeai cu capul in tablia patului cand cu picioarele in cealalta tablie. Tot ce tin minte din noaptea asta este ca la un moment dat, ca sa nu ma mai dea valurile de colo colo prin pat, m-am prins cu o mana de tablia de la capul patului si pesemne am atipit asa.

Dupa sedinta tehnica avuta acum cateva minute, se pare ca maine vom avea o etapa de 12h. Organizatorii vor sa se asigure ca alergam un numar cat mai mare de kilometri in primele 2-3 etape, deoarece vremea este total imprevizibila si in urmatoarele zile va fi posibil sa nu mai reusim sa stam atat de mult la tarm. Se va alerga pe o bucla de 14km fara prea mare diferenta de nivel, pe o zapada moale si pufoasa. In urmatoarele etape vom pune in picioare si ceva diferenta de nivel. Daca totul merge bine, planul ar fi sa acopar 100km maine, insa cu vremea de aici nu poti fi sigur de nimic. Toti vorbim si ne facem planuri pe vas insa suntem constienti ca suntem in mainile naturii. Azi si-au facut apartia cateva balene in preajma navei iar albatrosii ne insotesc de cand am parasit Beagle Channel.

Mancarea la bordul lui Plancius este senzationala! Si pentru ca v-am promis un album intitulat “Food on Plancius” … cam asa am mancat 10 zile 🙂

Jurnal de bord ziua 4, etapa1 (South Shetland Islands–Bellingshausen, King George Island)

Am ajuns mai devreme decat ar fi trebuit la vapor. Organizatorii ne-au lasat sa alergam doar 10 ore in loc de 12, pentru ca prognoza de dupa amiaza anunta vanturi puternice si probabil ar fi fost dificil daca nu imposibil transportul de la tarm la vas.

Dimineata cand m-am trezit si m-am uitat pe geamul cabinei am strigat fara sa ma gandesc prea mult “Pamaaant!”. Era pentru prima oara dupa doua zile si jumatate cand zaream altceva decat oceanul. Ajunsesem la insula King George din arhipelagul Atarcticii.

Ne-am imbarcat cate 10 in barcutele pneumatice care ne-au dus pe tarm. Cand am pus pentru prima data piciorul pe teritoriul Antarcticii si am avut parte si de o primire frumoasa din partea a trei pinguini Gentoo, karma mea pentru aceasta cursa s-a schimbat pe loc. M-am hotarat sa ma bucur de ea, sa fac poze si filmulete pentru ca e o experienta “o data in viata”, pe care vreau sa o asimilez, sa o simt prin toti porii si cu toate simturile. Prea mult timp am stat cu capul in pamant tragand ca nebunul pana aproape de epuizare uneori, pentru un loc mai bun in clasament. Era cazul sa schimb abordarea. Cursa aceasta urma sa fie pentru inima, pentru suflet. Bineinteles ca imi doresc un top 10 dar nu cu orice cost.

Traseul de azi se anunta oarecum plat. Insa am urcat si-am coborat de ne-a luat gaia pe o bucla de 14km. Terenul pe care am alergat a fost de cosmar. Zapada moale si pufoasa deasupra iar sub, zapada mai veche care initial inghetase si acum se topea si era extrem de instabila. Bucuria genunchilor si a gleznelor! La un moment dat am simtit cum meniscul paraseste genunchiul si se duce pe plaja sa salute pinguinii 😀

Am avut cateva intalniri cu pinguinii azi dar si cu o foca, ce se asezase cu burta in sus si dormea chiar in mijlocul potecii pe unde treceam noi. Bineinteles ca m-am oprit si am fillmat-o de la distanta, sa n-o deranjez.

Cursa mea a fost liniara fara prea mari nebunii, si fara sa risc aiurea pe terenul acesta dificil. Am adunat astazi 70 de kilometri. Pana la 250 mai e un pic 😉 Etapa de maine va fi pe insula Danco unde vom ajunge in jurul pranzului si datorita acestui fapt, va fi o etapa intinsa pe mai putine ore. Vedem maine cum vor sta lucrurile.

Jurnal de bord ziua 5, etapa 2 (Danco Island)

Am parasit insula King George ieri dupa terminarea primei etape iar astazi in jurul pranzului Plancius si-a facut loc incet dar sigur printre iceberguri, in apropierea insulei Danco. Peisajul din jur era pur si simplu ametitor. Nu stiam daca urmaresc un documentar National Geografic sau ma aflu chiar eu aici. Iceberguri mai mari sau mai mici pluteau in jurul navei, cativa pinguini jucausi dadeau ocol ambarcatiunii si fusesera zarite mai devreme doua balene cu cocoasa.

Am fost dusi la mal ca de obicei cu barcutele pneumatice iar pe plaja plina de stanci si gheata ne-au facut primirea cativa pinguini Gentoo. Cand am ridicat privirea, tot dealul din fata noastra, cel pe care trebuia sa alergam era plin de pete mici alb-negre. Trei pinguini venisera aproape de locul unde debarcam fiind curiosi ce se intampla.

Am alergat pe o bucla de 2km, unul la deal unul la vale printr-o zapada neatinsa, si care trecea de genunchi. Primele 2-3 bucle pana s-a mai batatorit zapada au fost un cosmar pentru toata lumea. Apoi a mers destul de bine. Niciodata nu mi-a placut alergarea la deal insa de data aceasta de abia asteptam pentru ca o data ajuns sus treceam pe langa colonia de pinguini. La un moment dat unul mai curajos s-a desprins de grup si a iesit chiar in poteca, in fata mea. Pana n-a binevoit sa paraseasca poteca nu am putut continua alergarea. Aici prioritate au pinguini, este casa lor.

Dupa 3 ore si jumatate ne-au oprit chiar daca fusese anuntata o etapa de 4-5 ore. Organizatorii intentionau ca a doua zi sa alergam din nou 10-12 ore si probabil si-au data seama ca de la 15:00 cand am luat startul si pana la 18:30 este suficient pentru etapa de astazi. Nu stiu pe ce loc am iesit cu cei 24km ai mei dar petru mine asta nu e important. A fost in schimb o etapa care mi-a mers la suflet.

Jurnal de bord ziua 6, etapa 3 (Paradise Bay- Stony Point & Almirante Brown)

Continui sa ma minunez in fiecare zi de ceea ce are acest loc de oferit. Iar faptul ca fiecare etapa a acestei curse are loc in alta locatie, nu face decat sa-mi umple sufletul de bucurie. Dimineata devreme, Plancius a ajuns in apropierea Paradise Bay, o zona din arhipelagul Antarcticii salbatica si neatinsa de mana omului. Am iesit pe punte si nu stiam in ce parte sa indrept mai repede aparatul de fotografiat.

Putin dupa ora 9 barcutele pneumatice ne-au transportat la mal unde am avut parte din nou de o primire calduroasa a catorva pinguini curiosi. Astazi a fost soare si cald (nu stiu cate grade insa am alergat cu sapca de soare si imbracat doar cu doua straturi). Traseul a constat dintr-o bucla de 1,48km, facuta pe un munte cu destula urcare si prea putina coborare daca ma intrebati pe mine 🙂

Planul initial era sa stam 12 ore insa dupa 9 ore si jumatate s-a dat stingerea si ne-am intors cu totii la vapor. In cursa asta nu prea reusesti sa iti faci niciun plan pentru ca nu stii distanta buclei dinainte si se pare ca nici timpul pe care il ai la dipozitie nu e batut in cuie. Teoretic ti se da un traseu dimineata si fugi pe el cat te tin balamalele pana te opresc ei. Balamalele si caputul, pentru ca dupa 6-7 ore de fuga prin zapada, mental incepe sa-ti fileze o lampa. Cam cat sa te minunezi la peisajul din jur? O ora, doua, patru, da’ nu 10! :))

Am reusit sa fac 42 de bucle insumand 56-57km si am strans aproape 2000m diferenta de nivel. Maine se anunta iar zi lunga. Ideea e sa faci cat mai multi kilometri in maxim 6 etape, apropiindu-te cat poti de 250km. Cam atat din Antarctica dragilor. S-a dus si etapa a treia. Am cumulat pana acum 147km. Va imbratisez si ma bag la odihna ca sunt rupt iar maine ne invartim din nou intr-o bucla vreo 10 ore. Bine ca macar e in alta locatie.

Jurnal de bord ziua 7, etapa 4 (final de cursa)

Spuneam mai devreme ca nimic la cursa aceasta nu se poate planui inainte. Nu traseu, nu ora de incepere a etapei, cu siguranta nici ora de finish si asta doar datorita vremii care se poate schimba din ora in ora. La finalul etapei a treia (10 ore) eram instiintati ca a doua zi urma sa ne trezim la 5 ca la 6:30 sa fim transportati cu barcutele in Dorian Bay unde ne astepta din nou o etapa de 12 ore, scopul fiind ca toata lumea sa se apropie cat mai mult de 250km. Atunci cand vremea permite, se doreste a se sta cat mai mult la mal iar concurentii sa alerge cat pot de mult in timpul pe care il au la dispozitie. Nimeni nu a primit vestea inceperii a inca unei etape lungi cu bucurie, pentru ca toti eram rupti dupa etapa a treia. Era ora 21:30 cand ne-am intors pe vapor si la ora 4:30 trebuia sa ne trezim. Insa asa s-a anuntat asa am executat. Doar ca cineva acolo sus a avut mila de noi si dimineata, cand Plancius a ajuns la Dorian Bay nu puteam fi transportati la mal din cauza vantului foarte puternic si a valurilor mari. Asa ca m-am bagat in pat asteptand noutatile.

De abia pe la ora 11 am putut fi debarcati la tarm, desi vantul inca batea destul de tare si incepuse o lapovita de toata frumusetea. Am luat startul ca de obicei pe o bucla care de aceasta data a masurat 2,4km a carei poteca a trebuit sa o batatorim noi, dupa cateva ture. Zapada era virgina si la inceput s-a mers cu ea pana peste genunchi, iar ulterior cand s-a mai compactat, traseul a devenit alergabil. Batea un vant rece care facea ca lapovita sa imi biciuie fata insa chiar si asa nu aveai cum sa nu te bucuri atunci cand ajuns in varful dealului, dadeai nas in nas cu o colonie de pinguini care ieseau in poteca, curiosi fiind ce-i cu nebunii astia care le stricau linistea.

Apoi urma o coborare de toata frumusetea si se putea admira in toata splendoarea lui, Dorian Bay. Urcarea de pe partea opusa a dealului oferea o perspectiva mai cuprinzatoare asupra intregii zone. Plancius, casa noastra de cand am plecat din Ushuaia, se zarea in departare, printre iceberguri mai mari sau mai mici, asteptand cuminte sa terminam etapa ca sa ne primeasca din nou la bordul lui.

Daca vremea ne ingaduia planul era sa alergam 7 ore. Si de data asta chiar ne-a iesit. Dupa 7 ore acumulasem 52,8km si 1700m diferenta pozitiva de nivel, adunand astfel un total de 202,8km in 4 etape. Castigatorul cursei, a terminat astazi cei 250km.

Maine in mod normal ar fi trebuit sa fie etapa a cincea insa s-a anuntat vreme urata si cel mai probabil vom avea pe mal o ceremonie de inmanare a medaliilor. Asadar cursa s-a terminat dupa etapa a patra iar clasamentul se face dupa cati kilometri a strans fiecare. Cu 202,8 km am terminat pe 6 in clasamentul general, un lucru care ma bucura tare mult pentru ca este cea mai buna clasare a mea la cursele din circuitul CaliVita 7 Deserts.

Insa ceea ce ma bucura si mai tare este intreaga experienta prin care am trecut incepand de la calatoria cu vaporul si pana la tot ce am trait in ultima saptamana aici, in Antarctica. A fost intr-adevar o cursa pentru sufet si dintre toate locurile frumoase in care am alergat pana acum, aici am gasit acel ceva care te lasa cu gura cascata si pe care il pretuiesti si il aprecezi.

Antarctica, iti multumesc pentru tot ce ai avut de oferit saptamana aceasta, pentru oamenii faini pe care i-am intalnit si amintirile ce vor dura o viata. Va multumesc si voua dragilor pentru toata sustinerea si mesajele de incurajare. Va imbratisez, de la bordul vasului Plancius, navigand spre casa.

Jurnal de bord ziua 8, inmanarea medaliilor (D’Hainaut Island in portul Mikkelsen)

Cursa se terminase si am fi putut primi medaliile la bordul lui Plancius. Insa organizatorii au decis (si bine au facut) sa mai debarcam inca o data, intr-un golfulet al insulei D’Hainaut pentru ceremonia de inmanare a medaliilor. S-au facut poze, ne-am imbratisat si ne-am bucurat toti ca niste copii, fiecare de reusita proprie si cu totii de aventura fantastica pe care am trait-o. Sutele de pinguini din jurul nostru parca erau acolo sa ne felicite.

A fost un moment de bucurie imensa dar si de regret. Era ultima oara cand simteam Antarctica sub picioare. O data suiti la bordul lui Plancius, aveam sa mai coboram in Ushuaia. Vedeam cum fiecare dintre noi incerca sa traga cat mai mult de timp, sa mai facem o poza si inca o poza, doar doar puteam prelungi momentul. Insa cum tot ce este frumos are si un sfarsit, am parasit golfuletul la bordul barcutelor pneumatice, cu medalia la gat, lasand in urma poate cea mai frumoasa experienta a vietii mele.

Jurnal de bord ziua 9-10 – pasajul Drake loveste din nou!

In prezent navigam catre Ushuaia, prin deja faimosul pasaj Drake. Aseara n-am reusit sa termin cina din cauza valurilor. Pana acum ma obisnuisem sa mananc tinandu-ma cu o mana de masa insa de data asta a fost prea mult. A trebuit sa parasesc restaurantul si sa ma pun in pat la orizontala, ca sa mai diminuez din senzatia de rau. Toti aratam ca niste zombie tinandu-ne de peretii cabinelor si al holului atunci cand ne deplasam in interiorul navei. Noaptea ce a urmat insa a fost horror. Vantul a atins aproape 100km/h, iar tangajul era atat de mare incat ne deplasam cu patul prin camera. Mersul la toaleta era o aventura si chiar si statul in picioare sau ridicatul din pat. Singura consolare era ca vom iesi cat de curand din zona de furtuna si vom intra in ape mai linistite. Cel putin 24 de ore toate puntile au fost inchise si n-am avut voie sa iesim. Cei de la Oceanwide Expeditions au incercat sa ne tina ocupati oferindu-ne niste prezentari extrem de interesante pe parcursul celor doua zile de zgaltaiala. Una dintre ele a fost tinuta de Mick, sub titlul “900 de zile pe insula pasarilor”. In prezentarea sa a descris experientele lui de biolog marin, traind aproape 3 ani pe micuta insula din Georgia de Sud, numarand focile si prelevand diferite mostre. Prezentarea a fost insotita de poze pe care aceasta le-a facut in timpul petrecut pe insula. Au urmat prezentari ale lui Eduardo si Kasper legate de primele expeditii la Poli dar si de cele moderne.

Ultima seara pe vas inainte de a acosta in portul Ushuaia am avut parte de o cina festiva si un tort special pregatit pentru alergatori. Valurile se mai domolisera si am putut sa ne bucuram de un timp de calitate, sa schimbam impresii, adrese de contact si sa facem ultimele poze si filmulete la bordul lui Plancius.

O parte din echipa de oameni frumosi de la Oceanwide Expeditions

Un moment emotionant a fost cand Zsuzsanna si Bobby, managerii hotelului si restaurantului, ne-au prezentat intreaga echipa pe care o aveau in subordine si am putut astfel sa ii aplaudam, ca atunci cand intra jucatorii din NBA pe teren, pe cei care au avut grija de papilele noastre gustative, dar si pe cei care au avut grija ca timp de 10 zile cabinele noastre sa fie curate si sa nu ne lipseasca nimic. Zsuzsanna a incheiat spunand:

“There maybe small ships, big ships, but the most important are the friendships”.

Si intr-adevar, relatiile frumoase de prietenie care se creaza dupa astfel de curse precum si frumusetea locurilor sunt marele castig cu care ramai.

Jurnal de bord ziua 11 – inapoi la “capatul lumii”

Dupa atmosfera calda de la cina festiva am adormit destul de greu, dar nu din cauza marii, care se linistise, ci pentru ca parca voiam sa prelungesc momentul. Parca as fi vrut sa opresc timpul si sa mai stau putin in aceasta aventura. Am derulat in minte toate momentele din ultimele 10 zile si ma simteam recunoscator pentru tot ce am trait. La ora 5 dimineata, Plancius a ajuns in Ushuaia si vocea calda a conducatoarei expeditiei, Ali Liddle, s-a auzit pentru ultima data in difuzorul instalat in cabina: “Good morning everyone! It’s 3rd of December 2018 and we’ve reached the final destination of our advendure, Ushuaia…”. A urmat micul dejun, apoi debarcarea si din nou poze, imbratisari si promisiunea ca ne vom mai revedea. Adevarul este ca din cei 50 de concurenti, pe jumatate i-am intalnit in ultimii doi ani la cursele prin deserturile lumii. Niste nebuni frumosi cu povesti de viata senzationale, oameni de o calitate cum rar mi-a fost dat sa intalnesc.

Drumul spre casa – aventura nu s-a terminat, inca!

Daca credeati ca ati scapat si ca povestea The Last Desert a luat sfarsit, mai ramaneti un pic pe frecventa. O sa va placa! 🙂 Cateva autobuze ne asteptau in port  sa ne duca la aeroport. Aveam zbor in seara aceea catre Buenos Aires unde stateam peste noapte la acelasi hotel la care fusesem cazat cand am venit spre Antarctica. Toate bune si frumoase, zborul lin de data aceasta.

Ajung in jur de 23:00 in Buenos Aires si ma lovesc de aceeasi problema a banilor. Nu mai aveam destui pessos pentru drumul pana la hotel iar taximetristii nu voiau sa auda de dolari. Casa de schimb din aeroport inchisa. Caut pe net o firma care avea birou si in aeroport si unde puteam sa fac rezervare de taxi si sa platesc online cu cardul. Am ajuns intr-un final la hotel, undeva dupa miezul noptii. Zborul meu catre casa era peste 24 de ore. Asadar mai aveam o jumatate de zi de plimbat prin Buenos Aires. Ritualul de acum 10 zile s-a repetat: trezit dimineata, luat asa zisul mic dejun (doua felii de cascaval si un croissant), cautat semnal wifi prin hotel desi nu stiu ce am sperat eu sa se intample cat am lipsit. Bineinteles ca nu mergea decat in holul hotelului si nici acolo daca se conectau mai mult de 4-5 persoane. Ah, ce dor imi era de viteza internetului din Romania!

Am predat cheile camerei si i-am rugat sa imi tina bagajele la receptie cateva ore pentru ca zborul meu era seara tarziu, apoi am plecat sa fac ultimele cumparaturi pentru acasa. Timpul a trecut extrem de incet de data aceasta, in contradictie cu faptul ca de abia asteptam sa ajung acasa si sa-mi strang fetita si sotia in brate. Imi era tare dor de ele si numai gandul ca mai am inca putin imi oferea linistea necesara. In jurul orei 6 dupa amiaza am ajuns la hotel, am mai stat o ora si apoi m-am gandit sa o iau usor catre aeroport. Aveam un autobuz care trecea prin fata hotelului si care in mod normal facea cam o ora pana la aeroport. La ora 7 jumatate eram in statie. Si stai, si stai, si stai. Era un soi de autogara unde veneau si plecau o groaza de autobuze. Eu eram cu ochii geana dupa autobuzul nr. 8. Dupa jumatate de ora vad ca se apropie unul. Dau sa ma urc insa mi se spune ca nu merge la aeroport, ca sa ma uit ce scrie in fata pe el si ca sunt mai multe variante de trasee ale lui 8. Perfect! Asta mai lipsea. Nimeni nu vorbea engleza. Nici tinerii macar. Iar de spaniola mea mai bine nu mai amintim. Dupa vreo ora vad ca se apropie de mine doi localnici cu geamantane. Mi-am zis: “E clar, astia merg la aeroport. Tin si eu aproape de ei”. Am incercat sa schimb doua vorbe in engleza … nada! Dupa vreo ora si 10 minute, cand deja incepusem serios sa intru in panica vine autobuzul. Ma urc prin fata, scot banii sa-mi platesc calatoria, iar soferul imi face semn ca imi trebuie cartela si ca nu pot cumpara de la el, ca trebuie sa ma duc la nu stiu ce ghiseu.

Deja ma gandeam cum iau eu taxiul si incerc sa il conving pe taximetrist sa-mi accepte macar o parte din cursa in dolari. In acel moment, cei doi localnici, sot si sotie care erau in spatele meu ii spun soferului sa ma lase sa urc ca platesc ei calatoria cu cartela lor. Ulterior am vrut sa ma achit insa nu au acceptat. Am rasuflat usurat ca eram in sfarsit in autobuz si m-am uitat la ceas. Teoretic eram in grafic. Practic in loc sa faca o ora, autobuzul a ajuns la aeroport dupa o ora si jumatate. Deja eram pe modul “panica panica panica”. Cand s-au deschis usile autobuzului a inceput goana catre zona de check-in.

Intru in aeroport si ma uit in zadar dupa ghiseele pe care ar fi trebuit sa scrie Turkish Airlines. Era trecut de 22:30 si am inceput sa intreb in stanga si in dreapta unde se face check-inul pentru cursa de Istanbul. La un moment dat sunt indrumat sa intru in spatele ghiseelor de check-in, unde aveau birourile cei de la Turkish. Intreb ce se intampla cu zborul la care primesc un raspuns sec: “Ati ajuns cu 15 minute intarziere. Check-inul s-a terminat si nu mai e nimeni care sa va preia bagajul de cala”. Pentru moment am zis ca face cineva misto de mine si ma uitam in toate partile sa vad unde e camera ascunsa. Cand am realizat ca e pe bune mi-a cazut fata, la propriu, moment in care tipul de la birou, pesemne observase si el ca devenisem livid si mi-a zis ca suna niste colegi sa vada daca se mai poate intoarce cineva de la poarta de imbarcare ca sa imi inregistreze bagajul de cala. Dupa vreo trei telefoane (omul chiar a incercat si am apreciat asta) imi spune ca din pacate toti colegii sunt la poarta de imbarcare si va trebui sa caute in sistem un loc liber la urmatorul zbor pe ruta aceasta, care era … a doua zi la aceeasi ora! Buun! Hai ca seara incepuse bine. Si ca sa continuam in aceeasi nota spune: “Va dau doua vesti. una buna una proasta. pe care vreti sa o auziti prima?” De parca mai conteaza, zic. V-am gasit loc la zborul de maine seara, insa va trebui sa platiti o taxa de penalizare si o diferenta de bilet, 680 de dolari! De ce? Intreb, crezand ca e vorba de pessos. De dolari, vine raspunsul prompt! Asa imi apare mie in sistem! Poti sa te pui cu sistemul omului? :))

In acel moment mi-a venit in minte celebrul film The Terminal in care lui Tom Hanks din cauza unei situatii politice complicate ii sunt refuzate actele si este nevoit sa isi stabileasca resedinta in aeroportul JFK pana cand se linistesc apele in tara sa. La mine era simpla treaba si i-am spus-o angajatului Turkish airlines cat se poate de franc: mai am 40 de dolari pe cardul de credit si 600 de pessos cash (adica aproximativ 20$), deci nici vorba de 680$. Aveti ceva de munca pe aici, cateva zile pana strang suma?

S-a amuzat copios si mi-a sugerat sa sun la un call center al lor deschis 24/7, poate am noroc si obtin un pret mai bun insa sa nu ma astept la minuni. De asemenea mi-a sugerat sa fac rost de la un prieten de un card de credit cu suma necesara pentru al putea oferi celor de la call center ca modalitate de plata. Era miezul noptii in Buenos Aires si ora 5:00AM in Romania. Mi-am luat un carucior, am pus toate bagajele si m-am asezat pe un scaun cantarindu-mi foarte bine optiunile. Era clar ca nu se mai punea problema sa ma intorc in oras pentru ca nu mai aveam banii necesari de o noapte de cazare si in plus, pana ajungeam se facea 2 noaptea, dormeam cateva ore apoi la pranz trebuia sa plec din nou spre aeroport si sa astept pana la ora 12 noaptea urmatorul zbor. Asadar, din punctul asta de vedere situatia era rezolvata: urma sa stau 24h acolo! Si cum butonam eu asa facebook-ul asteptand sa treaca timpul si sa se faca o ora cat de cat decenta in tara ca sa pot suna cu cersitul, primesc un like la una dintre postarile mele din Antarctica de la Dragos, un prieten cu care alerg ocazional si prin a carei agentie de turism, Explore Travel cumparasem biletele de avion la toate cursele mele de pana atunci. Ii scriu imediat pe whatsapp scuzandu-ma pentru ora matinala la care il deranjam si i-am explicat in ce situatie ma aflam. A ramas ca atunci cand ajunge in birou va incerca sa faca mutarea la zborul de a doua zi de la ei din sistem, ei fiind agentia care emisesera biletul initial, in speranta ca vom obtine o difereta mai buna de pret. Si intr-adevar asa a fost. 375 de euro a fost toata distractia si promisiunea ca mi-l plateste el, urmand cand ajung acasa sa achit suma respectiva. Iti multumesc Dragos 1000 de ani ca m-ai adus acasa! Altfel cred ca as fi dat cu mopul pe acolo, cateva zile pana strangeam suma 🙂

Acum ca toate erau rezolvate si aveam locul rezervat pentru urmatorul zbor a inceput lunga si chinuitoarea lupta cu orele. Am trecut prin toate starile posibile: somn, greata, epuizare, nerabdare. Era super frustrant pentru ca locurile pe scaune in sala de asteptare erau putine si de fiecare data cand ma ridicam sa merg la toaleta, il pierdeam si trebuia sa iau aeroportul la pas cateva zeci de minute pana gaseam altul. De dormit nu puteam sa dorm pentru ca eram cu toate bagajele dupa mine. Cand s-a facut ora 22:00 si m-am asezat la coada la check-in aratam mai mult mort decat viu. S-a si speriat baiatul care cu o seara inainte imi daduse vestea ca am pierdut zborul. Cand a auzit ca de atunci am stat in aeroport a zis ca vorbeste cu colegii daca au un loc langa una din iesirile de urgenta (acolo unde este mai mult loc la picioare). Din pacate n-a fost cazul. Intr-un final am decolat spre casa, cu o oprire de 6 ore in Istanbul. Si ca sa nu mai lungesc povestea spun doar atat: pe 3 decembrie dimineata Plancius ne lasa la mal in Ushuaia, iar eu am ajuns acasa pe 7 decembrie ora 3:00AM!

Acum, cand scriu aceste randuri si pot gandi toata situatia la rece mi se pare chiar amuzant: Gligore, trebuia si tu sa pierzi o data in viata avionul. O punem la capitolul experienta, aventura si mergem mai departe 🙂

Sponsori? Parteneri? Eu spun doar atat: prieteni!

La fel ca la fiecare cursa pe care am alergat-o in ultimii 4 ani si in Antarctica am avut norocul sa am alaturi de mine oameni faini, care si-au dorit sa intre in povestea asta si pentru care nu au contat rezultatele obtinute. De fapt n-am avut niciun fel de presiune din partea lor pe partea asta. Dorinta de a termina cursele in top 10 a fost ceva ce mi-am impus eu. A fost lupta mea cu mine. In ceea ce ii priveste nu mi-au impus nici targeturi de postari pe saptamana sau articole scrise pe blog. Au fost oameni care m-au apreciat in primul rand ca om, carora le-a placut sa ia parte la aventura asta pe cele 7 continente si pe care ii pot numi fara doar si poate prieteni. Iar pentru ca intotdeauna am fost un tip cinstit si mi-a placut sa spun lucrurilor pe nume, recunosc ca fara sprijinul lor nu as fi reusit sa fac tot ceea ce am facut in ultimul timp. Si pentru asta va multumesc din suflet! Va multumesc pentru ca de-a lungul acestei aventuri, cu ajutorul vostru am reusit sa descoper in primul rand un nou “eu”, nu stiu daca mai bun sau mai rau, mai intelept sau mai rational. Insa cu siguranta unul mult mai rabdator si rezistent la durere si pentru care cuvantul imposibil a devenit doar un simplu cuvant in dictionar.


Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

10 thoughts on “Antarctica – o data in viata!

  • Dan

    Felicitări Andrei.
    Tot respectul pentru reușitele tale.
    Evident că a decide să alergi pe toate continentele este UN VIS MARE.
    A reuși să îndeplinești acest vis, înseamnă mult mai mult decât cineva care a alergat doar curse “normale” de 10k, 21k, maratoane pe șosea sau montane poate să-și imagineze.
    Exemplul tău de dăruire în îndeplinirea scopului este unul care cu certitudine îi va inspira si pe alții să aibă curajul să-și stabilească scopuri mari în viață, fie ele din domeniul sportului, dar cu certitudine pot fi și din alte domenii ale vieții.
    Personal pe mine m-ai inspirat.
    Îți urez multă sănătate si la cat mai multe VISE MARI. împlinite.
    Dan

  • Hortensia

    DOAMNEEEEE!
    Felicitari pentru tot! Am citit cu sufletul la gura…intrebandu-ma daca ai ajuns sau nu:)))), desi stiam ca ai ajuns acasa:)

  • Comanescu Roxana

    Am răs, am lacrimat, am trait prin ochii tai aceasta aventura. Cu siguranta ‘SFARSITUL NU-I AICI’.
    Toate cele bune, ‘cărări’ insorite si sa te bucuri întotdeauna de marea aventură – VIAȚA!