Atacama Crossing – o cursa mai aproape de cer


4

For English ->

Sunt atat de multe de spus despre aventura sud-americana incat nici nu stiu cu ce sa incep mai intai: calatoria, locul absolut de poveste in care am aterizat, cursa foarte dificila dar extrem de frumoasa, oamenii pe care i-am intalnit si cu care am impartit acoperisul cortului timp de o saptamana. Toate lucrurile acestea sunt ca piesele unui puzzle, a carui imagine si poveste incepe sa prinda contur doar atunci cand sunt puse laolalta. A fost o experienta uimitoare pe care simt ca trebuie sa o impartasesc cu voi.

Desi nu trecusera bine trei saptamani de cand ma intorsesem din Islanda, acolo unde participasem la a patra cursa din circuitul CaliVita 7 Deserts, si anume Fire&Ice Ultra (povestea o puteti citi aici), mi-am facut din nou bagajele cu destinatia, Chile, acolo unde aveam sa iau startul din nou intr-o cursa de 250km intr-unul dintre cele mai aride locuri de pe Pamant, si anume desertul Atacama. Sentimentele erau impartite. Pe de o parte de abia asteptam sa vad despre ce e vorba, iar pe de alta simteam ca este mult prea devreme sa fiu din nou doua satpamani departe de familie. Sara, are aproape 3 ani si stie foarte bine ce vrea si ce nu vrea iar despartirile devin din ce in ce mai grele. Ca sa fac o paranteza, cand m-am intors din Chile, dupa ce m-a sarutat si tinut in brate vreo cinci minute mi-a spus: “Tati, mi-a fost dor de tine. Nu-i asa ca nu mai pleci?” M-am uitat in ochii ei si i-am spus adevarul. “Iubita mea, tati va pleca din nou peste o luna in Antarctica, insa acum sunt aici, langa tine si pentru tine”.

Bagajele le-am facut pe pilot automat. Daca socotesc si cele doua editii ale Marathon des Sables, pot spune ca Atacama Crossing a fost a saptea cursa multi etapa, de autosuficienta la care am alergat in ultimii 4 ani. Asadar s-a creat deja o rutina in ceea ce priveste logistica ce sta in spatele participarii la o astfel de cursa: echipamentul de alergare, echipamentul de schimb, kitul medical, mancarea deshidratata, gelurile, izotonicul, pudra proteica de recuperare, articolele de igiena personala, sacul de dormit si multe altele, toate compun un rucsac cu care stii ca vei alerga in spate o saptamana. Si tocmai pentru asta iti doresti sa fie cat mai usor, in limitele conditiilor impuse de regulamntul cursei. Dupa mine, un rucsac usor (7-9kg) inseamna sa poti sa si alergi. Un rucsac greu (10-14kg) iti va face misiunea daca nu imposibila, oricum destul de dificila iar reprizele in care vei putea alerga se diminueaza foarte mult.

Drumul catre Chile, o aventura in sine

Ora 5:00 AM. Suna ceasul si parca as mai dormi un pic, mai cu seama ca nu prea am reusit sa ma odihnesc foarte bine (asa patesc tot timpul inainte de o cursa). Incerc sa fac cat mai putin zgomot sa nu trezesc toata casa. Reusesc sa ma strecor in sufragerie unde ma asteptau bagajele deja facute, infulec o banana si mai verific inca o data daca am tot ce imi trebuie la mine: pasaport, bilet de avion, carduri, bani. Imi sarut sotia, apoi mai arunc o privire din pragul usii dormitorului Sarei si plec spre aeroport ramanand in minte cu imaginea aceea a somnului linistit si senin pe care il au copiii.

Ajung la aeroport si ma intalnesc cu Daniel Nica, un prieten bun, cu care am mai facut “nazdravanii” din astea. Am alergat impreuna la Marathon des Sables si anul trecut la Gobi March (China). Un buzoian get beget, un tip mucalit si cu care te distrezi maxim, intr-un cuvant un tip tare fain. Trecem de toate controalele si lasam bagajul de cala. Eu imi fac cruce in gand, desi nu sunt un tip religios si ma rog sa ajunga si bagajul cu noi la destinatie. Nu de alta insa acolo am toata mancarea de cursa, geluri, izotonice etc, chestii pe care nu le poti lua in bagajul de mana. Pana acum n-am avut probleme, insa nici nu vreau sa imi imaginez cum ar fi sa intarzie bagajul.

Traseul era urmatorul: Bucuresti – Madrid (cu o escala de 12 ore) / Madrid – Santiago de Chile / Santiago de Chile – Calama si apoi cu autobuzul o ora si jumatate pana la destinatia finala, oraselul San Pedro de Atacama, situat in nord-vestul tarii. Avand de stat ore bune in Madrid am hotarat sa iesim in oras si sa ne plimbam un pic mai cu seama ca vremea era frumoasa. Mergand prin piete ticsite de turisti, stradute inguste, bulevarde largi timpul a trecut destul de repede.

Si fiindca era aproape ora pranzului ne-am oprit la un mic restaurant intr-o zona neturistica, recomandat de un localnic. De celele mai multe ori (asa cum ne-a spus si el) gasiti o mancare mai buna si mai ieftina in zonele necomerciale, acolo unde mananca localnicii. Tipul era din Argentina si lucra de 10 ani in Madrid. Am mers pe mana lui si intr-adevar am mancat bine, ieftin si mult. Deh, mai profitam si noi acum de mancarea normala, avand in vedere ca o saptamana in desert aveam sa-i ducem dorul:) A urmat iar plimbare, ascultat un conational cantand la acordeon pe treptele unei catedrale, luat cafeaua la o terasa, facut masaj cu Compex pe gambele obosite si apoi fuga spre aeroport.

Se lasase deja seara si urma cel mai lung segment de zbor al calatoriei: Madrid – Santiago de Chile, aproximativ 14 ore. Fac toate formalitatile de imbarcare, ma urc in avion si stau, si stau, si iarasi stau. Ma uit la ceas si mi se pare ceva in neregula. Depasisem deja ora decolarii cu 15 minute, dar m-am gandit ca de multe ori pilotii recupereaza pe traseu, mai cu seama la un zbor asa de lung. Deci, nicio panica. Se facuse in schimb extrem de frig. Nu stiu ce aveau de gand cu noi dar de pe gurile de aerisire situate deasupra compartimentului de bagaje de mana iesea un abur rece, precum cel din congelatoarele industriale. Am pus tot ce aveam pe mine, Daniel si-a pus patura pe cap si cred ca a atipit. Trecuse mai bine de o ora si eram in aceeasi situatie. Anunturile venite din cabina pilotilor erau destul de evazive, asadar nu stiam exact ce se intampla: mai plecam sau nu mai plecam. Dupa o ora si jumatate a sosit si anuntul de care ma temeam: avionul nu mai pleaca din cauza unei probleme la motor (bine, banuiesc ca asta e explicatia clasica, indiferent care ar fi motivul real). A urmat apoi debarcarea si haosul. Cei de la compania Iberia, caci despe ei este vorba, au fost total depasiti de situatie. Explicatiile lor veneau numai in limba spaniola, insa printre cei 300 de pasageri era clar ca mai erau persoane care nu vorbeau limba. Nu stiai spaniola? Ghinion! Am gasit un pasager care mi-a tradus in engleza ce urma sa se intample: trebuia sa iesim in fata aeroportului si sa fim preluati de niste autocare care sa ne duca la un hotel situat la 2 ore de mers (!), urmand ca dupa ce ne odihnim si ne luam micul dejun sa ne intoarcem la aeroport, zborul fiind programat pentru ora 12:30, la pranz. Nu am reusit sa aflu ce se intampla mai departe cu zborul Santiago de Chile – Calama, pe care cu siguranta il pierdusem. In mod normal ei erau obligati sa reprogrameze si zborurile de legatura insa nu am reusit sa aflu informatia asta de la niciun reprezentat Iberia. Deja ne gandeam ca am pierdut si o noapte de cazare in San Pedro pentru ca totul se decala cu o zi. Am iesit cu totii in fata aeroportului. Aproximativ 300 de persoane. Acolo ne astepta doar un autocar de 50 de locuri. In imbulzeala creata n-am mai incaput in primul. Am fost asigurati ca vor veni si altele. Urmatorul a venit dupa o ora si jumatate! Timp in care am stat in picioare, in coada (ca sa nu ne pierdem randul). Am plecat de la aeroport aproape de ora 4 si am ajuns la hotel la ora 6:30. Sincer nu inteleg nici acum de ce hotelul ales de companie pentru situatii din acestea se afla la 2 ore de mers. Cert este ca am ajuns in camera, mi-am facut un dus, am apucat sa dorm doar o ora, apoi am luat micul dejun si la 9 si jumatate am plecat din nou spre aeroport pentru ca la 12:30 era zborul spre Santiago. Eram si eu si Daniel rupti de oboseala si dupa mai bine de 24 de ore de cand plecasem din Bucuresti, eram inca in Madrid! Ajunsi in aeroport aveam sa aflu si cum se vor desfasura ostilitatile pentru noi. Urma sa ajungem in Santiago la miezul noptii iar primul zbor spre Calama era la ora 5:30 dimineata. Ca sa n-o mai lungesc, am ajuns in San Pedro de Atacama la ora 9 dimineata, dupa aproape 50 si ceva de ore de cand plecasem din Bucuresti. Din fericire a ajuns si bagajul de cala cu acelasi avion :)) Am mers la hotelul rezervat de organizaotori pentru concurenti, doar ca check-inul se facea de la ora 12. Am lasat bagajele la receptie si am iesit in oras sa bem o cafea.

San Pedro de Atacama – o “picatura” de civilizatie in mijlocul desertului

Prima senzatie atunci cand ajungi in San Pedro de Atacama este ca te-ai intors in timp. Oraselul acesta de aproape 5000 de locuitori situat in nord vestul Chile are un farmec aparte. Situat la aproximativ 2300m altitudine, in regiunea Antofagasta, una dintre cele mai aride din Chile, San Pedro iti aduce aminte pe loc de oraselele de provincie tipic sud-americane, cu cladiri cu un singur nivel (rar doua), stradute inguste care nu au vazut asfalt niciodata si oameni simpli, cu fete luminoase, politicosi si mereu zambitori.

San Pedro este intesat de turisti asta si datorita faptului ca se afla intr-o zona in care daca ai sta o saptamana, cu siguranta nu te plictisesti. De la cele 80 de gheizere aflate pe Altiplano in muntii Anzi (Geyser del Tatio), la altitudinea de 4400m, rezervatii de flamingo si pana la peisajele absolut spectaculoase ale desertului Atacama (Valea Lunii, Valea Mortii), zona are un potential turistic imens, de care localnicii sunt constienti si pe care stiu sa il puna in valoare.

Astfel, pe stradutele inguste ale orasului intalnesti la tot pasul case de schimb valutar si agentii de turism care au pachete de excursii de o zi pentru toate gusturile. Cei mai bine pregatiti pot urca pe vulcanul Licancabur (5916m), un vulcan situat la granita cu Bolivia in al carui crater s-a format un lac cu o suprafata de 400m, fiind unul dintre lacurile situate la cea mai mare altitudine din lume.

Imprejurimile San Pedro se pot vizita si cu biciletele (sunt cateva centre de inchiriat in oras) si ca sa fac o paranteza, intr-una dintre etape am zarit intr-o zona in care nu m-as fi asteptat sa vad asa ceva, un rastel de bicilete, la umbra unui mic canion. Pe urma am inteles ca tipul acesta de plimbari erau organizate de unele agentii de turism. Se alcatuia un grup si se pleca dis de dimineata, cu ghid, pe un traseu bine stabilit.

Am revenit la hotel la orele pranzului pentru a ne caza, fermecat pur si simplu de ce vazusem. Eram destul de obosit insa am hotarat cu Daniel sa tragem de noi si sa nu dormim la pranz ca sa putem sa ne odihnim cum trebuie noaptea. Cu altitudinea ridicata nu aveam inca probleme insa respiratia era din ce in ce mai ingreunata de aerul extrem de uscat. Sa nu uitam ca sunt zone in desertul Atacama unde nu a mai plouat de 500 de ani, iar media precipitatiilor in regiune este de 0,761mm pe an!
Senzatia pe care o aveai cand incercai sa respiri era ca te sufoci. Nasul era infundat tot timpul iar gatul il simteai ca si cand mancasei toata inghetata din frigider dintr-o data. Se anunta o saptamana interesanta 🙂

Pregatirile de cursa

In camera de hotel am facut ultimele verificari ale echipamentului pentru ca urma sa predam bagajul cu care venisem si sa ramanem doar cu rucsacul de cursa. Am plecat cu Daniel intr-o locatie unde organizatorii ne asteptau sa verifice ce avem in rucsac. Lista articolelor fara de care nu poti lua startul este destul de stufoasa in astfel de curse, iar organizatorii sunt extrem de minutiosi cand fac verificarile, insa pe buna dreptate. Este spre bine tau ca si concurent sa ai tot ce iti trebuie pentru toata saptamana. Daca nu ai sau ti-ai uitat ceva, nu mai ai de unde sa iei si vei fi poate pus in imposibilitatea de a duce cursa la capat. Chiar daca mai carcotim noi concurentii cateodata si consideram “exagerate” cererile organizatorilor, in realitate ne dam seama si noi ca este doar spre binele nostru. Sau cel putin eu asa gandesc. Si va dau si un exemplu. Desi am destula experienta la alcatuit bagajul pentru o astfel de cursa de data aceasta am avut doua scapari, pe care organizatorii le-au observat si m-au pus sa le corectez daca nu vreau sa fiu penalizat (15-30 minute). Pentru lipsa unor articole primesti penalizare (cum ar fi crema de soare) insa sunt altele fara de care nu esti lasat sa iei startul (sac de dormit, mancare ce insumeaza minim 2000kcal /zi, etc). Ce a fost in neregula la mine? Tubul de crema de soare – in regulament scria ca trebuia sa aiba 60ml, iar al meu avea 40ml. Am fost pus sa merg in oras si sa cumpar unul de minim 60ml. Regulamentul spunea ca trebuia sa avem in kitul medical 10 comprese de unica folosinta cu alcool (pentru tratarea basicilor, ranilor de la picioare si nu numai), iar eu aveam doar 6. Nu stiu cum le numarasem cand plecasem de acasa. Asadar, a trebuit sa remediez problema, ca sa nu primesc penalizare inainte de a incepe cursa. A doua zi de dimineata, la sedinta tehnica dinaintea plecarii catre prima tabara de baza, a trebui sa demonstrez ca am rezolvat ce aveam de rezolvat.

Tot mai sus

Dupa sedinta tehnica, ne-am urcat in autocare doar cu rucsacii de cursa, nu inainte de a bea si ultima gura de suc Noni (puternic antioxidant) si am parasit San Pedro de Atacama, indreptandu-ne catre prima tabara de baza, situata in inima desertului la altitudinea de 3300m.

Dupa un drum cu peisaje stanga – dreapta specataculoase, de nu stiai unde sa te uiti mai repede, am ajuns intr-o mica depresiune, inconjurata de munti, o zona extrem de arida, al carei relief semana mai degraba cu cel de pe alte planete, vazut prin pozele NASA. Din departare, corturile mici, albe, in care stateam erau singurul semn de civilizatie, intr-o zona salbatica de frumoasa! Am fost intampinati cu muzica traditionala al carei ecou rasuna in tota valea si crea o atmosfera de poveste.

Mi-am luat in primire cortul si am facut cunostiinta cu cei cu care aveam sa-l impart toata saptamana: Daniel, pe care deja il stiti, trei alergatori din Macau, foarte simpatici, la prima participare la o astfel de cursa si care isi faceau masaj dupa fiecare etapa si Greg, din Noua Zeelanda, un fermier tipic neozeelandez, cu destule curse extreme la activ. De altfel din vorba in vorba ne-a spus ca acum doi ani a iesit pe locul 3 la 6633 Ultra, faimoasa cursa pe care Tibi Useriu a castigat-o de trei ori. Am concluzionat ca lumea nebunilor e mica! 🙂

Restul zilei a decurs socializand, intins izoprenul si cautand un loc mai putin denivelat in cort, scos sacul de dormit, mancat, o rutina care avea sa se repete toata saptamana, doar ca pe masura ce zilele trec si oboseala se acumuleaza, discutiile se rezuma din ce in ce mai mult la strictul necesar, fiecare incercand sa se refaca pentru etapa de a doua zi. Soarele ardea cu putere, aducandu-ne aminte ca suntem la 3300m altitudine, in desertul Atacama, unul dintre cele mai aride locuri de pe Pamant. Caldura sufocanta a lasat locul frigului pentru ca de indata ce soarele a disparut dupa una dintre crestele din jur a trebuit instant sa pun peste tricou bluza cu maneca lunga si geaca. Noaptea aceea a fost extrem de frig, temperatura coborand pana spre 0 grade.

Etapa 1 – greu la deal

Am parasit Tabara 1 de dimineata la ora 8 anuntandu-se o zi tare interesanta pentru mine. S-a plecat tare si i-am urmarit pe primii doi pentru cateva sute de metri cand mi-am dat seama ca pierdusem marcajele. Drumul facea brusc dreapta iar eu am luat-o drept inainte cu ochii la cei doi. Greseala de incepator. Apoi a inceput vanatoarea, incercand sa recuperez timpul pierdut. Doar ca eram la 3200m altitudine si asta m-a costat mai incolo. Astazi nu distanta (36km) nici terenul pe care am alergat si nici chiar caldura insuportabila nu mi-au facut probleme, cat altitudinea: stare de greata, ameteli si o stare generala de epuizare.
Am fost pe 9 pana cu 3km inainte de finish cand am fost depasit de 3 concurenti. Asadar astazi doar pe 12, dar saptamana e lunga. Si in plus acum suntem la 2500m altitudine iar in etapa a doua se va mai cobori, deci posibil sa ma simt mai bine. Peisajele de azi – absolut senzationale: canioane inguste, platouri nesfarsite de pamant uscat, urcari si coborari pe nisip si ultimii 6km alergati / mersi / tarati pe un drum folosit de incasi pentru comert, unde am putut admira sculpturi in piatra vechi de cateva mii de ani. Va imbratisez cu drag din Tabara 2, situat intr-o locatie pentru care nu am cuvinte sa o descriu.

Etapa a doua – Decizii, decizii

Nu prea am vesti bune sa va dau dragilor dar ca sa incepem intr-o nota optimista traseul de azi a fost senzational. 38km la alt de 2400 – 2700m cu de toate: dune mari de nisip, urcari interminabile si coborari spectaculoase, pietris pamant, nisip si cireasa de pe tort, incepand de la km7 am avut 6 kilometri de traversat un rau de 26 de ori (am numarat) de pe un mal pe altul, de cele mai multe ori cu apa pana la genunchi. Dupa primele doua treceri nu imi mai simteam picioarele atat de rece era. Apoi au urmat cateva zone nisipoase si ma gandeam cu groaza ca nisip plus apa egal basici de toata frumusetea. Am avut noroc si degetele au scapat. Nu si talpile unde nu prea mai am piele. Dar nu de asta spuneam ca nu am vesti bune ci pentru ca m-am gandit serios de cateva ori in timpul cursei sa ma retrag. Si asta pentru ca se pare ca organismul meu nu se impaca cu altitudinea si e clar ca asa va fi toata saptamana din moment ce intreaga cursa se desfasoara la peste 2400m. Nu am facut niciodata asta. Nu imi e in fire, insa ma chinui ingrozitor sa alerg asa cum mi-am propus pentru ca pur si simplu nu merge: picioare grele, ameteli, stari de voma, epuizare. Imi este clar ca aceasta cursa va deveni rapid din una competitiva in una de supravietuire – “Ajuta-ma Doamne sa ajung viu la finis” Nu stiu ce decizie voi lua noaptea asta. Nu vreau sa ma pripesc dar nici sa ma plimb prin desert nu-mi vine. Astazi locul 14. Va imbratisez cu drag.

Etapa 3 – sunt inca aici

Decizia a venit aseara tarziu insa era cam singura pe care puteam sa o iau. Si nu pentru ca n-as fi vrut sa pun capat chinului. O sa va explic si de ce. La cursele de tipul acesta daca decizi sa te retragi (accidentare, ti-a ajuns sau orice alt motiv) ai doua variante:
1. Ramai in continuare in tabara ca voluntar si ajuti organizatorii pe timpul zilei iar noaptea dormi in cortul in care dormeai ca si concurent si mananci mancarea cu care ai venit la concurs, atatea zile cat mai dureaza cursa
2. Ai optiunea ca organizatorii sa te duca din desert inapoi in orasul gazda, in cazul acesta San Pedro de Atacama, insa esti responsabil de plata cazarii si a meselor pentru zilele care au mai ramas pana la sfarsitul competitiei.
Asadar am luat decizia sa raman in concurs pentru ca:
1. N-as fi putut sa imi vad colegii de tabara cum mai termina in fiecare zi cate o etapa. M-as fi simtit total aiurea la final cand toti ar fi primit medalia si eu nu
2. Am venit aici pe buget mic si nu mi-as fi permis cazare si mese pana sambata.
Asadar am luat startul si azi in ceea ce organizatorii numesc cea mai grea etapa a concursului datorita unui teren cross country total neprietenos pentru alergare si a numeroaselor portiuni nisipoase. Totul la 2500m si in plin soare. Nu va mai zic cat am tras de mine si ce senzatii minunate am avut in tot corpul ca deja le stiti daca ati citit raportul primelor doua etape. Important e ca am ramas aici si voi face tot ce pot pana la final, sambata. Astazi am iesit pe 10. Va imbratisez.

Etapa 4 – sau piticul ala mic de pe creier

Vi s-a intamplat si voua cred sa ajungeti in niste situatii care in mod normal ar cere o decizie rationala iar voi sa il ascultati mai degraba de piticul ala nebun de pe creier care va indeamna sa faceti exact opusul. Si hai recunoasteti ca v-ati simtit bine ascultandu-l. La fel sunt si eu acum. Ma bucur ca n-am plecat pentru ca se pare ca azi n-am mai suferit asa tare de la altitudine si am putut sa fac, spun eu o cursa frumoasa. Probabil organismul incepe sa se adapteze. Au fost 47km destul de dificili cu de toate, ca la shaorma :)) Dune mari, mici, teren cross country pe care iti rupeai picioarele si cireada de pe tort, pe la km 28 o portiune de 10km de “salt flat”. O intindere plata cat vedeai cu ochii unde pamantul uscat este plin de sare si unde razele soarelui amplifca senzatia de caldura deoarece se reflecta din stratul de sare de pe jos. Esti ca intr-un cuptor fara posibilitatea sa te adapostesti nicaieri. A fost si momentul cand mi s-a rupt breteaua din fata de la rucsac, cea care tine bidoanele sa nu se miste. N-aveam timp de reparatii pentru ca la cateva sute de metri in spate eram vanat de doi concurenti. Ah, am uitat sa va spun. La CP1 am ajuns pe 10, la CP2 eram pe 6 si de acolo n-am mai vrut sa cedez locul. Asadar finish in etapa a patra pe 6. Nu stiu ce pozitie in clasamentul general. Daune: doua basici, o unghie sta sa cada iar una din glezne are o forma diferita de celelalte de la contactul cu un bolovan mare, pe o coborare. Da’ noi sa fim sanatosi. Maine e etapa lunga, 80km.

Etapa lunga – de la bal la spital si invers

Dragilor am terminat etapa lunga! (80km)
A fost cea mai chinuitoare experienta si pe alocuri transcedentala as putea spune de cand alerg eu.
Traseul a fost in totalitate la peste 2500m, variat ca si teren cu peisaje desprinse parca din alta lume si un soare care parleste intr-un mare fel la altitudinea asta, de cand rasare pana apune. Si n-ai unde sa te ascunzi de el, nu ai nici un petec de umbra. Asadar am plecat de dimineata gandindu-ma “ce o fi o fi”, intrucat glezna se facuse peste noapte mov – neagra. Nu durea foarte tare dar in 80km nu stii ce se poate intampla.

Mai erau vreo 3 basici si o unghie care statea sa cada, dar cu astea sunt obisnuit. Nu m-am dus la cortul medical sa vada glezna ca mi-a fost frica sa nu ma traga pe dreapta. Asadar am pornit destul de tare, multumit ca nu ma durea glezna si am ajuns la CP1 dupa 14.5km pe 6. In principiu a mers bine pana la km 35 cand am fost depasit de 4 concurenti insa m-am gandit ca ziua e lunga si ca imi voi face cursa mea. Dupa km 40 au inceput problemele: senzatii de greata (am si vomat de doua ori), ameteli si ceva nou pentru mine: halucinatii. Era pranzul si nu pot sa descriu in cuvinte cat de cald si uscat era totul. La un moment dat aud pe cineva langa mine si intorc capul mirat pentru ca ma uitasem mai devreme in spate si nu venea nimeni. Era tata, pe care l-am pierdut cand aveam 14 ani, si care mi-a spus ca e mandru de mine si ca o sa duc cursa la capat. M-am speriat tare cand am realizat ce se intampla si m-am oprit, m-am frecat la ochi apoi am mers mai departe fiindu-mi din ce in ce mai rau.

Am ajuns la CP4 mai mult mort decat viu insa acolo ne astepta pe fiecare o cutie de cola care mi-a ridicat instant nivelul de energie. Este singurul lucru care in situatii de genul asta te ridica de jos instantaneu. Pacat ca nu a tinut mai mult de 5km. La CP5 mi-au dat o pastila de tinut sub limba contra gretii care a functionat si ea vreo 4km. Dupa care tot ce mancam dadeam afara. Nu mai intra decat apa si niste pastile de glucoza. Desi fiecare concurent avea dreptul doar la o cutie de cola, la CP6 s-au speriat probabil de cum aratam si mi-au mai dat una. Aceasta din urma m-a tinut mai mult si a fost momentul cand soarele incepea sa apuna si nu mai ardea asa tare. Am intrat intr-o zona extrem de frumoasa, “Valley of the Moon”, unde peisajul era chiar ca pe luna. Aici am inceput sa depasesc pe cei care ma depasisera mai devreme. Erau rupti si ei. Ne salutam mai mult automat dar era clar ca fiecare era in lumea lui.

Pe ultimii 5km, cu un vant puternic de fata si un teren nisipos inclinat, am apasat pedala cat am putut si am trecut linia de sosire pe 7! Sunt extrem de fericit dar realizez ca si tampit. Puteam s-o mierlesc azi. Ma bucur ca s-a terminat ok. Maine e zi de pauza si apoi inca 13km catre stradutele din San Pedro, unde este finishul, sambata. Va pup, ma culc ca-s rupt.

Ultima etapa

In doua ore luam si noi startul in ultima etapa, de 13km pana in piata centrala din San Pedro. Am vazut si clasamentul. Nu mai pot pierde locul 9! Sunt foarte bucuros ca am reusit top 10 intr-o cursa care nu a inceput prea bine pentru mine cu atat mai mult cu cat vine dupa locul 9 obtinut in Islanda acum nici o luna.

Alergam ultimii kilometri pe stradutele pline de praf si sentimentul acela pe care il ai cand ti-a reusit ceva care parea aproape imposibil la un moment dat, ma invaluia. Emotie amestecata cu oboseala, fericire si implinire. Asta simteam si asta ma face tot timpul sa vreau sa merg mai departe. Am fost la un pas sa renunt dar ma bucur ca n-am facut-o pentru ca sunt constient ca m-ar fi urmarit toata viata.

Atacama Crossing a fost una dintre cele mai dificile curse multi etapa pe care le-am alergat pana acum insa una dintre cele mai spectaculoase. Chile este o parte a lumii care te fascineaza de cum o intanesti si din povestea careia simti ca vrei sa faci parte. Au fost peste 250.000 de pasi facuti in desert timp de o saptamana, au fost oameni minunati si locuri senzationale, au fost experiente placute si mai putin placute dar pe care le pretuiesc deopotriva si din care am invatat mult. Iar toate acestea te construiesc, mai pun o caramida la ceea ce esti tu ca om si nu in ultimul rand te rasplatesc cu amintiri pentru o viata.

Aceasta cursa, ca si toate celelalte din circuitul CaliVita 7 Deserts n-ar fi fost posibila fara existenta unor oameni care au crezut in nebunia mea si s-au alaturat unei povesti sper eu frumoase si care sa inspire. Iar pentru asta vreau sa le multumesc din suflet.

CaliVita Romania – sponsor principal
Xnutrition
QuantumSport
CEP Romania
Trisport
Garmin Romania
Running Mag
Stem Sure
Doctor MIT
Aleo
Pavel Virgil Therapy
Centrul Superfit

4

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.