Cand pasiunea invinge oboseala 2

In iunie, cand am alergat primii kilometri din proiectul “Andrei Gligor pana in Sahara” si am inceput sa scriu pe acest blog, in dorinta de a documenta cat mai bine toate starile si trairile prin care trec de-a lungul celor 8 luni si 3600 de kilometri, am mentionat la un moment dat, ca vor veni zile in care corpul va refuza sa mai alerge “portia” zilnica de 15 kilometri. Cred ca este un mecanism automat, de protectie a organismului care striga din toate celulele “nu mai vreau”. Alergatorii pe distante lungi (maratoane, ultramaratoane) cred ca s-au intalnit macar o data cu aceasta senzatie in timpul unei curse cand totul se muta de pe plan fizic pe plan mental si ajungerea la linia de sosire depinde in mare masura de capacitatea de a gestiona semnalele corpului care in mod normal te-ar face sa te opresti.

Desi eram constient in iunie ca aceasta perioada va veni, ma gandeam ca va fi mult mai tarziu, dupa 5-6 luni de alergare. Insa se pare ca pe fondul oboselii accumulate, a stresului la care suntem cu totii supusi zilnic (cine spune ca nu este stresat nici un pic, din diverse motive, eu nu-l cred), acest moment a venit mai devreme. Cam prea devreme as spune eu, avand in vedere ca au trecut de abia 4 luni si mai am de alergat inca pe atata. Si mai mult decat atat, ca imaginea sa fie completa, acest moment a venit exact inainte cu 2 zile de a ajunge la cei 2000 de kilometri, pe care trebuia sa ii sarbatoresc alaturi de prieteni.

Bine bine, ati putea spune, dar nu spuneai tu ca ai cativa zeci de kilometri inainte fata de program? De ce nu iei o pauza cateva zile? Intr-adevar, raportat la data la care suntem, am alergat mai mult cu 189 km si teoretic as fi putut sa fac pauza o zi, atunci cand organismul mi-a dat de inteles ca nu mai poate si nu mai vrea (cel putin pentru o perioada). Insa cu totii stim cat de tentant este sa iti asculti acea voce interioara care iti spune sa te opresti. In minte se va crea un precedent, si de fiecare data cand va fi greu vei fi tentat sa te opresti. Insa de departe cel mai periculos lucru este ca se poate ajunge sa iti creezi singur motivele pentru care sa nu mai faci un anumit lucru. Noi, oamenii, in general, suntem foarte priceputi la a spune “nu” sau “nu pot” si in a ne oferi in subconstient si motivele pentru care o facem. Cred ca e mai confortabil sa avem acel motiv, acea ancora de care sa ne agatam atunci cand vrem sa ne explicam noua si celor din jur de ce n-am facut un anumit lucru.

Mie, recunosc, ca mi-a fost extrem de greu sa accept, cu 2 zile inainte de a face cei 2000 de kilometri, ca trebuie sa ma opresc. Cu o dimineata inainte, am dus o lupta apriga cu mine, daca sa ma mai dau jos din pat si sa alerg cei 15 km sau nu. Dar ceea ce m-a dus din nou pe aleile parcului IOR, ati fost voi dragilor, cei cu care stiam ca ma voi intalni duminica, 21 octombrie in parc sa trecem impreuna prin dreptul bornei kilometrice 2000. Nu vroiam sa va dezamagesc si va multumesc mult ca ati vrut sa fiti alaturi de mine. Psihic m-ati ajutat foarte mult, pentru ca am putut sa trec peste tentatia de a ma opri pentru cateva zile. Si ma bucur ca n-am facut-o! Desi mai ramasesera doar 3 kilometri de alergat si s-au terminat destul de repede, au fost 3 kilometri foarte intensi pentru mine. Au fost 3 kilometri alergati alaturi de voi, in care am uitat de oboseala, de intinderea de ligamente, de chinuitoarea rutina zilnica, de tentatia de a fi renuntat avuta cu 2 zile inainte, alegand in schimb sa ma gandesc la un singur lucru: pasiunea

cu care am pornit acest proiect si dorinta pe care o am de a-l duce la bun sfarsit

.

Va sunt recunoscator voua, tuturor celor care m-ati insotit (la pas, cu gandul sau donand) in aceste 4 luni si va promit ca voi alerga la fel de motivat si ultimii 1600 km! Voi alerga cu Inima Copiilor in suflet, iar nou-nascutii de la Marie Curie vor avea aparatul medical ce va aduce lumina in ochii lor!