Gobi March, o experienta la inaltime (II) 1


3

Pentru a intra in atmosfera e musai de citit intai prima parte 🙂 – click aici

Nu stiu daca am reusit sa dorm 3 ore legate in acea noapte desi spre norocul meu in cort lumea era linistita. A se traduce “nu aveam nici un sforaitor” 🙂 Nu am nimic cu persoanele care sforaie, sunt constient ca e independent de vointa lor, insa la o astfel de cursa daca ai “norocul” sa nimeresti in cort cu astfel de persoane, iti va fi extrem de greu sa duci cursa la capat in conditiile in care noapte de noapte stai sa numeri stelele de pe cer. Nu a fost cazul aici pentru ca in afara de cateva pasaje baritonale cand si cand, colegii de cort au fost chiar de treaba. Problema am fost eu, care nu reusesc sa ma odihnesc cum trebuie inainte de curse. De emotie, de nerabdare, ma sucesc ma invartesc toata noaptea si adorm extrem de greu. In fiecare dimineata inainte de start chiar ma uitam pe datele monitorizate in timp real de ceasul Garmin Fenix5x, fiind curios cate ore am dormit si care a fost calitatea somnului (somn profund, perioade in care eram treaz, momentele de miscare). Asa ca n-a fost nici o surpriza ca dupa 20 de min de somn profund si 1h45m de somn normal, cand a sunat ceasul ma simteam ca lovit de tren. Am reusit sa ma mobilizez, sa-mi fac rucsacul, m-am hidratat bine cu All Stars Ultra Carb 4x, am luat un gel SiS cu electroliti si vitaminele si mineralele de la CaliVita (JointProtex Forte, MagneZiB6, Panax Ginseng, Curcuma Pro, Polinesian Noni, IronPlus) si am iesit din cort indreptandu-ma spre autocarul care urma sa ne duca la linia de start, nu inainte de cateva exercitii de incalzire si streching usor. Etapa aceasta urma sa aiba finishul in aceeasi tabara de baza.

Etapa 1 – 28km, 500m+

Startul s-a dat de pe o pajiste alpina de la altitudinea de 2.300 metri, iar primii 8 km au fost pe poteci, drumuri forestiere, pâlcuri de iarba. S-a plecat tare, cu 13-14 km/h iar pâna la CP1 (km 8) am alergat cot la cot cu favoritul cursei, Ben Dame, un alergator din Germania, testându-ne reciproc viteza de reactie când ne depaseam unul pe celalalt. Dupa CP1 a luat avans de câteva sute de metri intrucat eu m-am oprit cateva zeci de secunde pentru necesitati fiziologice. Insa era în raza vizuala. Am fost ajuns si depasit însa de un concurent din Scotia ajungând la CP2 pe pozitia a treia.


De acolo, urma sa urcam pe faimoasa duna de nisip din Barkol. O sa ziceti, care duna? Nu ziceai ca esti intr-o zona montana, la 2300m altitudine? Ba da, insa in mijlocul unei pajisti alpine verzi se inalta o duna de nisip de 150-200 metri înconjurata în departare de lantul muntos Tian Shan. 20 de minute mi-au trebuit sa urc si sa cobor duna, piciorul afundându-se în nisipul moale pâna mai sus de glezna. Însa o data ajuns în vârf peisajul îti taia respiratia, deoarece realizai ca alergi pe o duna de nisip, iar în departare se vedeau piscurile muntilor acoperite de zapada.Era o combinatie munte – desert pe care nu te asteptai sa o intalnesti.

Din pacate a trebuit sa mai fac cateva o opriri pentru a scoate nisipul din incaltari pentru ca nu am fost destul de inteligent sa imi pun gaiterele (ciorapii aceia galbeni care se pun peste incaltari). Stiam ca va fi o etapa preponderent montana si doar o singura duna de nisip insa ar fi trebuit sa le pun de la bun inceput si poate n-as mai fi pierdut minute bune cu opririle pentru aruncarea balastului din incaltari. O greseala de incepator care m-a costat cateva minute. Au urmat înca 10 km de nisip si pâlcuri de iarba, iar mai apoi o zona de pietris pâna la linia de sosire. Pe bucata aceasta am mai fost depasit de doi concurenti, diferenta dintre pozitia a treia si a cincea (cand am sosit eu) fiind de doar 3 minute.

Daca va întrebati cum mi-a fost genunchiul, ei bine nu am simtit nicio durere. Însa atât am putut sa trag. O luna si jumatate de repaos dupa accidentarea la genunchi, în care am alergat doar de 4 ori, si-a spus cuvântul. Însa la finalul zilei m-am declarat extrem de multumit de cum a decurs prima etapa din Gobi March. Dupa 25 de minute ajunge si Daniel, fiind pe locul 10. Ne-am felicitat reciproc si ne-am bucurat ca dupa prima etapa erau doi romani in top 10. A urmat ritualul clasic pe care aveam sa il repet in fiecare zi: bauturile de recuperare (Isotech 94 Whey Isolate, Hyper Amino BCAA), o portie de mancare deshidratata, streching si odihna atat cat se putea. Vremea in tabara de baza era extrem de schimbatoare. La ora sosirii mele din etapa cred ca erau peste 30 de grade si un soare care te ardea la propriu, ca mai apoi sa se innoreze sa se raceasca brusc si sa ploua torential o ora, doua. Iar povestea asta s-a repetat in fiecare zi din cele 5 cat am stat acolo.

Etapa2 – 35km, 1280m+

A fost gandita ca o bucla, cu start din tabara de baza si o ascensiune de 17,5km pana la altitudinea de 2900m, urmand mai apoi sa coboram pe acelasi traseu pana in tabara. Am plecat din fata, pastrand pe primii doi alergatori in raza vizuala. Prima parte a traseului am alergat pe poteci de munte, prin paduri sau pajisti alpine si am reusit pana la km15 sa pastrez pozitia a treia. Atunci a inceput si cea mai dificila si tehnica parte a traseului, urcarea extrem de abrupta pana la punctul maxim situat la 2900m. De unde plecasem pe o ploaie marunta si o temperatura deloc prietenoasa, norii se risipisera ca prin farmec, facand loc pe cer soarelui care incepuse sa-si faca de cap, “incingand” la propriu atmosfera.

Pe ultimul kilometru simteam ca nu intra aer in plamani si am ametit de cateva ori, apoi am si vomat nemaireusind sa ma tin de planul de nutritie. Incercam sa ma alimentez cu geluri sau izotonic insa nu mai intra decat apa. M-am gandit ca o perioada sa ma hidratez doar cu apa si sa mai incerc niste geluri si izotonic pe ultimii kilometri. Pe ultima portiune de urcare am fost depasit de 4 concurenti insa nu m-am oprit. Stiam ca odata ce voi intoarce la punctul de alimentare si voi incepe coborarea ma voi simti mai bine. Si asa s-a si intamplat. Pe coborare am reusit sa mai recuperez o pozitie fiind pe 6 si avand in raza vizuala la 500-600m pe concurentii de pe locurile 4 si 5. Din pacate n-a fost chip sa-i ajung deorece nu incetineau deloc si se uitau in spate sa vada daca vin sau nu. De venit veneam eu dar cred ca aveam toti trei aceasi viteza :))

Peisajele intalnite pe traseu iti taiau pur si simplu respiratia. Daniel zicea ca parca am fi fost in Avatar. Oricum nu realizai ca esti in China. Am incheiat etapa pe locul 6 la general. N-am crezut ca ma va da asa de tare inapoi alergarea la altitudine, insa este cu totul si cu totul diferita iar organismul unui alergator obisnuit care isi face antrenamentele la nivelul marii, se resimte din plin. Senzatia este ca picioarele ar putea sa traga, insa parca ai avea doar un singur plaman si obosesti extrem de repede.

Etapa 3 – 40km, 860m+

Traseul a masurat 40km, primii 20km fiind o urcare pana la 2835m iar apoi o coborare pe partea cealalta a muntelui. Incepea sa semene din ce in ce mai mult cu un ultramaraton montan pe etape. Mai glumeam intre noi concurentii cand ne mai depaseam unii pe ceilalti spunand ca parca am fi la UTMB pe etape. Ni s-a promis insa ca in etapa a cincea (etapa lunga) vom avea parte, pe saturate, de desertul Gobi, cu nisip, dune si tot tacamul.

Etapa a treia cred ca o voi tine minte mult timp de acum inainte pentru ca altitudinea mi-a pus bete in roate din nou, terminandu-ma atat fizic cat si mental.Pe masura ce ma apropiam de varf am inceput sa am dureri puternice de cap, sa ametesc, vomitand de trei ori. Din acel moment mi-a fost practic imposibil sa mai mananc sau sa mai beau ceva. Pana si apa o dadeam afara. Sincer sa fiu n-am avut parte pana acum de o astfel de experienta si nici nu mi-as dori sa mai trec prin asta, desi e posibil ca la Atacama Crossing de la anuls-o mai patesc, cursa desfasurandu-se aproape in intregime la peste 2500m.

Cand a inceput coborarea picioarele ar fi putut trage insa tot stomacul il simteam ghem, in gat. Noroc cu cele aproape 7 treceri peste un rau care ma mai racoreau la picioare si ma mai trezeau la realitate (nu aveai pe unde sa treci raul decat prin apa). In rest am dus cursa la final aproape incostient, pe pilot automat. Peisajele au fost din nou senzationale, atat cat am putut sa le vad. Am terminat pe 11 la general in 5h22m dar am avut serioase indoieli ca voi reusi sa duc etapa la capat. Daniel a sosit imediat dupa mine la 10 minute. Avusese si el probleme pe urcare insa s-a simtit foarte bine pe coborare si a tras de el cat a putut de tare. Ceea ce era sa il coste in etapa urmatoare pentru ca imi spunea ca s-a simtit rau toata noaptea iar in dimineata celei de-a patra etape se gandea sa abandoneze. Ganduri din astea sunt la ordinea zilei in astfel de curse. Din fericire majoritatea dintre noi reusim sa ne remontam cumva si sa mergem mai departe si ma bucur din suflet pentru Daniel ca nu a aplecat urechea la acel mic demon din mintea lui care il tenta sa renunte. Oricum nu l-as fi lasat, pentru ca stiam ca imediat dupa aceea va regreta. Lance Armstrong avea o vorba. Citat pe care il am printat si pe care il vad toata ziua la birou: “Pain is temporary, quitting lasts forever”.

Etapa 4 – 45km, 1000m+

 

Ca de obicei, suna ceasul la 6:30AM si urmeaza ritualul pe care toata lumea din tabara deja il face fara sa mai gandeasca. Eram toti ca niste robotei mergand de colo colo sa ne preparam micul dejun, sa ne umplem bidoanele cu apa, sa pregatim rucsacul de cursa, sa ne mai bandajam ranile de la piciaore. Te uitai pe fetele tuturor si nu puteai sa nu observi  oboseala. Era deja a patra zi de cursa si urma sa ne “plimbam” intre 2200m si 2400m altitudine strangand insa o diferenta de nivel pozitiva de 1000m.

Cu o seara inainte, dupa ce organizatorii au mai calculat si rascalculat timpii pe etape, am vazut ca eram pe 8 in clasamentul general cumulat, avand in schimb la doar 3 minute, pe pozitia 7 pe numarul 1 la feminin, Caire Thompson si la 9 min, pe pozitia 6 un alergator spaniol, Miguel. Asadar strategia era facuta. Trebuia sa nu ma depaseasca si daca se poate sa fiu mai rapid cu cel putin 9 minute, ca sa urc din nou pe 6. Zis si facut. Am plecat in forta si am ajuns la primul CP (km11) pe locul 6 neavand pe nimeni in raza vizuala in spatele meu. Au mai urmat cativa kilometri de urcari si coborari, cand vad la poalele unui deal pe toti cei 5 din fata mea, inclusiv liderul cursei opriti la marginea unei paduri. Nu mai erau marcaje. Probabil le luasera localnicii ca alta explicatie nu-mi vine in minte. In tot cazul, am luat-o in toate directiile. Nici urma de marcaj. Atunci am hotarat sa sunam organizatorii sa vina si intre timp sa oprim pe toti cei care ajungeau in acel punct. Dupa 45 de min au sosit, au remarcat zona si s-a dat un nou start din acel punct, cu toata lumea care era de fata, urmand ca mai apoi sa se ia ca referinta timpii inregistrati la CP1 si sa se refaca calculele la final. Complicat.

A fost un moment destul de dificil pentru mine pentru ca dupa ce am stat 45 de minute acolo si toata musculatura se racise, am pornit destul de greu si n-am mai avut acelasi ritm ca pana atunci. Si in plus meciul pe care il aveam de doua zile cu altitudinea si problemele stomacale a continuat si in etapa aceasta. Dupa km 23 n-am mai putut manca nimic. Altitudine – Andrei 3-0 :)). Noroc ca urmatoarea zi aveam pauza pentru ca apoi urma etapa lunga (82km) in desertul Gobi. Daniel s-a simtit si el destul de rau  in etapa aceasta si o mare parte din ea a facut-o la pas. Seara, brazilianul de origine italiana, Massimo, dupa o vizita la medic, a intrat in cort si ne-a anuntat ca el se retrage din cauza unei tendinite care il jena, spunea el foarte tare. Am incercat sa-l convingem sa mai ramana macar ziua de pauza, sa vada cum se simte insa era extrem de hotarat sa plece in seara aceea. Problema lui nu era asa de grava, dupa cum a spus si medicul, insa banuim noi ca cedase psihic. Pur si simplu mintea lui n-a vrut sa conceapa cum ar fi fost sa alerge urmatorii 82km cu o durere  in zona gleznei. Pentru el era prea mult. I-am strans mana si i-am urat drum bun spre casa insa am ramas cu totii cu un gust amar, pentru ca nu ne asteptam la asta.

Etapa 5 – 81km, 800m+

Nu ma asteptam sa fie o etapa usoara, insa caldura infernala pe tot parcursul zilei a incurcat socotelile multor participanti, inclusiv mie. In etapa lunga se pot intampla multe si cred ca adaptabilitatea este ceea ce face diferenta intre esec si succes intr-o astfel de zi. Poti pleca in cursa cu o strategie dar trebuie sa fi in stare sa o schimbi rapid in functie de realitatea din teren.

Asadar la ora 1:30 noaptea am fost suiti in autocare si transportati din tabara de baza de la munte in inima desertului Gobi, un drum parca interminabil de 4 ore. La ora 5:30 s-a dat startul iar strategia mea a fost sa alerg cat mai multi kilometri in primele 2-3 ore pana dadea caldura si mai apoi sa incerc sa mentin un ritm constant si confortabil pana la final. Si asta deoarece, spre deosebire de Namibia unde se intuneca foarte devreme (la ora 18:30 deja trebuia sa aprinzi frontala), aici, erau 15 ore de lumina pe zi. Asadar, ma pregatisem mental ca toata cursa o voi alerga in plin soare. La ora startului eram toti buimaci de somn, eu unul nefiind in stare sa dorm deloc in autocar. Nu era intuneric dar nici nu se luminase complet. Temperatura era acceptabila pentru alergare desi se simtea aerul cald de desert. Nu stiam cum va reactiona organismul adus brusc de la 2200m altitudine si temperaturi specifice muntelui, la 500m si desert. Insa pana la urma aceasta este si frumusetea unor astfel de curse. Daca ai stii dinainte tot ce se intampla si cum o sa fie, n-ar mai avea nici un farmec dupa parerea mea.

Am plecat tare, poate prea tare si am ajuns la CP1 (16,5km) primul, Ben Dame si grupul de alergatori de pe locurile 2-7 fiind la mai mult de 2km in spate. Ma simteam excelent si voiam sa continui in acest ritm pana la CP2 (km25) dupa care sa o las mai moale, dar constant.

N-am apucat sa trec de km 21 cand brusc si de nicaieri am vomat de doua ori, din acel moment nemaireusind sa alerg. Cum acceleram cum mi se facea greata. Era ora 8:30 si deja aveai impresia ca alergi intr-un cuptor. Incet incet am fost ajuns si depasit de liderii cursei si incepuse sa mi se contureze destul de clar faptul ca urmatorii 55km va trebui sa ii merg si doar daca ma va lasa stomacul, sa incerc sa mai alerg pe unele portiuni. Un gand deloc confortabil si care recunosc ca era sa imi puna capac pentru ca eram la un pas sa renunt. Dar la modul cel mai serios! Stiam ca era ultima etapa si ca la finalul ei imi voi primi mult ravnita medalie insa cu toate astea starea de rau prin care treceam a fost pentru cateva momente mai puternica decat dorinta mea de a merge mai departe. A fost momentul cand din spate il vad venind pe Daniel care nici el nu se simtea grozav insa oricum era mult mai bine decat mine. Cand m-a vazut in ce hal eram a hotarat sa facem restul cursei impreuna, urmand sa ne motivam unul pe celalalt in moemntele dificile. Si asa a si fost, pentru ca in urmatoarele 10 ore ne-am tras unul pe celalalt sa mai facem un pas si inca un pas. Apa pe care o primeam la CP-uri, stand in soare nu era  calda; era clocotita. Practic iti puteai face ceai cu ea.

Si acesta era si motivul pentru care nu reuseam sa ne hidratam ca lumea pentru ca pur si simplu nu o puteai bea. Daca mai adaugai si pudre izotonice sau electroliti in ea, stomacul ti-o dadea afara instant. Stim bine ca prin transpiratie eliminam o data cu apa si saruri si minerale, care trebuie puse la loc pentru a restabili echilibrul, mai cu seama atunci cand temperaturile trec de 50 de grade. Am realizat amandoi ca nefiind in stare sa facem lucrul acesta cu apa clocotita de la CPuri, calatoria noastra spre linia de finish urma sa fie extrem de dificila si ne bucuram ca alergam / mergem impreuna pentru ca astfel ni se parea noua ca e mai usor.Tot restul cursei a fost o lupta continua de a ajunge la urmatorul CP si de a rezista tentatiei de a renunta. La un moment dat imi ridic privirea din pamant si ii spun lui Daniel care nici el nu arata prea bine: “Omule, uita-te bine la mine. Daca imi vine vreun gand sa abandonez, te rog sa nu ma lasi s-o fac. Iti spun acum cand inca sunt lucid, pentru ca de cateva minute ma gandesc la asta. Te rog sa nu ma lasi. Sa-mi dai doua palme si sa mergem mai departe.” Caldura incepuse sa fie insuportabila. Iar faptul ca nu ne puteam raci temperatura bazala nu era un lucru deloc bun. La CP4 il gasim aproape lesinat pe Dirk, un concurent din Africa de Sud aflat in momentul aceala pe locul 3 la general. Nu ma asteptam ca etapa asta sa vina de hac si celor din top 3. Ne-am mai vazut cu el la CP5 unde am fost cu totii obligati de regulament sa ne oprim 3 ore pentru siguranta noastra (intre 13:30-16:30) si apoi la nici o ora am aflat ca a renuntat. Am avut un soc sincer. Am ajuns la CP5 la 13:40 iar Daniel nu arata deloc bine. Ne-am intins pe o prelata si am rugat organizatorii sa ne stropeasca cu apa.

CP-ul era in varful unei dune si batea vantul. Oricat de clocotita era apa, atunci cand batea vantul simteai ca te racoresti putin. Asta pana se oprea si aveai din nou senzatia ca intri in cuptor. Daniel imi spune cu ochii inchisi si de abia articuland ca daca in jumatate de ora nu isi revine el abandoneaza. Asa rupt cum eram si eu, i-am zis ca nu il las. Ca mai avem doar 30 de kilometri si ca ne vom reveni in cele 3 ore de oprire obligatorie, urmand apoi sa o luam usor usor pana la finish. La 16:40, cand am avut voie sa parasim CP-ul si ne-am pus in miscare am simtit ca voi duce aceasta cursa la capat. Imi revenisem oarecum si parca nici stomacul nu mai facea probleme. Pana la final am mai incercat sa iau cateva geluri dizolvate in apa, insa nu au mers tot timpul. Si asta cu siguranta din cauza apei clocotite pe care o aveam in bidoane si care din cauza caldurii capatase un gust de plastic incins.

Ultimul checkpoint era CP7 cand ieseam practic din desert pe o sosea ce ducea spre linia de sosire. Mai erau 10km si cred ca aratam mai mult moti decat vii. Se inserase si parca apa pe care o primisem la checkpoint nu mai era asa de fiarta. Sau cel putin asa imi placea mie sa cred, pentru ca in secunda in care am incercat sa beau n-am putut. Aici am avut mici portiuni cand am incercat sa alerg insa gradul de oboseala si deshidratare era atat de mare incat faceam un efort destul de mare si sa merg. La un moment dat, in timp ce injuram noi de mama focului pentru fiertura de apa pe care o primisem toata ziua la CP-uri, o masina care venea din sens opus incetineste langa noi, geamul din dreapta fata se deschide si ni se ofera doua sticle de 0,5L de apa cu bucati de gheata inauntru insotite de un zambet larg si probabil ceva cuvinte de incurajare in chineza pe care nici nu le-am mai auzit. Am multumit mai mult automat, am deschis sticlele si am baut, ca si cand viata noastra depindea de asta. Sau mai stii?  Primisem doua banale sticle de apa rece din partea unor localnici carora li s-a facut probabil mila de noi. Doua sticle de apa rece care insemnau atat de mult pentru noi in momentul acela!
Incet incet si tragand unul de celalalt, dupa 13,5 ore de la start (fara oprirea obligatorie de 3 ore) am trecut linia de sosire impreuna cu Daniel. A urmat apoi o noapte alba in tabara pentru ca la scurt timp dupa sosirea noastra s-a iscat o furtuna de nisip care a luat pe sus toate corturile, in nebunia aceea am pierzand o soseta de compresie CEP si un bidon de hidratare.

De la ora 2:00 si pana la 10:00 cand a sosit si ultimul concurent am stat intinsi pe jos, pe niste prelate acoperiti fiecare cu ce avea la indemana in incercarea de a ne proteja de nisipul care intra peste tot. Dupa ce si ultimul concurent a terminat etapa lunga am pornit cu totii intr-o tura de 1km care sa marcheze si ultima etapa, ceva simbolic, la finalul careia ne-am primit mult ravnitele medalii.

Am terminat Gobi March pe locul 11 la general si 6 la categoria de varsta. Si ce sa vezi? Surpriza! La fel ca Sahara Race (Namibia). Daniel glumea spunand ca ar trebui sa joc numerele astea la loto (11,6) ca prea e coincidenta mare :))

Dupa un drum de 2 ore si jumatate am ajuns inapoi in civilizatie, in orasul Hami, unde ne-am facut primul dus de la inceperea competitiei si am mancat in sfarsit mancare normala. A urmat un banchet in care s-au dat trofee pentru ocupantii locurilor 1-3 la general si 1 la fiecare categorie de varsta. Apoi, cei care au incheiat doua din cele 3 curse de calificare (Sahara Race, Gobi March si Atacama Crossing) au primit invitatia oficiala de a participa la The Last Desert (Antarctica), moment in care am fost si eu invitat pe scena pentru a mi se inmana invitatia. Am vazut astfel persoanele cu care ma voi intalni in Antarctica la anul. Seara a continuat cu prezentarea filmului oficial al editiei de anul acesta precum si un slideshow cu poze, iar apoi socializare, schimbat adrese de e-mail, conturi de facebook si promisiunea ca ne vom mai reintalni la astfel de curse. Lumea asta de nebuni e mica dar frumoasa 🙂

A doua zi de dimineata aventura celor 29 de ore inapoi spre casa a continuat, de data aceasta lucrurile mergand snur. Dupa o saptamana de stat in China, nivelul meu de conversatie in chineza dand din maini se imbunatatise simtitor! :))

Gobi March a fost pentru mine o experienta din care am mai aflat lucruri noi despre mine si in general o astfel de calatorie iti slefuieste puternic caracterul. Va multumesc din suflet tuturor celor care pe timpul cursei ati fost cu gandul alaturi de mine si m-ati facut sa cred ca totul este posibil.

Multumesc celor care ati donat pentru cauza pe care o sustin, Padurea Copiilor dar si celor care nu ati facut-o inca insa va ganditi sa o faceti (link)

Un multumesc din inima sponsorilor si partenerilor fara de care acest proiect cu siguranta n-ar fi existat si pe care ii consider adevarati prieteni.

CaliVita – sponsor principal
QuantumSport, CEP Romania, Trisport, Garmin Romania, StemSure, DoctorMIT, CentroKinetic, RunningMag, Pavel Virgil, Xnutrition.

Aventura CaliVita 7 Deserts continua in septembrie cu Grand 2 Grand Ultra 273km de alergare in desertul Nevada. Pe curand! 🙂

 

 

3

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

One thought on “Gobi March, o experienta la inaltime (II)