Stau si derulez filmul cursei mele la Maratonul International Bucuresti si nu am cum sa nu ma gandesc la ce mult inseamna 60 de secunde in atletism, in sport in general. Poate insemna diferenta dintre locul 1 si locul 10, sau neterminarea unei curse in timpul regulamentar, poate face diferenta dintre castig si pierdere, dintre agonie si extaz dintre bucurie si tristete. In cazul meu, 60 de secunde au fost de ajuns pentru a face diferenta intre a duce la bun sfarsit cursa mea de pacemaker in 3h45m si a raspunde unor necesitati fiziologice primordiale si care nu-mi dadeau pace de vreo 10km. Eh, dar sa incepem cu inceputul…
Am raspuns prezent apelului lui Gabriel Solomon care cu cateva saptamani inainte, cauta persoane dispuse sa isi sacrifice cursa lor pentru a alerga cu niste baloane colorate agatate de tricou pe care scria un anumit timp si care sa ii ghideze astfel pe ceilalti alergatori in atingerea obiectivelor propuse. Acestia sunt pacemakerii sau iepurii cum mai sunt ei alintati. Alergatori cu experienta, ei pornesc cu o viteza constanta asigurandu-se ca o mentin intreaga cursa, incercand sa ofere suport moral celor care se alatura grupului si astfel sa ajunga la sosire cu cat mai multi alergatori. Desigur sunt si niste reguli care trebuiesc indeplinite pentru a putea fi pacemaker printre care cea mai importanta este sa fi alergat in ultimii doi ani minim doua curse la care sa fi obtinut un timp cu cel putin 10 minute mai bun decat timpul pentru care te inscrii ca pacemaker. Aceasta constituie o garantie ca vei putea cu usurinta duce cursa la bun sfarsit. Avand doua maratoane cu timpi de sub 3h30m (Berlin 3:21 si Roma 3:24) m-am gandit ca pacemaker la 3h45m avea sa imi fie destul de la indemana.
Inainte cu cateva zile …
Dupa Sahara Maraton de anul trecut din Algeria ramasesem cu o durere destul de bizara in zona lombara, pe partea stanga, mai serioasa la revenirea din desert dar care a inceput sa treaca dupa sedintele de kinetoterapie si recuperare facute la Bery Fitness&Spa. In ultima perioada, recunosc, n-am mai fost la sala atat de mult cum ar fi trebuit si durerea a reaparut. Nimic insa foarte grav. Nu era ceva insuportabil dar nici nu ma lasa in pace. Si ca sa fie totul si mai frumos nu stiu cum se facea dar durerea aparea inainte cu cateva zile de competitii. Cred ca asta s-a intamplat la majoritatea curselor din ultimii doi ani. Parca era un facut. Bineinteles ca nici de data aceasta n-a fost altfel. Mai erau 5 zile pana la startul MIB si incepusem serios sa ma intreb de ce nu ma doare.
Si cum de ce ti-e frica nu scapi, cu trei zile inainte de cursa, m-a lovit. Nu durea foarte tare insa atat cat sa te deranjeze in alergare. Fiindca timpul era foarte scurt nu aveam decat o singura solutie, care s-a dovedit a fi salvatoare si anul trecut la maratonul de la Roma. Si anume, aplicarea unor benzi kinesio care sa absoarba socurile resimtite in zona lombara datorita efortului. Am apelat si de aceasta data la prietenii de la Fiziolife Medica (iti multumesc Oana ca m-ai primit printre programari) si dupa o sedinta scurta de aplicare aratam mai degraba pregatit de internare decat de maraton :))
Buun. Pe asta o rezolvasem. Mai aveam in schimb o “mica” problema. De aproximativ doua luni am o durere in zona metatarsienelor labei piciorului stang, mai precis sunt niste tendoane acolo care cred ca se inflameaza, iar oasele trosnesc ca lemnele pe foc atunci cand calc, in anumite pozitii. Este acea senzatie de strangulare, ca atunci cand te-ai strans prea tare la sireturi si incerci sa mergi sau sa alergi. Cu durerea asta am alergat mai mult de 60km din cei 105km de la CiucasX3 si am observat ca nu e o durere constanta (vine si pleaca). Imi era clar ca in perioada de dupa maraton voi intra serios la revizie. Insa acum nu era momentul. Acum aveam de alegat o cursa. Era timp de controale si recuperare dupa.
Deci, din punct de vedere fizic eram cat se poate de pregatit! :))
Ziua cursei
Dimineata, am plecat cu mic cu mare spre Piata Constitutiei. De ce spun cu mic cu mare, pentru ca sotia mea, insarcinata in luna a saptea, m-a tot batut la cap sa o inscriu si pe ea la cursa populara. Ea nu-mi impartaseste neaparat pasiunea nebuna dupa curse lungi (desi ma sustine cu totul), insa ii place sa faca miscare si in ultimii ani n-a ratat nici o Cursa Populara din cadrul Maratonului sau Semimaratonului International Bucuresti. Am intrebat-o de cateva ori daca este sigura, mi-a spus ca da si atunci iata-ne pe toti trei in mijlocul a 11.000 de oameni, care mai de care mai veseli si mai emotionati toti pregatiti sa isi depaseasca limitele si sa se bucure de miscare pe strazile Bucurestiului, intr-o zi frumoasa de toamna.
Imbracati in tricourile “May the forest run with you”, marca Padurea Copiilor, am inceput sa facem incalzirea, eu repetandu-i ca o moara stricata Cristinei sa nu forteze, sa nu alerge tare, mai bine sa mearga.
Apoi, in marea de oameni, am inceput sa-l caut pe Gabi ca sa-mi prinda de tricou baloanele fucsia pe care scria mare 3:45. M-am intalnit si cu Aris, celalat coleg de paceing si dupa deja traditionala poza din fata scenei a RoClub Maraton mi-am condus sotia la startul cursei populare. De fapt, ca sa fiu exact, am lasat-o in grija Veverix (mascota Padurea Copiilor) care mi-a promis ca va avea grija de ea pe tot traseul.
Acestea fiind aranjate, m-am intalnit cu elevii programului Primul Maraton – SAP Runners care dupa 4 luni de antrenamente pareau destul de emotionati insa foarte hotarati sa duca la bun sfarsit cursa. Dupa o scurta incalzire, incurajarile de rigoare si o poza de grup, ne-am indreptat cu totii spre culoarele de start. Privita de sus multimea semana probabil cu mii de furnicute ordonate, gata puse pe treaba. O energie senzationala plutea in aer. Toata lumea era vesela, se glumea iar incurajarile veneau din toate partile.
In teorie, planul urma sa fie unul simplu: sa tin constant un ritm de 5:19/km, sa incurajez concurentii sa ni se alature si sa-i ajut daca cumva au nevoie de suport moral. Vremea se anunta a fi una calduroasa iar planul de hidratare urma sa fie “bea cat poti de unde poti”, cu alte cuvinte urma sa iau cate un pahar de la fiecare punct de hidratare.
Editia de anul acesta aducea cu ea o premiera si anume, pentru prima data traseul nu mai avea doua bucle identice de 21km ci urma sa fie alcatuit dintr-o singura bucla cu start si sosire in fata Palatului Parlamentului. Bineinteles ca erau portiuni de traseu care coincideau cu cel de anii trecuti, insa erau si parti noi. Si fiindca tot am ajuns aici, as vrea sa felicit organizatorii, Asociatia Bucharest Running Club. Nu stiu cum au reusit sa obtina aprobarile pentru oprirea circulatiei pe 33km in Bucuresti, intr-o zi de duminica, insa ma bucur tare ca au facut-o. Mie unul, mi-a placut foarte mult traseul nou. Intr-adevar, diferenta de nivel pozitiva este mai mare decat in anii trecuti (105m dupa ceasul meu), sunt mai multe zone cu intoarceri din scurt, dar faptul ca nu mai trebuie sa alergi de doua ori cate 21km pe acealsi traseu este un mare castig. Incet dar sigur Maratonul International Bucuresti incepe sa semene cu competitii similare, cu traditie, din strainatate. Ceea ce inseamna ca suntem pe drumul cel bun. Un alt aspect pe care n-am cum sa il trec cu vederea este prezenta unui numar mai mare de oameni pe margine, la incurajare. Ceea ce iarasi denota ca incepem sa ne civilizam si sa respectam persoanele care aleg sa faca miscare chiar daca nu le impartasim intru totul pasiunea. Nu cred ca visez frumos cand afirm ca in cativa ani, Maratonul International Bucuresti va semana cu o sarbatoare nationala, unde tot Bucurestiul va fi in strada, va petrece si ii va sustine pe alergatori.
Primii 10 kilometri au trecut extrem de repede stand la vorbe cu Aris despre ce proiecte mai are fiecare cand observ ca la coborarea de pe Calea Victoriei ni se alatura un al treilea pacemaker, Vlad, care pierduse startul dimineata si s-a hotarat sa ne astepte pe traseu decat sa incerce sa traga tare dupa noi. Eu sincer nici nu stiam ca suntem 3 pacemakeri la 3h45m insa m-am bucurat ca Vlad s-a alaturat grupului, avand o energie molipsitoare.
Intalnirea cu el mi-a adus aminte ca suntem la km10 iar planul meu de nutritie trebuia sa intre in actiune. Dimineata, inainte de cursa am luat un MagneZiB6 si un JointProtex Forte de la Calivita. Iar la mine aveam 4 geluri de la Isostar pe care urma sa le iau din 10 in 10km. La km 30, respectiv la trecerea prin dreptul stadionului National (zona unde locuiesc) urma sa primesc de la mama un bidon cu saruri de rehidratare si anticarcel – avantaj sa stai pe traseul maratonului :D. Daca nu eram pacemaker, cred ca aveam timp si de un dus scurt :))
Kilometrii treceau destul de repede razand, glumind si povestind diverse. Eram insa in permanenta cu ochii pe ceas si pe bratara de pacemaker pentru a ne asigura ca suntem in grafic cu timpul. In rondul de la Alba Iulia am avut o surpriza extrem de placuta cand i-am vazut pe biciclete pe nasii si pe nepotica mea, care venisera sa ma incurajeze.
Incepuse sa fie destul de cald, iar durerea de la laba piciorului stang, care se instalase comod inca de la kilometrul 5 si pe care un timp am ignorat-o, incepuse sa-si faca de cap. Imi venea sa ma descalt si sa alerg restul cursei descult. Probabil, daca n-as fi fost pacemaker si n-as fi pierdut timp pretios cu descaltatul si scosul cipului, as fi facut-o. Desi eram legat la sireturi destul de larg, tendoanele inflamate ma faceau sa-mi simt piciorul ca intr-o menghina. Dar asta era cea mai mica dintre probleme. Cu durerea eram obisnuit sa alerg si am facut-o de multe ori fara sa ma opresc, insa nevoia de a merge la toaleta nu-mi dadea pace de vreo 10km. Stiu ca poate parea amuzant, insa incepuse deja sa fie din ce in ce mai serioasa treaba. Planul era sa fac o oprire scurta la Stadionul National, urmand apoi sa ii prind din urma pe colegii de paceing. Ceva insa imi spunea sa n-o fac pentru ca va fi destul de greu de recuperat dupa aceea. Insa fiecare pas devenise un chin si incepusem sa ma rog sa ajungem cat mai repede la stadion.
In dreptul stadionului am luat din alergare sarurile de rehidratare si anticarcelul si dupa jumatate de tura de stadion ma opresc la boxe. Au fost cele mai lungi 60 de secunde din viata mea. Ma uitam la ceas si nu-mi venea sa cred. Ma rugam sa se termine o data ca sa pot sa-i prind din urma pe colegi.
Am coborat baloanele si le tineam strans in fata, ca sa nu derutez alergatorii din spatele meu care ar fi vazut pe baloane scris 3h:45m iar eu alergam la ritm de 3h:15m. Apoi am inceput sa-i vanez din urma pe Aris si Vlad. Dupa nici un kilometru insa, au inceput niste crampe musculare urate de tot. Ma oprisem brusc, statusem pe loc 1 min si apoi plecasem destul de tare ca sa ii ajung din urma, iar musculatura incepuse sa se blocheze. Am continuat sa mai alerg inca un kilometru, moment in care mi-am dat seama ca nu aveam cum sa-i mai prind iar cursa mea ca si pacemaker se incheiase.
N-am vrut insa sa abandonez. Am continuat sa alerg la un ritm scazut pentru a duce cursa la capat. M-am oprit doar pentru o clipa, mi-am desprins baloanele de tricou si i le-am oferit nepotelei mele. Nu vroiam sa induc in eroare alergatorii care s-ar luat dupa mine, crezand ca termina cursa in 3h45m. Dupa calculele mele, aveam sa termin undeva intre 3h49m si 3h52m.
Restul cursei m-am bucurat de formatiile care ne cantau si ne incantau cu muzica live, prietenul Andrei Chirtoc fiind una dintre surprizele placute. Nu ma asteptam sa-l aud cantand pe Splai. Cred ca la una din urmatoarele editii voi lasa pantofii de alergare acasa si voi lua chitara. Sa nu ziceti ca nu v-am spus! 🙂 Punctul de cheering al Padurii Copiilor de la km 39 a fost iarasi unul zgomotos, plin de viata si care mi-a dat energia necesara pentru ultimii 2 kilometri.
Intrasem in linia dreapta si desi crampele musculare nu ma parasisera in ultimii 5 kilometri, am inceput sa accelerez putin, trecand linia de sosire in 3h50m. Un singur gand mi-a trecut prin minte in timp ce mi se punea medalia la gat: “ce inseamna o oprire la boxe de doar 60 de secunde!”. Cu toate acestea sper sa fi fost un pacemaker bun pentru primii 31 de kilometri.
Urmeaza clar o perioada de recuperare, cu inot mult si ore bune petrecute la sala.
V-am pupat
Andrei (60 seconds)! 😀
Photo credits: Radu Cristi, Adrian Mila