Istanbul Marathon este singurul maraton care se desfasoara pe doua continente, Asia si Europa, turcii profitand din plin de pozitia lor geografica si organizand un eveniment unic in lume. Prima editie a avut loc in 1979, iar anul aceasta competitia a adunat la start nu mai putin de 12.000 de persoane in cele trei probe competitive (42 km, 15 km si 10 km), iar la cursa populara (8km) s-au inscris peste 100.000 de persoane!
Mi-am dorit tare mult sa alerg acest maraton. Numai gandul ca voi alerga din Asia in Europa ma facea sa numar zilele pana la startul competitiei. Asadar dupa un drum de 10 ore cu masina, soseam la Istanbul plin de energie pozitiva si curios ca un copil care isi deschide pentru prima oara cadoul de Craciun. Ador aceasta senzatie pe care o simt inainte de fiecare cursa noua, cand nu stii ce te asteapta, cand curiozitatea nu-ti da pace si incerci sa iti imaginezi cursa din povestirile, pozele si filmuletele prietenilor care au mai fost. De data aceasta am beneficiat si de o echipa de suport numeroasa. Alaturi de sotia mea (care nu lipseste de la nici o cursa) i-am avut alaturi si pe nasii nostrii care mi-au facut o mare surpriza si au adus-o si pe mama. Spun au adus-o pentru ca habar n-am avut pana cand am ajuns la vama la bulgari ca mama va veni cu noi. Nasa s-a ocupat de toate detaliile si a reusit sa tina totul secret, pana cand ne-am dat jos din masini la vama si am vazut-o pe mama coborand din masina lor! 🙂 Pentru o secunda nu intelegeam ce se intampla, pentru ca ne luasem la revedere la telefon cu o seara inainte. Cat eu incercam sa ma dezmeticesc, toti ceilalti radeau si savurau din plin reactia de uimire de pe chipul meu. Trebuie sa fi aratat tare caraghios 😀
Am ajuns in Istanbul, dupa un drum de aproape 10 ore, vineri la pranz luptandu-ne un pic cu traficul destul de aglomerat din oras. Sunt pentru a doua oara in acest oras cu masina si cred cu tarie ca fara GPS esti un om mort. Infrastructura ca o panza de paianjen cu bulevarde largi suspendate, stradute cu sens unic mici si intortocheate dar si foarte foarte multe masini, fac lipsa GPS-ului o aventura nu tocmai placuta. Am ajuns intr-un final la hotel, situat la 400m de Moscheea Albastra, locul de finish al maratonului. Dupa procedurile clasice de cazare, ne-am uitat pe harta la locatia de unde trebuia sa ne ridicam kitul de concurs si am constatat cu “placere” ca se afla la 23 de kilometri de locul unde eram cazati. Cei de la hotel ne-au sugerat sa luam un taxi, spunand ca ei nu stiu altfel cum sa ajungem acolo. Ne-am hotarat pana la urma sa mergem cu masina. In definitiv cat putea sa insemne 23 de kilometri? Ei bine, am facut 45 de minute la dus si 1:30 la intoarcere! Cam asta a fost ziua de vineri. Am mancat de seara, am iesit la o plimbare in centru si am cazut lati. Trebuia sa ne odihnim pentru ca a doua zi urma sa luam la vizitat orasul, incercand ca intr-un timp destul de scurt sa vedem cat mai mult, pentru ca duminica era maratonul iar luni la pranz urma sa ne intoarcem in tara.
Ziua de sambata nici nu stiu cand a trecut, insa am reusit sa facem o croaziera pe Bosfor cu vaporasul, sa vizitam Moscheea Albastra si Catedrala Sf. Sofia, sa ne plimbam prin labirintul Marelui Bazar si sa gustam din mancarurile traditionale. La sfarsitul zilei picioarele “tipau” sa stea la orizontala 🙂
Duminica m-am trezit destul de devreme pentru ca la ora 7:00 trebuia sa fiu la punctul de intalnire de unde autobuzele duceau concurentii la linia de start, in partea asiatica a orasului. Am avut marea bucurie sa ma intalnesc acolo cu prieteni din RoClub Maraton si am format imediat un grup compact, facandu-ne loc prin marea de oameni si incercand sa ne pozitionam cat mai in fata la linia de start. A urmat intonarea imnului Turciei si cateva cuvinte din partea primarului rostite de la tribuna oficiala, iar apoi sunetul pistolului care marca startul celei de a 35-a editii a Istanbul Marathon.
Dupa numai 1 kilometru traseul trece pe podul care traverseaza Bosforul din Asia in Europa, restul cursei desfasurandu-se pe continentul european. Nu stiam la ce sa fiu atent mai intai. La peisajul absolut superb de o parte si de alta a podului, sau la marea de oameni prin care trebuia sa-mi fac loc si care semana cu bancurile uriase de pesti intr-un ocean mult prea mic. Trebuie sa spun de la inceput ca traseul cursei nu este perfect plat, avand trei pante (una la inceput, una la kilometrul 21 si una exact la sosire), iar restul cursei se desfasoara de-a lungul coastei, beneficiind din plin de un vant pe alocuri nu tocmai prietenos.
Cu toate astea eu imi doream un personal best, un timp sub 3h35m. Prima jumatate a cursei m-am simtit foarte bine din punct de vedere fizic si daca as fi reusit sa mentin ritmul as fi terminat in 3h:25m. Din pacate, pe la kilometrul 22 a aparut ca din senin o senzatie tare ciudata pe care nu o mai simtisem pana atunci. Era ca si cum as fi avut legate de picioare greutati de 10-15 kg. Efectiv, picioarele nu mai reuseau sa faca miscarea normala pe care o fac atunci cand alergi. M-am trezit mai mult tragand de picioare … era mai mult un tarait-impins. Si ca sa fie tacamul complet pe la kilometrul 25 au inceput si crampele musculare, atat la cvadricepsi cat si la gambe. Chiar nu intelegeam de ce. Ma hidratasem bine pana atunci, luasem si o fiola de magneziu, nu trasesem foarte tare, incercasem sa mentin un ritm constant. Era mult prea devreme sa patesc asta! De obicei asta mi se mai intampla pe la kilometrul 30-35. Insa acum mi-am dat seama ca momentul a venit mult prea devreme si ca de atunci incolo cursa urma sa se transforme intr-o lupta atat fizica cat si mentala.
Incepusem sa-mi propun tinte mici, cum ar fi urmatoarea intersectie, urmatorul punct de hidratare si toate resursele sa le folosesc pentru a ajunge pana acolo, apoi imi fixam urmatoarea tinta. Kilometrul 35 m-a gasit intrebandu-ma la modul cel mai sincer daca sa ma opresc. Vedeam oameni pe langa mine care se oprisera din alergat si mergeau si era atat de tentant sa fac si eu asta! Am luat si ultimul gel de la Isostar pe care il aveam sperand ca-mi va da energia necesara care sa ma duca pana la finish, am strans din dinti si am continuat sa alerg mai departe. Un alergator turc, trecut bine de 40 de ani ajunge in dreptul meu si-mi zice “Bravo Romania! Hai Romania!” Nici el
nu era intr-o forma prea buna si era vizibil ca trage de el sa termine cursa, insa incurajarile lui m-au facut sa merg mai departe. I-am zambit si i-am multumit, desi cred ca zambetul semana mai mult cu o grimasa, apoi m-am retras in lumea mea concentrandu-ma la ce aveam de facut.
Imi veneau in minte vorbele ultramaratonistului Dean Karnazes din cartea Ultramarathon man: “Imprieteneste-te cu durerea si nu vei fi niciodata singur”. Adevarul este ca de vreo 10 kilometri incepusem sa ne imprietenim destul de bine si se pare ca era o prietenie care avea sa tina pana la finalul cursei, pentru ca fiecare pas durea ca naiba. Nu stiu cum am ajuns la kilometrul 41 pentru ca nu mai vedeam si nu mai auzeam ce se intampla in jurul meu, eram in transa. Traseul intra pe aleea principala a unui parc, unde lumea iesise sa ne incurajeze si mi se parea ca drumul coboara pentru ca incepusem sa alerg mai repede. Am trecut pe langa alergatorul turc care ma incurajase cu cativa kilometri in urma si care acum mergea si a fost randul meu sa-l incurajez si sa-i spun ca mai este foarte putin. Insa exact cand ma bucuram ca drumul coboara, organizatorii pregatisera o panta de 400m, exact inainte de finish, pe bulevardul care ducea spre piata din fata Catedralei Sf. Sofia. Aici era o mare de oameni de o parte si de alta a traseului strigand si incurajandu-ne. Din multime am auzit incurajarile familiei si pe ultima suta de metri am incercat sa alerg cat am putut eu de tare, tinand cont de circumstante. Am trecut linia de sosire in 3h37m57s, cu doua minute peste cel mai bun timp al meu, insa fericit ca n-am renuntat si am dus cursa la capat.
Reusisem sa port cu mine Inima Copiilor, 42 de kilometri, din Asia in Europa, in speranta ca vom reusi sa achizitionam RetCam pentru nou nascutii de la Marie Curie.
Aceasta a fost povestea unui maraton pe doua continente, o cursa frumoasa si pe alocuri dureroasa, din care am invatat pentru a nu stiu cata oara ca visele devin realitate doar atunci cand indraznesti sa visezi si doar atunci cand esti dispus sa nu renunti. Asadar, dragilor, visati!
