Marathon 7500, daca tu nu ma vrei, eu te vreau! 1


4

Dupa esecul din 2013 de la Marathon 7500, cand am fost nevoit sa abandonez dupa 75 de kilometri si 33 de ore petrecute pe munte, am decis ca este necesar sa incep serios pregatirea pentru editia de anul acesta, participand la cat mai multe maratoane montane. A fost o lectie pe care mi-am invatat-o dur anul trecut, si anume ca indiferent de cati kilometri ai alergat in curse de sosea,  nu se compara pentru nimic in lume cu cei alergati pe munte. Este un cu totul alt tip de efort, alt tip de teren, intervine si altitudinea in aceasta ecuatie precum si deprinderea unor tehnici de urcare si coborare care sa te fereasca de eventuale accidentari. Asadar trebuia sa imi fac bine temele inainte ca macar sa mai am curajul sa ma inscriu la cel mai greu ultramaraton montan din Romania (90km cu 7500m diferenta pozitiva de nivel). Usor, usor, am inceput sa particip la curse montane avand in minte un sigur gand: pregatirea pentru Marathon 7500 editia 2014, sau “Bestia din Carpati” cum imi place mie sa-i spun 😀 Si n-au fost deloc putine, dupa parerea mea: Retezat Maraton, Sugas Trail Race, Azuga Trail Race, Ecomaraton, Brasov Maraton, Apuseni Maraton, Hercules Maraton.

Marathon 7500 este o cursa de echipa, in care membrii trebuie sa ia startul impreuna si sa treaca linia de sosire impreuna, iar pe parcurs, distanta dintre ei sa nu fie mai mare de 50m, arbitrii de pe traseu putand oricand descalifica echipa, daca nu respecta aceasta regula. Mai trebuie sa spun, pentru cei care nu stiu prea multe despre acest concurs, ca limita de timp necesara parcurgerii traseului de 90km este de 40 de ore si presupune trecerea prin 16 puncte de control unde voluntarii lipesc pe foaia de parcurs un abtibild cu ora trecerii prin acel punct. Ratarea unui punct de control atrage cu sine descalificarea. Asadar se alearga si noaptea la lumina frontalelor pe un traseu marcat in muntii Bucegi, iar “ciresele” de pe tort sunt 3 urcari la Vf.Omu venind din trei directii diferite: prima dinspre Salvamont Pestera, a doua dinspre Gura Diham > La Prepeleac > Vf.Bucsoiu > Vf.Omu si ultima dinspre Refugiul Ciubotea.

Anul acesta ma simteam in forma si pregatit pentru cursa pe care o lasasem neterminata in 2013. In plus avem o datorie morala fara de prietenul si coechipierul meu, Bogdan, care anul trecut a trebuit sa abandoneze impreuna cu mine desi el putea sa duca cursa la capat (start impreuna – finish impreuna, va amintiti? – regulamentul concursului). Am plecat spre munte cu increderea ca de data aceasta va merge totul bine, facusem planul cu Bogdan pentru fiecare bucatica de traseu. Bineinteles un plan in linii mari, pentru ca in aceasta cursa sunt atatea variabile la mijloc incat nu poti sa sti exact ce se poate intampla. Incepand de la oboseala, eventuale accidentari, probleme de sanatate, nutritie, vreme, etc.

Sedinta tehnica

Ajunsi la fata locului am fost intampinati de o vreme capricioasa iar prognoza pentru urmatoarele doua zile (exact cele pe care trebuia sa le petrecem pe munte alergand) nu era deloc imbucuratoare. Ploaie, vant, iar la Vf. Omu intre 3 si 6 grade ziua, deci noaptea cu siguranta urma sa avem parte de temperaturi cu minus. Cu toate acestea concursul urma sa aibe loc, organizatorii introducand cateva piese in echipamentul obligatoriu pe care trebuia sa-l avem la noi: doua bluze cu maneca lunga, manusi, caciula sau buff, pantaloni lungi. Era vorba de siguranta noastra pe munte, mai ales in conditiile de vreme date.

Am ridicat kitul de concurs, am semnat declaratia de participare pe propria raspundere (se semneaza la orice concurs) si am inceput sa realizez ca se intampla din nou. Eram din nou aici, dupa un an de zile si urma sa iau startul in cea mai grea cursa de alergare la care am participat vreodata. Totusi aveam o liniste interioara destul de ciudata, atipica pentru momentele dinaintea unui concurs cand de obicei sunt destul de agitat. M-am intalnit cu foarte multi prieteni, nerabdatori si ei sa porneasca in aventura asta si am inceput pe loc sa facem glume legate de traseu, sa ne aducem aminte ce-a facut fiecare anul trecut. Starea de spirit era buna, mult entuziasm si energie, de parca urma sa plecam intr-o tura de Herastrau, in loc sa ne uitam ca aveam in buzunare bilete in primul rand la Festivalul Durerii 😀

kit kit2

 

 

 

 

 

 

 

Foto: Marcela Alexandrescu

Inainte sa trec mai departe, trebuie sa va povestesc, pentru ca nu pot sa nu o fac, despre un moment care n-are legatura cu Marathon 7500, dar care pe mine m-a impresionat foarte mult. Cand ma apropiam de cortul organizatorilor, de unde trebuia sa ridic kitul de concurs, s-a apropiat de mine Flori Neacsu, o doamna alaturi de care am alergat la multe curse dar pe care nu o cunosc foarte bine, in afara de faptul ca avem o  pasiune comuna, alergarea. Ne-am salutat, i-am urat mult succes pentru ca a avut curajul sa se inscrie la o asemenea cursa si apoi a venit bomba. “Andrei, am o mica surpriza pentru tine”. Si imi inmaneaza un plic pe care scria “Pentru visul tau, Andrei!”. “Vreau sa contribui si eu la participarea ta la Marathon des Sables. Nu este mult, dar iti doresc din tot sufletul sa iti realizezi visul si sa ajungi acolo”. Pe moment m-am blocat si n-am stiut cum sa reactionez. Imi tremura vocea de emotie. I-am multumit frumos si am imbratisat-o. Un gest la care nu ma asteptam, de la un om cu care m-am intalnit doar de cateva ori la concursuri, dar care m-a sustinut si in campania precedenta pentru Inima Copiilor. Cateodata raman uimit de oamenii din jurul meu si realizez cat de norocos sunt sa ii am alaturi.

plic

Revenind la cursa, am plecat spre somn, nu inainte de a asista la sedinta tehnica, unde Silviu Balan, impreuna cu echipa CPNT Brasov ne-a explicat traseul precum si echipamentul obligatoriu pe care trebuia sa il avem la noi si fara de care nu puteam lua startul a doua zi. Profilul cursei arata cam asa:

profil

Ora 5 dimineata m-a gasit destul de fresh, desi nu dormisem mai mult de 3 ore (deh, obicei prost inainte de orice cursa). Am mai verificat o data echipamentul, nutritia, m-am intalnit cu Bogdan si am plecat spre Salvamont Pestera, locul de start. Plouase toata noaptea, dar ma bucuram ca macar la ora startului se oprise. Insa situatia nu era deloc roz. Vf. Omu nu se vedea deloc (era invaluit in ceata) iar cerul era plin de nori negri. Era clar ca vom avea parte de o cursa dificila din puct de vedere meteorologic, insa nici prin cap nu-mi trecea cat va fi de rau de fapt. Dupa ce organizatorii ne-au verificat echipamentul obligatoriu la fiecare in parte, ne-am asezat in zona de start astepand cuminti numaratoarea inversa. “Highway to Hell” si “Thunderstruck” de la ACDC rasunau in boxe si se si potriveau de minune cu situatia. 3…2…1 START! Si-au pornit nebunii! Ca altfel n-am cum sa numesc o ceata de 160 de oameni care erau hotarati sa-si petreaca urmatoarele 20-40 de ore alergand pe munte. Si o faceau chiar cu zambetul pe buze si nesiliti de nimeni 😀

[KGVID poster=”http://andreigligor.ro/wp-content/uploads/2014/07/start_thumb9.jpg” width=”400″ height=”224″]http://andreigligor.ro/wp-content/uploads/2014/07/start.mp4[/KGVID]

Video: Nicole Trifu

La 2 kilometri de start a inceput urcarea prin padure, spre primul punct de control, Valea Dorului. Planul era sa pastram un ritm constant pe urcari si sa incercam sa recuperam pe coborari, atat cat ne permitea terenul destul de alunecos. In plus stiam de anul trecut ce ne asteapta si nu vroiam sa fortam de la inceput, pastrandu-ne energia pentru a doua jumatate a cursei. Primii 33 de kilometri erau de fapt o bucla care ne aducea din nou in tabara de baza de la Pestera, de unde incepea apoi primul urcus catre Vf.Omu, traseul revenind in tabara de baza doar la finalul cursei. Dupa o coborare binemeritata spre Poiana Stanii am inceput urcarea catre Piatra Arsa (6km cu 800m diferenta pozitiva de nivel).

Piatra Arsa1 Piatra Arsa2

Foto: Silviu Balan

Am bifat trecerea prin punctul de control si am facut o pauza de 2 minute pentru alimentare si hidratare. Urma coborarea pe Jepii Mari pana in Busteni, aproape de telecabina, unde stiam ca ne asteapta un punct de alimentare cu bunatati: apa, izotonic, lamai, banane, cascaval, paine, slanina 😀

Coborarea pe care anul trecut am “zburat” a mers mai incet decat ma asteptam. Atunci mi-am dat seama ca e ceva in neregula cu Bogdan. Coborarile erau punctul lui forte, cel putin asa imi aminteam de la editia trecuta. Acum insa ceva se intampla pentru ca nu isi gasea ritmul. Am hotarat sa mergem la un ritm confortabil care sa ne permita sa terminam cursa in siguranta.

Ajunsi la punctul de control P4, ne-am infruptat din bunatatile de acolo, am luat cate o fiola de magneziu si un anticarcel pentru ca aveam de urcat pe Jepii Mici pana la Cabana Babele. O urcare destul de nesuferita de 5km si 1200m diferenta de nivel. Trecusera aproape 5 ore de la start si eram in grafic. Puteam sa ajungem in tabara de baza chiar mai bine decat o facusem anul trecut, adica in mai putin de 8 ore. Dupa 20 de minute, incepe insa distractia. O ploaie cum n-am mai prins de mult la munte. Deasa de nu vedeai nimic in fata si rece de iti intra in oase. Terenul era din ce in ce mai neprietenos. Daca nu alunecai pe stanci, alunecai pe noroi. A fost si momentul in care mi-a fugit un pic piciorul, incercand sa urc pe o piatra uda, insa totul s-a terminat doar cu o lovitura si o zgarietura la tibia stanga. Nimic grav si care sa merite sa dau o prea mare atentie. Am continuat urcusul incercand sa zaresc marcajele prin ploaia deasa. Bogdan nu se simtea bine deloc. Incepuse sa ameteasca si trebuia sa ne oprim din cand in cand sa isi revina. Avea stari de voma si fata de o culoare alb-galbuie. Pe chipul si-n sufletul lui se ducea o lupta grea. Imi puteam da seama de asta numai privindu-l. Opririle erau din ce in ce mai dese iar eu eram acolo sa-l ajut cu tot ce avea nevoie: apa, gel cu carbohidrati, magneziu. De fiecare data a avut puterea sa se ridice si sa continue insa mie mi-a fost destul de clar in momentul acela ca nu vom putea duce cursa la capat in situatia data, dar nu i-am spus nimic pentru a nu-l descuraja. L-am ajutat cu tot ce am putut si am lasat sa treaca timpul si sa vedem daca isi revine sau nu. Mai aveam putin de urcat pana la punctul de control de la Cabana Babele si apoi inca o coborare scurta pana in tabara de baza.

Am ajuns in tabara de baza dupa aproximativ 9 ore si aveam de luat o decizie. Plecam mai departe spre Vf.Omu sau ramanem acolo. Bogdan nu stia cum sa-mi spuna, sa nu ma supar, Stia ca mi-am pus sperante in cusa de anul asta, ca ma antrenasem pentru ea si vroiam sa o duc la capat. Insa asta nu mai conta daca i se facea rau mai departe, in traseu. Pentru ca pana aici fusese doar incalzirea. Partea dificila de traseu de abia de atunci urma sa inceapa, cu cele 3 urcari la Vf.Omu, cu alergare noaptea la frontala, oboseala, plus o vreme pe care n-ai iesi din casa nici sa-ti cumperi o paine. Siguranta prietenului si coechipierului meu a fost mai importanta decat cursa in sine, asadar i-am spus sa nu isi faca probleme ca nu este nici o suparare. Anul trecut n-am putut eu, anul asta el. Am mers si am inmanat foaia de parcurs voluntarilor din punctul de control PC6 pentru a consemna abandonul si am plecat catre cazare sa ne facem un dus si sa ne incalzim. Ne uitam unde ar fi trebuit sa fie Vf.Omu si nu se mai zarea nimic. O ceata deasa coborase pe munte iar norii nu incetau sa toarne apa cu galeata. Nu aveam insa nici o idee despre ce avea sa urmeze.

La cateva ore dupa abandonul nostru am aflat ca organizatorii au anulat cursa datorita vremii nefavorabile. Se raportase grindina si lapovita la Vf.Omu, vantul batea cu peste 70km/h iar ceata facea practic imposibil de distins marcajele din traseu. Mai mult decat atat, platoul Bucegilor era brazdat de fulgere. Sunt convins ca a fost o decizie grea pentru organizatori insa absolut necesara avand in vedere situatia din teren. Voluntarii de la punctele de control au fost informati de hotararea de a se opri cursa si au directionat toate echipele de pe traseu catre puncte de control aflate la altitudine mai mica (Gura Diham). De acolo, concurentii au fost preluati si adusi cu masinile in zona de start. Daca am mai fi continuat cursa, probabil ca am fi prelungit chinul prin care trecea Bogdan cu cateva ore, rezultatul fiind acelasi.

Cam asta a fost povestea Marathon 7500 de anul acesta. Cu entuziasmul startului, cu efort sustinut, cu deznadejdea abandonului dar cu siguranta si sanatatea echipei pe primul loc.  Scriam pe contul meu de facebook cu cateva zile inainte de start: “La cursa asta trebuie sa iei startul cu respect pentru ceea ce inseamna muntele si cu speranta ca daca va vrea el, vei trece linia de sosire in siguranta si te vei numara printre norocosii care au trait o ultra experienta in muntii Bucegi”. De data aceasta muntele nu ne-a primit in bratele lui, insa toti concurentii au la dispozitie un an de zile sa viseze la clipa revederii 🙂

Poiana StaniiFoto: Cornel Pochiu

 

4

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

One thought on “Marathon 7500, daca tu nu ma vrei, eu te vreau!