Marathon des Sables – alergand in infern (II) 9


4

Zgomotul unui camion venit in mijlocul taberei parea sa strice linistea diminetii. Din departare se auzeau vocile marocanilor “Yala, yala!” (Hai, hai). Era ora 6:00 si venisera sa stranga corturile. Daca stai rau cu trezitul devreme s-ar putea sa ai o problema. Deoarece pana la 6:30 trebuie sa fi gata imbracat si cu bagajul strans, asta daca nu vrei sa te echipezi de cursa sub cerul liber. Intreaga tabara este mutata, timp de o saptamana la destinatia ficarei etape si organizatorii nu au decat cateva ore la dispozitie sa faca asta. Pana cand primii alergatori termina etapa, cele 180 de corturi, plus cel medical si cele ale organizatorilor trebuie sa fie deja instalate la urmatoarea locatie.

Bivouac

Prima noapte in desert intr-un cort semi deschis, emotiile dar si nerabdarea de a incepe cursa m-au facut sa nu-mi fie prea greu sa ma trezesc. Pentru ca de fapt nu prea am dormit. Apoi am inceput ritualul care urma sa se repete in fiecare dimineata timp de o saptamana:
– stansul sacului de dormit si echiparea de cursa
– cocktailul de vitamine de la Calivita, luat la recomandarile dr.Serban Damian, dupa urmatoarea schema: Mega B Complex (1cp), Super Mega CoQ10 (1cp), Resveratrol (1cp), Panax Ginseng (2cp), Argininine Plus (1cp)
– preparatul micului dejun (Expedition Breakfast de la Adventure Food)
– stat la coada pentru ridicarea celor 2 sticle de 1.5L de apa, care trebuiau sa imi ajunga pana la primul checkpoint (CP)
– pregatirea hidratarii din timpul cursei: un bidon cu Isostar Hydrate&Perform in care adaugam si un pliculet de bicarbonat pentru prevenirea      crampelor musculare. Iar celalat bidon era umplut tot timpul cu apa.
– verificarea nutritiei pentru etapa respectiva (pungulita era deja pregatita de seara si mutata din rucsac in buzunarele din fata, pentru acces mai usor    in timpul cursei): 2 geluri Isostar Energy Lemon, 2 geluri Isostar Endurance BCAA si un baton Isostar High Energy.
– cele 200 de pastilele de sare date de organizatori, trebuiau sa imi ajunga pentru toata saptamana si trebuiau administrate in timpul cursei conform instructiunilor, si anume: la fiecare ora cate doua iar daca erai mai mult de 5 ore in cursa, cate patru. Studiile facute de-a lungul timpului pe aceasta cursa au aratat ca in fiecare zi se pierd prin transpiratie circa 15g de sare, care trebuie introdusa in organism treptat pentru a nu produce dezechilibre si a sfarsi prin abandonarea cursei datorita deshidratarii. Tot studiile au aratat ca in medie se pierd 1,5L de lichide pe ora! Asadar apa, desi poate parea multa, nu este nici pe departe asa. Trebuie sa-ti stabilesti un plan in minte la cat timp sa te hidratezi si cu ce cantitate, astfel incat sa nu ramai fara apa intre CP-uri.

Cu inima cat un purice de emotie, dar cu o bucurie imensa in suflet, ma indrept spre zona in care se face traditionala poza de start. La fiecare editie, toti concurentii se aseaza in forma cifrelor ce marcheaza numarul editiei iar un elicopter decoleaza din imediata apropiere si survoleaza zona filmand si facand poze.

Poza dinainte de primul start

Vazusem filmarile de la editiile anterioare, vazusem mii de poze insa era parca ireal ca mi se intampla mie de data asta. Inca nu-mi venea sa cred ca sunt acolo! Ne-am indreptat cu totii spre zona de start, unde Patrick Bauer, urcat pe un Jeep, ne-a tinut o mica sedinta tehnica despre etapa ce urma sa inceapa. Apoi a trecut in revista persoanele care isi sarbatoreau ziua de nastere si toti cei aproape 1400 de concurenti i-am aplaudat si le-am cantat “Multi ani traiasca!”. Iar asta s-a repetat in fiecare dimineata, inainte de start. Cuvintele nu pot exprima ce atmosfera era acolo. Sunt momente care imi vor ramane in suflet mult timp de acum incolo si pe care mi-as dori din inima sa le retraiesc.

In boxe a inceput sa rasune melodia ce o asteptam. ACDC – Highway to Hell marca startul celei de-a treizecea editie a Marathon des Sables si urma sa ne ridice moralul la inceputul fiecarei etape. Pentru o secunda mi-a fost frig (mi se facuse pielea de gaina), desi afara erau deja 30 de grade. Am inceput sa tip si sa bat din palme in timp ce treceam prin poarta de start alaturi de sute de alergatori. Apoi m-am uitat stanga dreapta si am realizat ca toata lumea facea la fel. Era o energie si o atmosfera incredibila. Daca as fi putut, as fi oprit timpul ca sa ma pot bucura mai mult de acea clipa. Oganizatorii facusera un culoar stanga dreapta, ne aplaudau si ne incurajau, in timp ce elicopterul zbura foarte aproape de noi, iar declansatoarele aparatelor fotografilor se auzeau din toate partile.

Etapa 1: Jebel Irhs / Oued Tijekht  36,2 km

Etapa1_V1Prima etapa se anunta destul de dificila, masura 36,2km si avea timp limita 10h30m. Am inceput sa alerg intr-un ritm destul de sustinut, dar dupa primii doi kilometri am realizat ca nu sunt la un maraton de sosea iar cursa nu se termina in acea zi, ci mai avea inca 5 etape. Trebuia sa-mi pastrez fortele si sa fac din prima etapa, una de aclimatizare, una in care sa ma obisnuiesc atat cu terenul, cat si cu temperatura si sa fiu atent la semnalele pe care mi le dadea organismul, referitoare la efort, deshidratare. Primul checkpoint era la 13,4km si deja mi se parea ca n-o sa-mi ajunga apa. Am hotarat sa beau o inghititura de izotonic si una de apa la fiecare 15-20 de minute si am vazut ca functioneaza. Desi au fost perioade in care simteam nevoia sa beau tot bidonul. Dupa cativa kilometri relativ plati am luat primul contact cu dunele. Nu erau decat dune mici, sau “dunettes” cum le spun francezii, dar destul ca sa imi dau seama ce urma sa ma astepte o saptamana.

Erau portiuni in care nisipul ajungea la o palma peste glezne. Dupa ce-am scapat de dune, au inceput muntii, destul de dificil de urcat avand in vedere ca erau formati din bolovani care de multe ori o luau la vale cu tot cu nispul de sub ei. Pantofii Salomon S-Lab XT6 s-au comportat excelent atat pe nisip cat si pe pietre, iar gaiterele trase peste ei au facut minuni, tinand departe nisipul de interiorul pantofilor. Acum sa nu credeti ca n-a intrat nisip deloc, pentru ca n-avea cum. Insa, fata de alti concurenti pe care i-am vazut pe traseu scuturand cate jumatate de kilogram de nisip din incaltari, ei bine, la mine nu a fost chiar asa. Dupa ce-am trecut si de CP2 (24,8km) am dat din nou peste dune, de data asta mai mari si mai frumoase iar caldura devenea deja un dusman de temut. Am trecut linia de sosire in 6:03:57 ulterior afland ca eram clasat pe pozitia 546, ceea ce nu era deloc rau. La linia de finish era instalata o camera web care transmitea live si pe unde am trecut sa va salut dupa fiecare zi incheiata cu succes.

Am terminat prima etapa cu un sentiment foarte placut si cu multa energie. Botezul desertului fusese facut. Stiam acum ce inseamna sa alergi pe acel teren, la 50 de grade celsius si cu un rucsac de 9kg in spate. Ma simteam bine si nu aveam nici crampe musculare, nici probleme legate de deshidratare sau insolatie. Am plecat spre cort, unde am inceput ritualul post etapa.
– prepararea bauturii de refacere, Isostar Reload Drink After Sport
– vitaminele de la Calivita: Strong Bones Plus (2cp) si Joint Protex Forte (1cp)
– schimbatul lucrurilor de cursa cu cele de bivuac si evaluarea avariilor la degetele de la picioare (din fericire, dupa prima etapa erau toate intregi si la locul lor)
– “spalatul” daca pot spune asa. mai mult, datul sarii jos cu ajutorul unor servetele umede. Toata lumea prefera sa isi tina cei 4,5L de apa primiti la terminarea etapei pentru mancare, si hidratare.
– facut focul si preparat cele doua plicuri de mancare deshidratata, repectiv pranzul si cina.

Dupa toate astea, ma intindeam in cort si incercam sa ma odihnesc, asta daca nu cumva vreo furtuna de nisip buclucasa ne dadea batai de cap si trebuia sa ne ridicam si sa incercam sa avem grija de cort. Spre seara venea si momentul pe care il asteptam cel mai mult: primirea mesajelor de la voi. Organizatorii au pus la dispozitie pe site un link unde oricine putea trimite mesaje concurentilor. Acestia le printau in fiecare dupa amiaza, iar seara comisarii de bivuac treceau pe la fiecare cort si ne imparteau foile cu mesaje. Nici nu stiti cat ma bucuram in fiecare zi cand citeam incurajarile de la voi. Va multumesc din inima pentru ele. E minunat sa stii ca acasa oamenii te urmaresc si ca le pasa de ceea ce faci. Pur si simplu ma hraneam cu mesajele de la voi in fiecare zi. Dupa mancarea aia liofilizata, care nu e o placere, credeti-ma, mesajele de la voi erau desertul pe care il savuram pana la “ultima litera”. Si cand terminam foile de citit, le luam de la capat 🙂

Etapa 2: Oued Tijekht / Jebel El Otfal  31,1 km

Ziua a doua am inceput-o destul de obosit. Nu reusisem sa ma odihnesc decat 3-4 ore din nou, din cauza furtunii de nisip care la un moment dat zgaltaia cortul din toate incheieturile. Incepusem sa ma impac cu ideea ca asa va fi pana la final. Desi faptul ca de fiecare data cand vroiai sa te odihnesti (fie cand ajungeai din etapa, fie noaptea), nu puteai sa o faci din cauza vantului – te obosea psihic.

Dupa ce-am cantat “Multi ani traiasca” pentru sarbatoritii zilei si i-am aplaudat pe cei care nu mai erau cu noi la startul etapei a doua, intrucat abandonasera, Highway to Hell mi-a pus din nou rotitele in miscare si-am pornit in cursa foarte optimist. Era o etapa mai scurta dar cu diferenta de nivel mai mare, urcari mai abrupte, campuri de bolovani si dune pentru toate gusturile. Timp limita 10 ore.

Etapa2_V1

Urcarile de la km 17 (panta 15%) si km 24,6 (panta 25%) au stors si ultimele picaturi de energie din mine, intr-un cuptor in care cineva parca avea grija sa tot arunce lemne. Coborarile in schimb imi placeau la nebunie si indiferent ca erau pe nisip sau pietre, depaseam foarte multi alergatori care erau destul de prudenti ca sa nu spun exagerat de atenti la coborari. Ma gandeam in acele momente la muntii nostri ale caror poteci le coboram in fuga la curse cum ar fi: Brasov Marathon, Ecomarathon, Marathon 7500, Apuseni Marathon sau Hercules. Ce n-as fi dat acum sa am parte de umbra unui copacel, unul singur macar!

Si brusc am realizat importanta proiectului pe care am hotarat sa-l sustin prin alergarea mea, si anume Padurea Copiilor.
Dupa ultimii 3 kilometri de dune, am trecut linia de sosire in 5h28m, in prima treime a clasamentului general.

Simteam ca e ceva in neregula cu picioarele si dupa evaluarea pagubelor m-am dus si mi-am luat bon de ordine la clinica (cortul medicilor). Rezultatul? 5 degete cu basici si picioarele bandajate. Uitandu-ma in jur, la colegii de suferinta, mi-am dat seama ca eu stau foarte bine. Unii deja aratau ca Robocop la picioare. Plini de bandaje la nivelul degetelor dar si la glezne si genunchi. Venisem la MdS impacat cu ideea ca voi face basici, ca se va lasa cu sange si cu bandaje. Nimeni nu scapa de ele. Este o saptamana de alergat in conditii extreme iar asta este pretul cel mai ieftin pe care-l poti plati. Incaltat cu niste papuci de plastic de unica folosinta (dati de medic) si mergand ca o rata cracanata, m-am indreptat spre cort pentru mancare, hidratare si odihna. Pe drum aveam impresia ca parca joc intr-un film care se deruleaza cu incetinitorul. Pentru ca peste tot in jurul meu, alergatorii se indreptau catre corturi intr-un mers sacadat, schiopatat. Ceea ce este absolut impresionant este ca acele persoane pe care le vezi ca de abia se tarasc seara, dimineata sunt prezente la linia de start, pentru inca o etapa, si inca o etapa.

Etapa 3: Jebel El Otfal / Jebel Zireg  36,7 km
E irelevant sa va spun ca si in noaptea dinainte etapei 3 ne-am “distrat” cu o furtuna de nisip. Deja incepusem sa ne obisnuim. Era in meniul fiecarei nopti. La un moment dat batea atat de tare vantul si era plin de nisip in tot cortul, incat am hotarat sa il lasam in voia sortii si sa nu mai incercam sa-l proptim cu nimic, pentru ca era inutil. Am adormit baricadat in sacul de dormit inchis pana sus, lasand doar doua degete cat sa pot respira. Simteam la picioare cum intra nisipul prin sacul de dormit. Dimineata m-am trezit cu nisip in dinti. Detartraj natural, model Sahara! :))

Oboseala incepuse sa-si spuna cuvantul insa la start eram fresh intotdeauna. Cum auzeam Highway to hell cum uitam de orice oboseala. Urma o etapa cu multe dune, munti dar si albii de lacuri secate si deja vestitele campuri de bolovani (mari, mici, ascutiti) si care iti puteau pune reale probleme daca cumva calcai stramb.

A fost o etapa in care am avut momente bune si momente mai putin bune. De fapt unul singur a fost mai putin bun, cand am ramas fara apa intre CP1 si CP2. Mai aveam cam 4km si simteam ca nu se mai termina. Caldura era ucigatoare. Cred ca puteai lejer sa-ti pregatesti niste oua ochiuri daca le puneai deasupra capului. Ma luase valul pe traseu si n-am mai respectat strategia de hidratare. Am baut mai mult pentru ca imi ceruse organismul si asta din pacate era sa ma coste. Am redus putin ritmul de alergare si respectiv frecventa cardiaca. Imi simteam ceafa cum ia foc si as fi dat orice sa imi pot turna o sticla cu apa pe cap. Noroc ca ultimii doi kilometrii spre CP2 au fost in coborare si am decis sa dau drumul la picioare pentru a ajunge mai repede la apa. Dupa ce mi-au validat cartela si am primit apa am ramas 5 minute la CP sa-mi reumplu bidoanele si sa-mi revin.

Meniul de suplimente era acelasi in fiecare etapa: bautura isotonica, cele 4 geluri si batonul de la Isostar, la care se adaugau pastilele de sare, pe care le luam cu sfintenie la ora fixa. Am trecut linia de sosire in 5h46m pe ritm de ACDC asa cum si incepusem 😀

O vizita scurta pe la cortul medicilor a mai adaugat pe lista degetelor avariate inca 3. Asadar mai ramasesera doua zdravene, pe care eram hotarat sa le aranjez insa in etapa urmatoare 😀

Etapa 4: Jebel Zireg / Jdaid  91,7 km

Trecusera 3 zile si alergasem deja 104km din monstrul asta de cursa. Urma etapa pe care o asteapta toata lumea: etapa lunga. Cea care anul acesta era cea mai lunga “etapa lunga” din istoria MdS. Deh, cadou de editie aniversara de la Patrick Bauer. 91,7km cu limita de timp 36 de ore. Strategia pe care mi-o facusem inca inainte de ajunge in Maroc, era sa fac etapa fara oprire, astfel incat sa termin noaptea si sa am mai mult timp de odihna a doua zi. Bineinteles daca conditia fizica imi permitea si nu apareau accidentari. La CP-urile 5, 6 si 7 erau instalate niste corturi asa cum aveam si-n tabara de baza. Iar daca vroiai, puteai alege sa te odihnesti 2-3 ore noaptea si sa pornesti din nou dupa ce te refaci. Insa din cate ma cunosc, daca as fi ales varianta asta mi-ar fi fost extrem de greu sa ma urnesc dupa aceea. Astfel incat am hotarat sa fac etapa fara oprire peste noapte, doar cu opririle de 5-10 min de la punctele de control, pentru umplerea bidoanelor.

Pana la lasarea intunericului (ora 19:00) facusem deja 60 de kilometri intr-o caldura de nedescris. Cu fiecare zi ce trecea ne indreptam spre sudul Marocului si era din ce in ce mai cald. Tin minte ca m-am uitat la ceas in jurul pranzului si termometrul arata 53 de grade Celsius! Insa o data cu venirea serii s-a racorit destul de bine si dintr-o data am fost cuprins de un val de energie. Am aprins frontala, am agatat de rucsac batul luminos dat de organizatori la CP3 si am inceput sa alerg de parca atunci incepusem cursa. A fost momentul in care mi-am dat seama ca pot duce etapa la capat fara sa ma opresc. Totul mergea bine, atat cu alimentatia cat si cu hidratarea, iar faptul ca nu mai era cald, ma facea sa privesc cursa dintr-o noua perspectiva.

Dupa calculele mele ar fi trebuit sa termin undeva intre 17-18 ore. Insa, alergarea la frontala, noaptea in desert poate fi destul de dificila. Eram foarte atent pe unde calc, ca sa nu risc o accidentare si de asemenea incercam sa indrept frontala si inainte pentru a vedea (atat cat se putea) marcajele. Desi o mare parte din traseu o imparteai si cu alti alergatori, au fost momente noaptea, cand am alergat si singur si recunosc ca orientarea si gasirea marcajelor mi-a dat putin de furca. Insa totul e bine cand se termina cu bine si dupa 17 ore si 27 de minute treceam linia de sosire obosit dar super fericit ca reusisem ce imi propusesem.

M-am indreptat spre cort hotarat sa-mi pregatesc un plic de mancare deshidrata (pasta carbonara). Insa de abia am reusit sa ma asez in cort si sa-mi iau vitaminele de la Calivita si bautura de refacere de la Isostar. Batea atat de tare vantul incat de abia mai statea cortul in picioare. Era deja ora 2:00AM si tot ce-am mai reusit sa fac a fost sa ma shimb si sa ma bag in sacul de dormit cu fermoarul tras pana sus. Am lasat mancarea pe a doua zi intrucat nu puteam aprinde focul pe o asemenea vreme. A doua zi dimineata furtuna s-a linistit si am reusit sa fac focul si sa prepar micul dejun. A urmat deja traditionala vizita la cortul medicilor unde am constatat ca planurile mi-au iesit ca la carte. Ultimele doua degete care rezistasera pana atunci urmau si ele sa fie acoperite de bandaje. Si ca bonus, o mare basica pe tot calcaiul stang. Dar nu ma mai interesa nimic. A doua zi, erau ultimii 42,2km din Marathon des Sables si aveam toata ziua la dispozitie ca ranile sa se refaca (sau nu!).

Seara, comisarii de bivouac au trecut pe la corturi sa anunte ca in 15-20 de minute sosesc ultimii alergatori, iar cine vrea poate merge la linia de finish sa-i aplaude. Din toate corturile, sute de alergatori, schiopatand, cu rani la picioare sau obositi dupa ce terminasera o etapa foarte grea, se indreptau mai mult taras catre linia de sosire. Este o imagine pe care nu o voi uita niciodata! Iar ultimii sositi din etapa lunga au avut parte de aplauzele si incurajarile tuturor.

Etapa 5: Jdaid / Kourci Dial Zaid 42,2 km
“Gata! Un maraton si gata!”, imi spuneam in mintea mea. Era ziua, la finalul careia Patrick Bauer ne punea medaliile de gat. Rucsacul devenise si el destul de usor, de la 9kg in prima zi cred ca mai avea doar 3-4. Oricum nu-l mai simteam. M-am hotarat sa trag cat pot. Era ultima etapa si in afara de bandajele de la picioare altceva nu ma supara. Dupa consultarea hartii, parea o etapa destul de plata, cu ceva dune in partea a doua. Asadar am pornit ca din pusca si primele doua ore am alergat in primii 50. Ma simteam bine, iar gandul ca la final voi primi medalia parca imi dadea aripi. La punctele de control am stat maxim 1-2 minute, cat sa-mi valideze cartela cu apa si sa-mi umplu bidoanele. Am alergat intr-un ritm constant, mai putin la urcarile pe dune care ma scoteau din ritm, dar recuperam pe coborari. Dupa 4h45m treceam linia de sosire cu steagul Romaniei intr-o mana si cel cu Padurea Copiior in cealalta.

A fost un moment emotionant cand Patrick Bauer m-a luat in brate, m-a pupat si mi-a pus medalia de gat. I-am multumit pentru ca datorita lui exista acesta cursa si pentru experienta uimitoare traita la Marathon des Sables. Imi tremurau picioarele de emotie si cu lacrimi in ochi m-am aplecat si am sarutat nisipul Saharei. I-am multumit desertului ca m-a lasat sa termin aceasta cursa si v-am multumit voua, tuturor celor care ati fost alaturi de mine, cand Marathon de Sables era doar un vis.

Am fost uimit cand am aflat ca am terminat etapa pe pozitia 146 iar in clasamentul general pe 344, cea mai buna clasare romaneasca din toate timpurile la aceasta competitie.

Nu-mi venea sa cred, deoarece venisem la MdS doar cu gandul sa pot termina cursa cu bine. A urmat o seara cu voie buna in toate corturile, cu poze multe dar si cu cate o doza de bere pentru fiecare din partea organizatorilor. Dupa o saptamana de mancat la plic si baut doar apa, nu puteti sa va imaginati cum a fost cand am primit berea.

Dupa ce-am mancat de seara (tot la plic), am plecat spre linia de finish pentru a-i aplauda pe concurentii care inca soseau. Patrick Bauer adusese o formatie care canta Bob Marley, Tracy Chapman, Amy Winehouse, Ray Charles. Am inceput sa filmez si ma gandeam ce trebuie sa fi fost in sufletele celor care terminau MdS intr-o asa atmosfera. Si a venit momentul care imi va ramane in suflet pentru totdeauna. Ceva ce face din Marathon des Sables mai mult decat o simpla cursa. Ci o proba de vointa dincolo de limite, o poveste de viata, o stare de spirit. Mi-au dat lacrimile cand l-am vazut pe francezul de 53 de ani, nevazator, care a alergat cu doi ghizi, trecand linia de sosire. Filmul nu poate reda atmosfera de acolo din acele momente, dar puteti inchide ochii si asculta doar muzica. Si va puteti imagina cum acel OM a trait o saptamana in desert si a alergat 250km fara sa vada absolut nimic.

Cuvintele imi sunt prea putine pentru a multumi tuturor celor care m-ati ajutat sa ajung acolo si sa traiesc acea experienta. Ma simt implinit si mai bogat sufleteste, ma simt recunoscator pentru tot ce mi-a oferit viata pana acum si ma simt onorat ca am impartit desertul, o saptamana, cu atatia oameni speciali.

Probabil, intrebarea care sta pe buzele tuturor este: “Te mai duci?” Daca dupa ce-ati citit mai aveti vreo indoiala care imi este raspunsul, atunci inseamna ca nu ma cunoasteti. Imi doresc din tot sufletul ca proiectul Dune de Padure sa continue iar eu sa alerg si la anul pentru programul de impaduriri Padurea Copiilor.

Ordinea este absolut intamplatoare si sper sa nu omit pe cineva. Cu totii ati fost parte din aceasta poveste. O poveste, care s-a finalizat frumos si prin care Padurea Copiilor a devenit mai bogata cu 814 copacei datorita donatiilor voastre, copacei care s-au si plantat saptamana trecuta la Draganesti-Vlasca. Voi reveni cu un articol, poze si film de la plantare.

Asadar, multumiri din inima

Isostar
Calivita
Salomon.ro
CompresSport
Explore Travel
Eyes Open
Stanimira Chocolate House
Bery Fitness & Spa
Centrul de nutritie Superfit

Semida Hategan
Jesus Sanz Jimenez
Virgil Enache
Bogdan Cioc
Simona Necula
Stanislav Georgiev
Stanimira Georgieva
Andrei Rosu
Patricia Puschila
Alexandru Hentea
Marius Negrea
Oana si Gabriel Solomon
Nicoleta si Madalin Nica
Floricica Neacsu
Marcela Alexandrescu
Mihaela Grigore
Mihaela Neacsu
Catalin Nicanov
Alex Ivanov
Ioan David
Ileana Bumbulici
Oana & Paul Trifu
Monica Radulescu
Alina Stepan

4

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

9 thoughts on “Marathon des Sables – alergand in infern (II)