Primul Maraton – o calatorie frumoasa


3

De editia de anul aceasta a Maratonului International Bucuresti (MIB) ma leaga o amintire frumoasa. De abia ma intorsesem de la Berlin, unde  cu o saptamana in urma alergasem maratonul, alaturi de peste 40.000 de persoane intr-o atmosfera, pe care n-o voi uita curand (raportul de cursa il puteti citi aici). La MIB ma inscrisesem in proba de semimaraton, nu pentru ca nu as fi putut alerga doua maratoane intr-o saptamana, calendarul competitional 2014 dovedindu-mi de atatea ori ca se poate. Ci pentru ca imi doream sa termin cat mai repede concursul si sa pot fi astfel alaturi de cei pe care impreuna cu Mihai Baractaru, i-am antrenat timp de 4 luni de zile pentru a participa la primul lor maraton. Si intr-adevar m-am grabit un pic, timpul realizat (1:33:50) fiind mai bun cu 20 de secunde fata de cel mai bun timp al meu de pana atunci pe distanta de semimaraton 😀

Despre programul Primul Maraton am scris un articol cu o luna in urma, cand cei pe care ii antrenam tocmai terminasera un “long run” de 28K, pentru majoritatea, cea mai lunga distanta alergata de ei pana la momentul respectiv. Intre timp, elevii constiinciosi de la SAP, au absolvit cursurile si au trecut cu brio examenul primului lor maraton sau semimaraton.
A fost o reala placere sa-i vad pe traseu cu zambetul pe buze si sa-i astept pe fiecare in parte la final, sa-i imbratisez si sa-i felicit pentru reusita lor. Am avut parte de un sentiment tare placut vazandu-i cu medalia la gat, la capatul unei curse pe care in urma cu patru luni, multi dintre ei nu o credeau posibila. Au fost perioade mai usoare si perioade mai dificile, au fost week-enduri cu trezit la 5:30, sesiuni de antrenament lungi sau de intensitate, au fost zile de concediu sau zile aglomerate la birou, perioade cand ei insisi nu mai credeau ca o scot la capat. Insa m-am bucurat enorm sa ii vad ca isi doresc, ca mai fac un pas si inca un pas. Ca vor sa isi depaseasca limitele si sa simta ce numai un maratonist poate simti cand trece linia de sosire.

Inainte de START

In continuare, cateva cuvinte scrise chiar de ei, dupa concurs

Bogdan Cioc – finisher maraton (4:20:12)

“Când am propus echipei programul Primul Maraton, aşteptările mele erau modeste. Speram să strâng în jurul acestei idei un grup relativ restrâns de entuziaști. Mi s-a spus în avans că ideea unui maraton presupune un antrenament dificil şi că proba e dură. Am fost avertizat să nu fiu dezamăgit daca vor fi puţini cei care îşi vor asuma acest angajament foarte serios.

Post factum, o spun cu plăcere: realitatea mi-a contrazis aceste așteptări. Realitatea ne-a surprins plăcut pe toți! După un start cu oscilații, grupul s-a stabilizat în jurul unui nucleu de 10-12 alergători, fete şi băieţi, care s-au antrenat cu regularitate. Relativul meu pesimism de la început s-a dovedit a fi o greșeala de care acum mă simt ușor jenat!

Alergările comune au fost minunate! Sfaturile pe care ni le-aţi dat ne-au ajutat să alergăm mai bine, mai corect şi mai mult. Poveştile voastre ne-au inspirat şi exemplul tău și al lui Mihai ne-au ambiţionat. Alergările cu intervale ne-au făcut mai rapizi și mai puternici, dar au scos sufletul din noi! 🙂  Am transformat alergările lungi în adevărate exerciţii superioare de meditaţie şi ambiţie. Iar sesiunile de stretching de la sfârşit … câteodată s-a dovedit mai solicitante decât antrenamentele în sine, dar cu atât mai binefăcătoare.

Am discutat despre alergare, despre nutriţie, despre limite şi despre depăşirea lor. Am vorbit despre campioni precum Scott Jurek, Chrissie Wellington sau Usain Bolt. Ne-am minunat de dificultatea unei probe precum Marathon des Sables sau despre magia Ironman-ului de la Kona. Am discutat şi despre ale probleme care ne preocupau atunci, legate de muncă sau de viaţa personală. Ne-am apropiat ca grup şi am devenit prieteni. Am devenit un grup căruia eu unul îi duc deja lipsa!

Ziua maratonului a fost doar apogeul acestui program. Îi spuneam în glumă lui Alin, la ultimul antrenament la Dinamo, că trebuie să ne bucurăm de aceste ultime zile dinaintea maratonului, pentru că sunt ultimele momente în care puteam încă spune că nu am alergat un maraton. Dar eram în așteptarea lui înfrigurat! Iar ziua de 5 Octombrie 2014 (să rămână în memorie) a fost o zi superbă în toate privințele. O sărbătoare, mi-ar plăcea să spun, a ambiției, a seriozității, a îndrăznelii, a prieteniei, a încrederii de sine şi a reuşitei!

Foto: Andrei Tufis

Nu a fost ușor, și desigur sunt multe lucruri de îmbunătățit. Dar despre asta, cu altă ocazie. La anul o luăm de la capăt, de îndată ce vremea frumoasă ne va permite! Până atunci, ne antrenăm în sală și desigur, nu renunțăm la ce am câștigat deja. Mulțumesc încă o dată ție și lui Mihai pentru sprijin și inspirație!”

Alin Bugnar – finisher maraton (4:27:56)

“In 2012 am alergat pentru prima data la Crosul Aripi Deschise. Nu pentru ca as fi vrut sa alerg (nu imi placea sa alerg), insa voiam sa ajut o cauza umanitara. Era foarte frig, asa ca am fost nevoit sa alerg repede pentru a ma incalzi. Si a existat si un element care m-a ambitionat: tricourile Ro Club Maraton. De fiecare data cand vedeam in fata mea un concurent purtand un asemenea tricou, il consideram automat maratonist cu experienta si vroiam sa il intrec. Urmarea cross-ului pentru mine a fost o saptamana de febra musculara crancena si concluzia ca alergarea nu e pentru mine.

Crosul Aripi Deschise
Nota: nu apar in poza, insa tocmai am recunoscut cine purta numarul 323 😀

Anul trecut in Octombrie am alergat pentru prima data intr-o competitive oficiala. Era proba de stafeta in cadrul Maratonului International Bucuresti. Au fost 10 kilometri, alergati fara antrenament anterior. Cred ca o tura de Herastrau nu poate fi considerata antrenament. Au fost grei, cei mai grei si cei mai lungi 10 kilometri din viata mea. Atat de lungi incat in timpul cursei sistemul metric a fost schimbat: 1 km era egal cu 3.000 m. Am fost nemultumit de timpul obtinut, asa ca in mai la Semimaratonul International Bucuresti am hotarat sa imi imbunatatesc „recordul“. Tot fara antrenament, ca si in primul caz. Desi kilometrii acestia au fost mai scurti, cam 2.000m pentru 1 km, nu am reusit sa obtin un timp mai bun. Concluzia a fost clara: nu puteam nicicum sa alerg ca cei de pe pagina oficiala. Uite ce mandri erau ei 🙂

BIHM
Trebuia sa fac ceva ca sa ajung si eu ca ei, iar programul Primul Maraton a sosit la fix. Ce a insemnat pentru mine acest program? Au fost 465 de kilometri alergati in 46 antrenamente in 7 tari. Adica au fost cantonamente in locatii foarte cunoscute in care se antreneaza atletii profesionisti. Glumesc, nu a fost chiar asa! 😀 De fapt mi-am facut doar putin peste minimul de antrenament, dar l-am facut indiferent unde eram in ziua in care aveam programat antrenamentul. Am alergat cu prieteni, cu colegi, cu antrenorii, uneori chiar singur. Am avut parte de un program de antrenament personalizat, de sfaturi competente si de incurajari. Am invatat sa alerg. Crezi ca stii sa alergi? Asa credeam si eu 😀

Si a sosit si momentul cursei. Am pornit la pas si dupa cateva minute am trecut linia de start. Aveam in fata 42,195 km, iar in jurul meu mii de oameni veseli. Bineinteles tot la pas. Culoarele de concurs erau prea inguste, cei din jur ma calcau pe picioare, ma impingeau, dar cine mai baga in seama amanuntele astea? “Pardon”, “Scuze”, “Asa e la maraton”, “Se mai intampla”. Doar in primii 2-3 km “s-a mai intamplat”, si nu a fost nimic grav.

Dupa 3 km am inceput sa vad si altceva in afara tricourilor celorlalti. Am vazut dintr-o data ca sunt oameni pe margine. Unii care strigau si ne incurajau: “Uite si la astia… alearga 42 de km de nebuni, doar ca sa ajunga tot in locul din care au pornit”; sau “Alta treaba nu aveti? Din cauza voastra nu pot eu sa trec strada”. Ii las in urma. Ce stiu ei? Brusc, vad bulevardul Unirii. Normal ca il vad, doar pe al alerg. Il vad des, dar de data asta, alergand pe mijlocul lui, il vad altfel. Pare mult mai lung, si imi dau seama ca nu e plat, cum credeam. Mai trec cateva minute si cativa km, si vad doi oameni alergand o cununa de baloane. 4:30. Ce incet alearga astia… timpul asta nu e de mine. Apare si un punct de hidratare. Ce ne-au invatat antrenorii nostrii? Ca trebuie sa ne hidratam. Iau paharul, si imi hidratez mai intai cu grija tricoul, apoi ultima ramasita de apa imi ajunge cumva in gura, si de acolo pe trahee. Lasa ca ma hidratez la urmatorul post… Ma uit in jur, aproape toti aau numere rosii. Semi, ma gandesc. Nu sunt in stare sa alerge un maraton intreg, ca mine! Ma simt mandru, si incarcat de energie. Atata energie, incat in cateva minute trec de pacerii de 4:15, cu ideea sa ii ajung repede pe cei de 4:00. Ii ajung, si il intreb pe unul din ei „Domnu, stiti cumva unde sunt pacerii de record mondial?“ Toata lumea rade, iar cineva raspunde “Nu i-am vazut, cred ca nu s-au trezit la timp azi”; “Si-or fi uitat cip-ul” le zic eu gandindu-ma la o anecdota cu un triatlonist care a mers cu bicicleta fara cip. “Sau poate sunt mai in fata… ma duc sa vad, poate ii gasesc”. Nu ma mai gandesc la nimic, si alerg in ritm constant, pana vad un banner “mai ai un km”. Frumos banner, dar e valabil doar la tura urmatoare. Am facut jumatate de maraton, ma apuca mandria, dar si oboseala, apoi vad ca pacerii de 3:45 sunt in spate, si ma simt iar plin de energie.

Foto: Andrei Tufis

Pe la km 25 imi amintesc de hidratare, vazand oamenii cu pahare in mainile intinse spre mine. Intind mana, iar din dreapta mea apare o mana care prinde acelasi pahar. De data asta ii hidratam amandoi tricoul lui, cu Isostar. Deci tricoul lui e mai hidratat decat al meu, are si electroliti… In piata muncii ajung din urma un concurent polonez trecut bine de 60 de ani. S-a oprit pentru 3 secunde la un post de hidratare, si nu mai gaseste traseul. In loc sa continue pe bulevardul Decebal, el vrea sa mearga in stanga pe Mihai Bravu. Alerg dupa el, il trag de maneca si ii arat spre dreapta. Imi zice ceva. Probabil o multumire. Ii zic si eu “hai ca nu mai avem mult“, si intelege la fel de mult cat am inteles eu ce mi-a zis el. Si in momentul asta incepe durerea. Dupa 5 minute devine puternica. Dupa 10 foarte puternica, iar pe la km 30 insuportabila. Ma opresc din schiopatat si vreau sa trag pe dreapta, dar vad o figura cunoscuta care ma intreaba ceva. Nu inteleg ce, ma mai intreaba inca odata, si incet incet informatia imi ajunge la creier. Ma intreba ce am patit. Ii explic ca am o durere foarte puternica la articulatia inghinala dreapta, si imi ofera niste unguent antiinflamator, pe care il refuz politicos. El pleaca mai departe, eu fac un pas, iar la al doilea ma intorc si strig ca vreau unguentul. Imi pune unguentul pe mana, iar eu incep sa ma gandesc la variantele de aplicare. Prima varianta ar fi sa imi dau jos pantalonii de alergare, sa raman in chiloti in mijlocul bulevardului si sa aplic unguentul. A doua varianta, mai putin rusinoasa, e sa bag mana in colanti si sa il aplic fara sa imi arat lenjeria. Aleg varianta a doua, si reusesc sa aplic putin unguent pe articulatie si mult pe textile. Asa ca trec la prima varianta. Jos pantalonii. Cineva imi face o poza cu telefonul, si imi dau seama ca nu voi putea candida la presedintie, pentru ca in momentul acela poza asta va fi o piatra de moara. Unguentul, atata cat a ajuns pe piele isi face rapid efectul, si alerg din nou. Nu ma mai gandesc la nimic. Il ajung din urma pe polonez, imi zice iar ceva, iar eu aprob, sunt intru totul de acord cu el. Insa nu pot sa stau la taclale, pentru ca cei cu baloanele vin tare din urma. Iar durerea reapare exact in momentul in care ma gandeam la ea. Mai am doar 7 km, trebuie sa ajung la linia de sosire. Chiar daca merg in loc sa alerg. Primul meu maraton va fi probabil si ultimul.

Foto: Andrei Tufis

Aplicatia imi zice niste timpi rusinosi pe km. O dau mai tare, ca sa auda si cei din jur, gandindu-ma ca poate ma voi rusina si voi alerga din nou. Insa celor din jur nu le pasa, sunt si ei in aceeasi situatie ca si mine. Ma tarasc schiopatand pana vad din nou bannerul „mai ai un km“, si sunt iar plin de enegie. Incep sa alerg. Alerg 500 de metri, 1000, 2000, (iar s-a schimbat sistemul metric) si intru pe linia dreapta inainte de sosire. In fata mea sunt 4-5 alergatori care de-abia mai pot alerga, iar eu sprintez. Imi aud numele si un bip.

Am trecut linia de sosire. In fata mea sunt multe fete cu medalii, una imi pune o medalie la gat. Sunt fericit, nu mai sunt obosit si nu ma doare nimic. Am alergat un MARATON! Nu stiu ce timp am avut, dar nu imi pasa. Pentru ca la urmatorul maraton il voi imbunatati cu siguranta :)”

Simona Necula – finisher maraton (4:20:12)

“Sportul nu a fost si nu cred ca va fi pentru mine o experienta solitara. Nu m-as fi antrenat pentru un maraton singura, e un lucru cert. Sunt un „animal socialˮ (Aristotel) si imi exercit drepturile cu pofta si mandrie 😛 Daca as fi singura pe pamant, as gasi o solutie sa ma urc pana la cer sa vad daca exista cineva ascuns pe-acolo 🙂

Am aflat de la Bogdan de programul Primul maraton si l-am intreabat daca pot veni si eu avand in vedere ca era destinat unei firme in care nu lucram. S-a consultat cu voi si ati acceptat fara sa cereti nimic in schimb. Asta mi-a spus mult despre calitatea voastra umana, calitate ce mi-a fost confirmata si in timpul antrenamentelor. Stiam ca din sport nu iti poti castiga existenta in Romania decat foarte greu, dar nu stiam ca se face si caritate :D. Am vorbit despre idei de implicare in proiecte pentru persoane cu dizabilitati, despre Marathon des sables la care vrei sa participi pentru ca sudul Romaniei sa nu devina un desert (se zbarleste pielea pe mine cand scriu asta gandindu-ma cu admiratie si teama la proiectul tau), despre cum sa schimbam putin lumea asta in care traim.

Nu am fost o eleva foarte silitoare, stii bine ca am lipsit la 30% din antrenamente, dar ambitia m-a ajutat sa recuperez kilometrii nealergati prin puterea mintii si ajutata de voi. Cand prietenii imi spuneau ca nu voi reusi sa termin maratonul daca nu voi merge serios la antrenamente, le raspundeam : „Chit ca ma tarasc si tot il terminˮ. Ei bine, nu a fost cazul sa recurg la taratul pe coate pentru ca voi m-ati ajutat sa folosesc putinul antrenament pentru a avea cele mai bune rezultate posibile in raport cu pregatirea mea. M-ati invatat sa alerg si sa respir corect, sa ma hidratez si mineralizez bine, sa ma odihnesc inainte de curse lungi. Plus incurajarile voastre smechere cand ajungeam la 21 de kilometri : „Ce fresh esti, parca acum te-ai fi apucat de alergat!ˮ, „V-am spus, asta mica e ambitioasa, o sa ne fac ape toti !ˮ. Plus stretching-ul cu voi, si aici trebuie sa il evoc pe Mihai pentru ca nu mi s-a intamplat pana la el sa ma chinui dupa alergat inca o ora cu exercitii de recuperare si relaxare. A fost pentru mine Yoga pe care nu am practicat-o niciodata.

Foto: Andrei Tufis

Acum multi ani era periculos pentru o femeie sa alerge singura in Herastrau, astazi s-au mai schimbat putin lucrurile si asta datorita si voua. V-ati inmultit si ati inspirat oameni care ies sa alerge in grupuri si grupulete si care fac ca si noi sa putem alerga fara sa ni se taie respiratia de cate ori ajungem intr-o zona mai neumblata a parcului si pentru asta va multumesc. La maraton au participat anul acesta mult mai multe femei decat in anii trecuti (25%?) si asta imi da speranta ca se schimba putin mentalitatea oamenilor si ca imi/ne va fi mai bine. Aleluia!

La primul meu maraton am pornit citandu-l in minte pe M. Kathleen Casey cu „Durerea este inevitabilă. Suferinţa este opţională.ˮ (fraza ar fi fost rostita de Buddha dupa unele surse) si am terminat gandindu-ma la exemplele pe care le da Chrissie Wellington in cartea sa O viață fără limite. Călătoria unui campion mondial despre oameni puternici care au terminat diverse curse ipotetic imposibile pentru ei (bolnavi in stadiu terminal, oameni cu dizabilitati), oameni care par sa iti spuna : „Tu esti cea mai fericita fiinta care poate termina un maraton, nu ai de ce sa te opresti, nimic nu te poate opri!ˮ Si asa a fost. Am terminat odata cu Bogdan, am trecut impreuna linia de finish cu gura pana la urechi. Dureri de glezne, de genunchi, mers vreo doua zile ca paralizata, dar fericita si gata sa ma antrenez pentru urmatorul maraton 😛

Si iar va multumesc !

Simona & Bogdan

Foto: Andrei Tufis

Va multumesc si eu dragilor pentru increderea oferita, pentru ca nu ati renuntat atunci cand v-a fost greu si pentru ca sunteti niste invingatori! Rezultatele voastre o dovedesc:

Loredana Banu semimaraton 2:23:58
George Stoica semimaraton 1:41:11
Alexandra Stoica semimaraton 2:09:39
Cristina Aciubotaritei semimaraton 2:13:34
Bogdan Cioc maraton 4:20:12
Simona Necula maraton 4:20:12
Andreea Pascal maraton 5:17:10
Laurentiu Popescu maraton 4:48:42
Alin Bugnar maraton 4:27:56
Tiberiu Cioc maraton 5:03:28

Acum, ca v-am “dat microbul”, de abia astept sa ne intalnim la urmatoarele curse 🙂

 

3

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *