Desi n-am intrat inca in nou an, judecand dupa multitudinea si mai ales varietatea competitiilor de alergare prezente in calendar anul acesta, as putea afirma cu tarie ca “semne bune anul are”. Si ma refer aici la anul care vine, fireste. Ma bucur enorm sa vad cresterea interesului pentru sportul de masa in general si in special pentru alergare. Apar din ce in ce mai multe curse, cu mai multi sau mai putini kilometri, pe asfalt sau teren accidentat, la munte sau la mare, cu componente caritabile sau nu, dar si competitii un pic diferite insa care aduc culoare si ceva in plus fata de evenimentele clasice de alergare. Este si cazul Sky Run, o cursa de alergare pe scari, desfasurata sambata in Sky Tower si organizata exemplar de Clubul Sportiv Smart Atletic. Ideea nu este inedita, cursele de acest gen fiind destul de cunoscute in afara, poate cea mai renumita fiind cea desfasurata in cladirea Empire State din New York, competitie care aduna anual mii de alergatori. La noi in tara, prima competitie de acest gen s-a desfasurat in luna mai anul aceasta. Este vorba de Tower Center Up Run si a presupus alergarea a 514 trepte, un total de 25 de etaje. Evenimentul Sky Run s-a deosebit de primul nu numai prin numarul de etaje, care a fost de 34 (680 de trepte) dar mai ales prin componenta caritabila atasata acestui eveniment. Toate fondurile incasate din taxele de participare au venit in ajutorul Fundatiei Hospice Casa Sperantei pentru finalizarea construirii spitalului in care vor fi ingrijiti in mod gratuit bolnavi aflati in stadii terminale. 
Prin participarile mele la cele doua editii ale Transmaraton, am reusit cu ajutorul vostru, al prietenilor care ati donat, sa strang pentru
Hospice aproximativ 2500 de euro, asadar nu vroiam sa lipsesc nici in ruptul capului de la aceasta competitie de alergare pe scari. Dupa maratonul de la Istanbul am avut doua saptamani de odihna si refacere, fara nici un fel de antrenament, o binemeritata perioada de relaxare, mai ales dupa ultimul an destul de aglomerat in competitii si antrenamente aproape zilnice. Asadar, pot sa spun ca nu m-am antrenat deloc pentru aceasta cursa, insa imi doream sa termin undeva sub 5 minute. Stiam de la Tower Center Up Run ca nu va fi usor, ca pe ultima parte mi se va usca gatul, ca plamanii vor striga dupa mai mult oxigen iar cvadricepsii vor tipa in agonie. Insa eram hotarat sa particip si sa pun umarul, alaturi de ceilalti aproape 600 de participanti la finalizarea proiectului Hospice. Alergatul pe scari poate fi considerat un sport in sine. Nu are nici un fel de legatura cu nici un tip de alergare, nici pe asfalt nici pe teren accidentat, nici la munte. Este un tip de efort de scurta durata dar foarte intens unde trebuie sa stii sa iti dozezi efortul si sa aplici diferite tehnici de urcare la momentul potrivit. Bineinteles ca alergatorii montani au un avantaj in abordarea acestor curse deoarece ii ajuta tipul de antrenament specific pe care il fac la munte. Eu am vrut doar sa particip, sa ma bucur de atmosfera si daca se poate sa scot totusi sub 5 minute pe cele 680 de trepte! 🙂 Am plecat destul de precaut, insa urcand din doua in doua trepte pana pe la etajul 13-14 cand am simtit ca trebuie s-o las mai moale cateva etaje pentru a-mi recapata suflul. Este o senzatie foarte ciudata in care plamanii parca vor sa primeasca aer prin toti porii iar nasul si gura nu mai sunt suficiente. Combinand asta si cu un aer destul de uscat ai impresia ca nu ai destul oxigen. 2 etaje le-am alergat treapta cu treapta insa asta facea efortul sa fie mai mare. Imi era bine undeva pe la mijloc. Nici sa urc treapta cu treapta nici din doua in doua. Am ales totusi ultima varianta chiar daca imi dadeam seama ca in curand cvadricepsii vor incepe sa se revolte. Si chiar asa s-a si intamplat. De la etajul 20 a inceput adevarata cursa. Cu strans din dinti, respirat adanc, pus mainile pe genunchi si urcat fara sa mai aud si sa mai vad nimic. Vedeam din cand in cand totusi scrisul de la fiecare etaj si imi dadeam seama ca nu mai este foarte mult. Am ajuns la etajul 30 depasind destul de multi concurenti, insa obiectivul meu era sa ajung la linia de finish sub 5 minute. Asa ca am continuat sa strang din dinti si am urcat cate doua trepte pana la final, trecand linia de sosire in 4m49s. Dupa care am tusit vreo 3 ore. Eu si toti cei care terminau cursa. Etajul 34 parca era etajul unui spital de oameni bolavi de plamani 😀 Privelistea Bucurestiului vazut de la 119m ne mai facea insa sa uitam de tuse si de durerile musculare. Cel mai bun timp din concurs a fost 2m55s iar ultimul timp in jur de 17 minute. Am iesit pe locul 18 la categoria masculin 35-60 de ani si pe locul 90 din 542 de concurenti care au terminat cursa. 
A fost o cursa grea dar frumoasa in acelasi timp iar eu m-am bucurat ca am putut sa ajut in continuare, prin participarea mea, fundatia Hospice Casa Sperantei. Am alergat si de aceasta data cu Inima Copiilor pe tricou, intrucat proiectul Andrei Gligor pana in Sahara nu s-a terminat, iar pentru achizitionarea RetCam ne mai lipsesc 10.000 euro. O veste buna am totusi: s-au deschis inscrierile la Sahara Marathon si sunt din nou pe lista de participanti. Organizatorii m-au asigurat ca deocamdata situatia politica in Algeria este stabila si ca in februarie Sahara Marathon 2014 va avea loc. Pana atunci, voi continua sa alerg pentru Inima Copiilor si achizitionarea aparatului medical pentru sectia de terapie intensiva nou nascuti de la Marie Curie, iar voua, celor care dati un click pe “cumpara 1km” si donati va multumesc din inima!
