The Track – “Esti nebun? Esti fericit?”


Nota: “Are you crazy? Are you happy?” erau cuvintele cu care directorul cursei, Jerome ne intampina la startul si finishul fiecarei etape. Dupa cateva zile incepusem sa cred ca “Am I stupid?” 🙂

In ultimii doi ani am avut privilegiul de a alerga la unele dintre cele mai frumoase si dificile curse multi etapa, de autosuficienta din lume. Proiectul CaliVita 7 Deserts, caci asa s-a numit aceasta aventura, mi-a purtat pasii pe toate continentele si m-a scos de multe ori din orice fel de zona de confort la care m-as fi putut gandi. Mi-a bucurat sufletul ducandu-ma prin niste zone ale Globului absolut senzationale. Am ras, am plans, m-am chinuit, am tipat de bucurie, am fost la un pas de abandon, intr-un cuvant am trecut prin toate starile posibile. Acum, ca am ajuns la finalul lui, privesc in urma avand un sentiment de implinere personala, de bucurie sufleteasca si de recunostiinta pentru tot ce am realizat.

Am inceput aventura in 2017 cu cei 250 de kilometri de alergare in cel mai batran desert din lume, desertul Namib, un loc magic al Africii unde desertul intalneste oceanul Atlantic si unde sunt cele mai mari dune de nisip din lume. A urmat apoi desertul Gobi, in China, pe vechiul drum al matasii, o cursa care a avut de toate: de la munte si altitudini de 2900m la desert si 45C. Apoi am dat piept cu peisajele senzationale din desertul Arizona si Nevada, parcurgand cei 273km in zona Marelui Canion din Statele Unite. Fire&Ice Ultra in Islanda m-a transportat parca in filmul Lord of the Rings, de multe ori drumul spre Mordor semanand izbitor cu locurile prin care am alergat. De la ploaie si frig am trecut la altitudine de 3000m si o temperatura de 50C in desertul Atacama, in Chile. A fost cursa la care am fost cel mai aproape de abandon dar pe care am reusit sa o duc la bun sfarsit. Dupa nici o luna, mergeam din nou la frig, in Antarctica, poate cea mai frumoasa experienta pe care am avut-o in viata asta. Ultima oprire din circuitul celor 7 curse pe 7 continente a fost The Track, in Australia. Desi pana atunci nu depasisem 273km de alergare in sistem multi etapa, The Track era o mare provocare datorita in primul rand distantei -> 522km. Era cursa cu care incheiam proiectul si va marturisesc sincer ca am plecat catre Austalia cu un mix de sentimente. Pe de o parte acel sentiment de usurare ca lua sfarsit o perioada de 2 ani destul de intensa cu aproape 10.000km alergati, mii de ore petrecute in antrenament, mult timp departe de casa si de cei dragi, iar pe de alta parte aveam un sentiment de gol, de vid. Imi parea rau ca se termina. Imi parea rau ca aventura aceasta frumoasa ajunge la final. Iar faptul ca The Track a avut 9 etape in loc de 6, a mai prelungit putin din tot acest amalgam de sentimente contradictorii.

Daca aveti timp de o calatorie in jurul lumii, puteti citi toate povestile curselor din proiectul CaliVita 7 Deserts aici: http://andreigligor.ro/proiecte/calivita-7-deserts/

The Track va ramane o cursa de suflet pentru mine si nu pentru ca acolo am obtinut cea mai buna clasare a mea la o cursa multi etapa si anume locul al doilea, ci pentru ca s-a desfasurat in Australia. Povestea mea cu Australia incepe acum 8 ani cand am avut intentia sa ma stabilesc cu familia acolo. Printr-un sir de imprejurari acest lucru n-a mai fost posibil. Si la ce se intampla in ultima vreme in Romania, parca imi pare rau ca nu s-a concretizat plecarea de acum 8 ani. Dar asta este alta poveste. Ideea e ca Australia a ocupat intotdeauna un loc special in sufletul meu si eram tare incantat ca in sfarsit voi ajunge acolo. Iar dupa ce am vazut doar o mica parte (Sidney, Alice Springs, Ayers Rock si cei 522km de alergare prin outback), pot spune cu mana pe inima ca este locul unde mi-as dori sa imi petrec restul zilelor. Pe undeva mi-a confirmat tot ceea ce stiam eu despre Australia dar nu apucasem inca sa simt pe pielea mea experienta. In doua cuvinte: civilizatie in adevaratul sens al cuvantului si oameni calzi, politicosi, educati si primitori.

Ceea ce va urma in continuare vor fi povestile ficarei etape, scrise la cald, la putin timp dupa ce ajungeam la cort, in tabara de baza.

Insa n-as vrea sa trec mai departe pana nu multumesc din suflet tuturor celor care au facut ca acest proiect sa se intample, care au spuns “da, suntem alaturi de tine” de cand aceasta aventura era doar o idee. CaliVita Romania – sponsori principali, Xnutrition Romania, Quantum Sport, Garmin Romania, Trisport, Running Mag, Stem Sure, Aleo, Pavel Virgil, Centrul Superfit.Am avut parte de o sustinere extraordinara din partea lor, fara de care, recunosc acest proiect era imposibil de realizat.

Cu gandurile acestea plecam catre Australia

Etapa 1 – 31km, 1000m+
Prima zi si jumatate din aventura The Track le-am petrecut in tabara de baza la o ora si jumatate de mers cu masina de Alice Springs, timp in care am luat contact cu cortul care urma sa-mi fie casa pentru 10 zile si i-am cunoscut pe cei 40 de alergatori suficient de nebuni sa isi doreasca sa alerge 522km prin outbackul australian. Doi dintre ei aveau un punct comun desi povestile lor erau complet diferite. Unul se intorcea la The Track pentru a termina ceva ce a inceput acum 2 ani. La editia de atunci, in ultima etapa, cu 30 de kilometri inainte de finish, a cedat mental si a abandonat. Celalalt, un englez stabilit in Sydney a terminat cu bine cursa si s-a reintors anul acesta sa o alerge din nou. De ce? Nici el nu stie, dar e tare bucuros ca se afla aici. Complicate sunt mintile ultra alergatorilor. Nu incercati sa le intelegeti ca nu veti ajunge la nicio concluzie rezonabila :))

Asadar, ieri am predat bagajul cu care am venit si am ramas doar cu rucsacul cu care vom alerga toata cursa. Ce e in el imi va fi si casa si masa pentru urmatoarele 10 zile. A urmat apoi controlul medical, s-au uitat pe EKG, mi-au luat tensiunea, au zis ca am o inima de sportiv si mi-au dat drumul. La cap nu m-au controlat. Nu cred ca scapam 🙂

Prima etapa trebuia sa aiba conform organizatorilor 30km si 600m diferenta de nivel. Ceasul meu a aratat 29km si 1000m diferenta de nivel. Da, suntem in Central Australia dar nu totul aici e desert si plat. Astazi am alergat pe o portiune dintr-o faimoasa poteca de trail, Larapinta, ce ne-a purtat pasii printr-o zona extrem de interesanta. Daca ar fi sa o descriu in doua cuvinte acestea ar fi: arida si stancoasa. Am urcat si am coborat pe stanci si roci foarte ascutite, trecand pe langa zone unde incendiile de vegetatie lasasera in urma terenul negru. Desi astralienii se pregatesc de iarna mi-e frica sa ma gandesc cum e vara in zona asta, pentru ca mi s-a parut extrem de cald de la ora 11 simteai deja ca alergi in cuptor. Nu era nicaieri pic de umbra.

In schimb ce avem din plin sunt muste si asa am inteles ca va fi toata cursa. Nu cred ca sunt cuvinte care sa poata descrie cantitatea de muste care te inconjoara in orice moment. Cred ca producatorii celebrului film clasic Pasarile, daca l-ar fi filmat in Australia, l-ar fi numit cu siguranta Mustele. Apar la 9 dimineata si dispar ca prin minune la ora 18:00, timp in care ti se aseaza cu sutele pe haine, fata, ochi, gura, peste tot. Scapi de ele doar daca bate vantul, ceea ce nu a fost cazul pana acum. Am macat deja cateva in etapa de azi fara sa vreau dar m-am gandit ca sunt proteine si am mers mai departe. N-ai ce face oricum. Pana la kilometrul 15 am fost al doilea, apoi am mai slabit ritmul gandindu-ma ca mai sunt 9 zile si momentul sa fiu cumpatat.

Am inceput sa fiu depasit pana cand am ajuns pe 5 apoi de inca doi concurenti englezi, printre care si cel care a terminat The Track acum doi ani. I-am lasat un pic in fata si le-am analizat alergarea apoi, cand a urmat o coborare destul de tehnica pe stanci, i-am depasit si n-am mai privit in urma. Am terminat asadar pe locul 5 in 4h11m. Maine urmeaza 41km cu 1000m diferenta de nivel.

Etapa 2 – 41km, 1000m+
Nu prea am reusit sa dorm noaptea trecuta. N-as putea sa spun de ce. Frig n-a mai fost asa tare insa cu toate astea m-am sucit si m-am invartit in sacul de dormit toata noaptea. Dimineata cand ne-au trezit sa ne stranga cortul parca ma calcase trenul. Mi-am strans repede catrafusele am mancat un biscuite hiperproteic, am fost sa-mi iau cei 2L de apa pe cartela si am asteptat cuminte startul. Apa pe cartela, ziceti? Da, da! Avem o cartela pe zile pe care organizatorii o capseaza de fiecare data cand ne dau apa: 2L la start, 2L la fiecare punct de hidratare si 2L dupa terminarea etapei, care trebuie sa-ti ajunga pana a doua zi ( pentru mancare, hidratare, “spalat” cu servetele umede). La toate cursele multi etapa pe care le-am alergat a fost asa. Apa e rationalizata. Nu ai cat ai vrea tu. Fiecare trebuie sa se gospodareasca cu ceea ce ni se ofera.

Etapa de azi a fost ca si cea de ieri, arida si stancoasa. Am urcat si am coborat de credeam ca nu se mai termina, am ajuns in vai in care nu era nici urma de umbra iar soarele ardea de-ti prajea creierii. Am plecat destul de tare de la inceput si nu m-am mai uitat inapoi decat tarziu, dupa ce am ajuns la CP1. Eram al doilea si imi doream sa pastrez pozitia asta pana la finalul etapei. A urmat o urcare ucigatoare de vreo 700m in doar 2km urcare care mi-a prajit literalmente cvadricepsii. Atat de tare ma dureau, ca atunci cand am inceput coborarea n-am fost in stare sa dau drumul la picioare vreo 500m. Pur si simplu nu ma ascultau. Pana la tabara de baza au urmat 1001 urcari si coborari, intr-adevar mai mici dar pe fond de deshidratare, 45 de grade afara si un rucsac de 9kg in spate, se simteau nu dealuri, ci munti.

Mustele au fost “prietenele” mele si azi. Asa de tare m-au iubit toata cursa incat una s-a hotarat sa-mi intre in ochi fix cand eram pe o coborare (stanga prapastie, dreapta stanca). Am pus mana instinctiv la ochi s-o dau la o parte si cu piciorul drept am agatat un bolovan din mijlocul potecii. Am avut noroc ca am cazut in partea dreapta cu umarul in stanca si nu in partea stanga.


Ultimii 2km pana la finishul etapei au fost pe un nisip care trecea bine de glezna si te facea sa-ti aduci aminte de toate injuraturile pe care le-ai stiut vreodata :))
Am terminat etapa pe locul 2 in 6h20m, terminat de caldura si deshidratare. De maine incolo cica toate etapele vor fi plate. Vreau sa o vad si pe asta. 38k maine.

Etapa 3 – 38km, 125m+
M-am trezit dimineata fara niciun chef de alergare. Pur si simplu. Fara niciun motiv. Gandul mi-a zburat acasa, la familie si pot sa jur ca pret de o fractiune de secunda fetele mele au fost aici, cu mine. Le-am strans in brate, le-am pupat si am inceput sa-mi strang lucrurile bodoganind organizatorii ca ne-au dat trezirea de la 6. Urmau sa fie 3 starturi diferite azi in functie de timpii obtinuti. Primii 11 in clasament aveam sa luam startul la 7:45 iar ceilalti, in doua valuri la cate jumatate de ora, respectiv o ora dupa noi. Motivul era ca dupa 3km de alergare pe nisip ajungeam intr-un defileu unde singura cale de trecere era facand un pic de escalada pe stancile ce se terminau abrupt intr-un lac cu apa sarata. Si pentru a nu se crea inghesuiala acolo, au luat decizia startului in 3 valuri.

Astazi am fost mai putini cu 10 sau 12 si e trist intotdeauna cand vad asta. Te uiti pe chipurile celor care abandoneaza cursa si vezi cat si-ar fi dorit. Le vezi sutele de ore de antrenament din spate, cat au sperat sa incheie inca o etapa si din varii motive au spus stop joc. In mare parte au fost opriti de organizatori pentru ca nu s-au incadrat in timpul limita insa au fost si accidentari.
Cand scriu aceste randuri tocmai m-am intors in cort de la linia de sosire unde am fost sa o aplaud pe o concurenta din Germania care a incheiat etapa de astazi dupa ce ieri si-a fracturat mana dreapta si alearga cu atela. Cuvintele sunt de prisos insa nu pot decat sa ma consider un om privilegiat pentru ca am sansa sa intalnesc astfel de oameni. Sunt exemple de oameni puternici, si nu neaparat fizic pentru ca daca te uiti la ea e o mana de om. Intotdeauna am spus ca aceste curse sunt mai mult mentale decat fizice.
Revenind la etapa, cei 11 am plecat tare. Poate ca mult prea tare si chiar m-am gandit la asta la un moment dat. Am alergat primii 15km intr-un grup compact de 3, alaturi de Iulian si un concurent belgian, Guy. Restul de 8 au ramas incet incet in spate. Terenul pe care am alergat azi a fost in mare parte nisipos dar si cativa kilometri prin albia unui rau secat, pe niste pietre rotunde care iti fugeau de sub picioare. I-am lasat pe Guy si Iulian sa se duca si am incetinit un pic, pastrand pozitia a treia. Chiar si asa caldura a fost ucigatoare si ne-a terminat pe toti. Am auzit ca au fost 42-43C la ora 11:00 si din pacate nu vom avea niciun pic de umbra de acum incolo. De indata ce am parasit Larapinta Trail si am intrat in outback, adio umbra vreunui copacel.


Am trecut linia de sosire in 3h47m deshidratat rau de tot dar bucuros ca s-a mai dus o zi. Mai sunt 7! Etapa de maine va avea 49km si vreau sa o abordez mai ponderat, indiferent pe ce pozitie ajung in clasament. E important ca in ultima etapa, cea de 137km sa mai am resurse. Acolo vor fi multe rasturnari in clasament.

Stage 4 – 49km, 130m
Mda. Nu mi-a iesit faza cu “sa fiu mai temperat” nici in etapa asta. Nu stiu cum fac de plec ca din pusca de la start desi imi propusesem sa n-o fac. Dar sa incepem cu inceputul. Aseara priveam apusul (apropos, sunt niste apusuri in Australia …niste culori … n-am vazut nicaieri pana acum), cand observ la linia orizontului cateva tornade mici care veneau catre noi.

Norii se adunasera deasupra taberei, fulgerele brazdau cerul iar o furtuna parea iminenta. N-a mai trecut mult si un grup de cai salbatici fugeau din calea furtunii catre tabara noastra. Noroc ca s-au speriat de noi si ne-au ocolit. Furtuna insa nu. Cateva ore ne-a zgaltait corturile de am crezut ca decolam. Partea buna a fost ca s-a racorit instantaneu si asa a ramas toata noaptea.
Dimineata, inaintea startului a inceput sa ploua din nou insa ne bucuram cu totii de parca cine stie ce s-ar fi intamplat. Pai, chiar se intamplase. Nu mai era caldura din primele 3 zile. In fapt, era o zi numai buna de alergat. Planul meu era sa incerc sa tin un ritm de 6 min pe kilometru si sa termin cei 49km in aproximativ 5 ore. La prima vedere pare usor si realizabil insa avand in vedere kilometri alergati in ultimele 3 zile, oboseala care incepe sa-si spuna cuvantul si totala lipsa de confort si refacere de la o zi la alta, viteza de 10km/h nu mai pare asa usor de abordat. Eram hotarat sa incerc totusi.

Am plecat cu 11km/h si am mers asa vreo 4km pana mi-am dat seama ca nu vine nimeni dupa mine. Ceilalti alergau mai rezervat. Se conservau pentru zilele ce urmau sa vina. Asa ca am schimbat intr-o treapta inferioara si am ramas la 10km/h. Chiar si asa n-a venit nimeni dupa mine pana la kilometrul 30. Terenul pe care am alergat azi a fost nisipos, cu pietre si celebrul pamant rosu tipic australian. Dupa 30k, m-a ajuns din urma Guy, concurentul din Belgia care este in prezent pe locul 2 dupa Iulian. Mai erau 19km pana la finalul etapei si vazandu-l cum alearga m-am gandit ca nu poate ajunge inaintea mea cu mai mult de 10 minute. Si am preferat sa pastrez ritmul meu si sa nu ajung in tabara terminat. Cele 10 minute n-ar fi insemnat nimic in istoricul cursei. Mai sunt totusi 6 etape. Asadar l-am lasat sa se duca si ma uitam stanga dreapta la copacii seculari de Eucalypt printre care alergam. Intrasem in Finke Gorge National Park iar mirosul de eucalypt era peste tot. Am trecut linia e sosire in 4h52m la 5 minute dupa Guy si m-am felicitat ca n-am fortat. Maine avem 59km!

Etapa 5 – 59km, 232m+
Inainte sa povestesc cum a fost etapa de azi as vrea sa va spun povestea lui Bruno. Bruno este un batranel simpatic ce implineste anul acesta 73 de ani. Mititel de statura, slabut, cu parul grizonat si carliontat, cu zambetul mereu la el si plin de viata. Un fel de Bilbo Baggins, pentru fanii Stapanului Inelelor. El este unul dintre medicii cursei. Nimic special aici, asta pana incepi sa vorbesti cu el. A alergat Marathon de Sables de 7 ori incepand cu 1988, la una din editii iesind pe locul 21, are personal best pe maratonul de sosea putin sub 3 ore, iar acum nu mai concureaza pentru ca i-a placut sa fie la viata lui, in concursuri “vitezoman” asa cum ii place lui sa spuna. Iar acum nu mai poate alerga cu viteza si se multumeste sa faca trekking cu sotia, participanta si ea in trecut la Marathon des Sables si castigatoare la feminin a concursului Diagonale des foux. Cam asemenea oameni intalnesti la cursele astea.
Revenind la etapa de azi. M-am trezit iar la 6, morocanos si somnoros penttu ca nu dormisem toata noaptea, din nou, fara motiv. Cand s-a dat startul cascam si ma gandeam la modul cel mai serios cum voi alerga azi 59km.

Vremea primele 3 ore a fost numai buna de alergat: ceata, innorat si racoare. Am plecat din nou cu intentia sa incerc sa termin etapa undeva in jurul a 6 ore si m-am aflat la conducerea cursei pana la primul CP (km14) cand am fost depasit de Guy. Tipul asta e clar intr-o vanatoare personala cu Iulian care se afla pe primul loc in clasamentul general cu mai mult de 1h30m avans. In ultimele zile incearca sa mai recupereze din diferenta. Asa ca a trecut pe langa mine ca din pusca. Eu mi-am urmat ritmul de 6min/km si n-am cazut in plasa de a merge dupa el. Apoi a venit si Iulian cu care am alergat o mare parte din cursa si au mai incercat sa se lipeasca de noi un concurent din Turcia si un pompier belgian pe care i-am lasat treptat in urma. Pompierul ma vaneaza pe mine, pentru ca el e pe locul 4 la o ora distanta de mine. E distractie aici, ce mai! :))

De la 10:30 s-a dezlantuit iadul. Frigea soarele de ti se cocea sufletul. Terenul pe care am alergat astazi a fost similar cu cel de ieri si asa o sa fie, am inteles, si de acum incolo. Pietris, nisip si nelipsitele drumuri australiene de pamant rosu/caramiziu.

Cand mai aveam 2km simteam ca imi ia foc sapca. Am trecut linia de sosire pe 3 in 6 ore si 7 minute, la 3 minute dupa Iulian si doar 7 minute dupa Guy. Stiam eu ca n-are rost sa fortez. Pe mine ma interesa cand vine locul 4, cel care ma vana pe mine de cand a inceput cursa. Si a sosit la 13 minute dupa mine. Asadar s-a marit diferenta dintre noi la o ora si 20 minute. Este total nesemnificativ pentru ca in etapa lunga, de 137km se poate rasturna tot.
Maine am iar de fugit 58km. De sub cerul instelat, noapte buna v-am pupat!

Etapa 6 – 58km, 250m+
Nu stiu cum sa incep povestea etapei 6 decat asa: Daaaaa! Am facut-o si pe asta. Am castigat o etapa! Nu s-a mai intamplat niciodata asta de cand m-am apucat de alergat curse din astea “dubioase”, de supravietuire. Asa ca da, sunt suuper fericit. Sper doar sa nu mi se urce la cap si sa fiu chibzuit pentru ca mai sunt 3 etape: 64km, 44km si 137km!
La The Track, fiind o cursa intinsa pe 10 zile, cu mancarea pentru primele 5 alergi in rucsac, iar mancarea pentru a doua jumatate a cursei ti-o pastreaza organizatorii si ti-o dau la finalul etapei 5. Asadar aseara ne-am primit fiecare punga cu mancare. Rucsacul meu a cantarit inainte de prima etapa 8,8kg fara apa si pe masura ce etapele treceau si mancam din ratiile zilnice, evident isi micsora greutatea. Aseara, cand si-a primit fiecare punga cu mancare pentru zilele 6-10, rucsacul a ajuns din nou la 9kg, cel putin sl meu.
E inutil sa spun cum injuram toti de dimineata cand ne-am pus rucsacii in spate. Planul meu era ca in functie de cum ma simt, sa incerc sa tin acelasi ritm ca ieri. Traseul de azi a fost unul ucigator pentru minte. Un drum de pamant rosu pe care trecea o masina la o ora si care urca si cobora. Trebuia s-o tinem asa drept 58 de kilometri.


Am plecat ca de obicei in ritmul meu hotarat sa incerc sa-l pastrez cat de mult pot. Fiecare particica a corpului ma durea. Basici nu am facut pana acum dar ma dor genunchii si am facut o rana urata in zona lombara chiar pe vertebre si un pic in lateral, probabil de la frecarea cu rucsacul.
Dupa 3km am privit in spate si nu mai vedeam pe nimeni. Dupa 2 ore de alergare, la 9:30 soarele si-a facut aparitia si de atunci a inceput chinul. Oricati electroliti luam, pastile cu sare, geluri izotonice, simteam ca mi se scurge toata energia din corp. La fiecare CP primeam 2L de apa care din pacate deveneau repede insuficienti. Am incercat sa-mi racesc temperatura bazala udand sapca, insa in mai putin de 1 minut era uscata.

Mintea si-a facut treaba si m-a tinut in cursa dar a fost tare greu. Ca sa treaca timpul pe drumul asta drept, lung si plictisitor m-am gandit la tot soiul de lucruri doar sa-mi tin mintea ocupata. Mi-am imaginat o zi obisnuita de acasa cu sotia ducand-o pe Sara la gradinita (in lipsa mea), cum pitica face tot felul de activitati intresante cu educatoarea ei, Ivona, mi-am imaginat ce o sa spuneti de isprava castigarii unei etape la The Track, dupa ce am alergat deja 220km in ultimele 5 zile …si cate si mai cate.
Cu 2km inainte de finish am ramas fara apa si la un moment dat am inceput sa ametesc. Caldura era ucigatoare si din pacate nu adia nicio pala de vant. M-am rugat in sinea mea sa rezist tentatiei de a ma opri din alergat, pentru ca ar fi durat mai mult chinul. In 6h03m am trecut linia de sosire primul si mi-a luat apoi 20 de minute pana sa pot articula ceva.

Maine avem 64km si habar n-am cum o sa fiu si cum o sa pot sa trag. Deocamdata ma bucur de momentul acesta, care vine dupa 4 ani de cand am inceput sa alerg curse multi stage self supported: castigarea unei etape!
Fac eu cinte cu un plic de mancare liofilizata. Ia sa vedem ce am in rucsac pentru azi: Quinoa mexican si Pasta with Olives. Yammmy! Or nooot! Oricum, inainte sa mananc ma duc sa fac focul ca sa-mi fierb apa cu care se prepara liofilizata. Ce credeati ca e usor? :))

Stage 7 – 66km, 282m+
Greu azi. Greu de tot. Incep sa se simta kilometri alergati in ultimele 6 zile, dar si lipsa unei recuperari adecvate de la o zi la alta, fara dus, fara mancare adevarata, fara nici cea mai mica urma de confort care ar mai indulci aventura asta. Dar stiam la ce am venit asa ca n-o sa ma plang. Cand ceasul iti arata ca pe 66km ai consumat 3600kcal si tu vii la cort si toata mancarea ta pe ziua respectiva are 2000-2200kcal, nu e de mirare ca lingem pe interior ambalajele gelurilor, pudrelor de recuperare, prafurilor izotonice si cu electroliti, astfel incat nicio kilocalorie sa nu se piarda. Cred ca am slabit cateva kilograme. Tricoul de cursa de la CEP, care in ziua intai era de compresie, acum flutura pe mine ca pe gard :))
Etapa de azi a fost destul de liniara ca si ieri, doar ca de data asta am mai putut vedea stanga dreapta niste vegetatie.

Primii 12km i-am alergat impreuna cu Iulian apoi el s-a dus mai tare si eu am ramas al doilea. La CP1 (km14) am fost ajuns din urma de Guy, care trecuse al treilea in clasamentul general la 5 minute in spatele meu. Era prea tare viteza cu care alerga si etapa mult prea lunga ca sa ma iau dupa el. Probabil el il “vana” pe Iulian. Am decis sa alerg in ritmul meu si sa vedem ce surprize aduce ziua. L-am ajuns pe Guy din urma la CP2 (km30) si l-am vazut ca incetinise destul de mult. Mi-am pastrat ritmul. Soarele deja isi facea de cap fierbandu-ne creierele. Cei 2L de apa pe care ii primeam la CPuri incepeau sa devina insuficienti. La CP3(km48) l-am intalnit pe Iulian care alimenta cu apa, dupa care dus a fost. N-am incercat sa ma tin dupa el. Eu n-am venit aici sa ma intrec cu Iulian. Intotdeauna l-am considerat un alergator mai bun decat mine. Si daca toate vor merge bine va castiga cursa asta cu siguranta. Ii doresc asta din tot sufletul, pentru ca a muncit mult pentru asta. Eu, pe de alta parte, cu fiecare etapa incerc sa pun cat mai multe ore distanta intre mine si pozitiile 3-4, ca sa-mi asigur un loc 2 sau cel mult 3 in clasamentul general. Pentru mine ar fi o realizare personala fantastica.
Am trecut linia de sosire in 6h54m al doilea. Maine avem 44km si apoi ultima etapa, cea de 137km! Acolo se va decide cursa.

Etapa 8 – 44km, 135m+
Noaptea trecuta cred ca am dormit cel mai bine de cand sunt aici, adica vreo 4-5 ore cumulat, asa ca m-am trezit destul de odihnit insa ma simteam extrem de slabit. Efortul ultimei saptamani cumulat cu conditiile de trai din tabara isi spuneau cuvantul. Hotarasem cu Iulian sa facem etapa asta amandoi, la un ritm confortabil astfel incat sa mai pastram din energie pentru cei 137km de maine. Zis si facut. Dupa numaratoarea inversa si luat la revedere de la mustele care se trezisera de la 6 si roiau peste tot, am plecat. Primii 10 kilometri au fost mai tare decat ne propusesem testand sa vedem cine vine dupa noi. Bineinteles ca era Guy urmat la un km in spate de Danny, pompierul belgian. L-am lasat pe Guy sa preia conducerea dar l-am pastrat in raza vizuala la cateva sute de metri. Danny ramasese in spatele nostru si tragea. Ceea ce va povestesc se intampla la o viteza de 11km/h, o nimica toata pentru ce putea fiecare din noi, in conditii ideale, acasa, in parc sau pe pista. Aici insa, la 40 de grade, cu un rucsac in spate de cateva kilograme, cu cei peste 350km alergati in ultimele 7 zile si alergand pe teren accidentat, va rog sa ma credeti ca parea un efort considerabil. La CP2 (km27) l-am ajuns din urma pe Guy insa l-am lasat sa plece primul, sa conduca ultimii 17km pana la finish. Stateam in spatele lui si vazand ca incetineste ritmul ne-am apropiat si am inceput sa alergam in pluton, ca ciclistii. Ritmul incetinise mult (6:40/km) insa era unul confortabil care ar fi permis o desprindere cu 3-4km inainte de finish. Insa ceva se intampla cu Guy: se impiedica, cade in fata noastra pe niste pietre destul de ascutite si se loveste destul de rau la brate.
Ne-am oprit, l-am ridicat, l-am asteptat putin sa-si revina si am uitat de strategia noastra, hotarand pe loc sa alergam ultimul kilometru si sa trecem linia de sosire impreuna. Cateodata fair playul trece inaintea competitiei.
Dupa aproape 400km alergati, maine am impresia ca parca incepe o cursa noua. Asa simte toata lumea apropierea ultimei etape: 137km

Stage 9 – 137km, 404m,+
16 ore 16 minute si 16 secunde. Atat mi-a luat sa alerg 137km, in ultima etapa a monstruozitatii acesteia de cursa. Si ca sa fie totul si mai “picant”, n-aveam timp de lalaiala. Si asta pentru ca eram pe locul al doilea in clasamentul general, cu 35 de minute in fata lui Guy, locul 3, care incercase in ultimele zile sa reduca din diferenta si sa preia locul al doilea.
35 de minute de recuperat e o nimica toata intr-o cursa de cel putin 15 ore, asa incat am luat startul de dimineata hotarat sa-mi pastrez locul doi, iar el, probabil, sa recupereze din diferenta, in avantajul lui. Am simtit ca va fi o vanatoare de la start la finish, asa ca am pornit tare hotarat sa dau tot ce am, pe principiul ori la bal ori la spital.


Primii 45 de kilometri, s-au gandit organizatorii sa ne inmoaie muschii pe un teren 99% nisipos si ondulat, ca mai apoi sa iesim in soseaua nationala ce duce spre Uluru si pret de 92 de kilometri s-o tinem asa pe langa marginea drumului, pentru “fragezirea” articulatiilor si atrofierea mintii. Spuneti si voi ce dusa cu sorcova e cursa asta. Ma gandeam ca daca scap zdravan la cap din asta, mai am o sansa.

Am condus etapa pana la kilometrul 80, cand am fost ajuns de Iulian si am hotarat sa alergam impreuna pana la final. Guy se apropia constant. La ora 19 era deja intuneric. Ne-am pornit frontalele si am continuat alergarea. Scapasem de caldura. Afara era racoare de-a binelea, numai bine de apasat acceleratia. Guy ne-a ajuns in cele din urma pe la kilometrul 110 trecand pe langa noi cu 12km/h. Ne-am luat dupa el si la urmatorul CP (km118) am ajuns impreuna.

Omul era clar pornit sa termine cu 35 de minute inaintea mea, ca a plecat din CP ca din pusca. Iulian era la adapost, nu avea cum sa mai piarda locul 1, avea 2 ore avans in clasamentul general. Si uite asa, in toiul noptii, pe un drum parca fara sfarsit, dupa 14 ore si jumatate de alergare a inceput o vanatoare … la sacrificiu, la propriu.

Guy a terminat cu doar 8 minute inaintea noastra, aproape lesinat la final, necesitand ingrijiri medicale, iar eu si Iulian am trecut linia de sosire de mana cu 4min:30sec/km. Nebunie curata! 16h 16 min 16 sec de efort continuu. Sunt obosit mort, dar super fericit!! Loc general 2 – timp: 59h02m35s, mai bine cu aproape 8 ore fata de fostul record al cursei.

“Are you crazy? Are you happy?” the race director Jerome was asking us every morning at the start line and at the end of each stage 🙂

Aceasta a fost aventura mea la The Track, o cursa pe care daca imi spune cineva acum doi ani ca o voi duce la bun sfarsit n-as fi crezut. O cursa frumoasa si dificila deopotriva, provocatoare dar care iti aduce atata satisfactie atunci cand ajungi la final. Cele zece zile petrecute in outback-ul australian, departe de civilizatie nu inseamna doar 522km alergati ci inseamna 864.000 de secunde / momente magice. Momente pe care mi le voi aduce aminte toata viata!

Video: Dacron

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.