Timp, incotro mergi? 2


4

Bine v-am regasit dragilor! Si nu spun asta pentru ca tocmai sunt pe cale sa ma intorc dintr-o binemeritata vacanta, ci pentru ca au trecut luni bune de cand n-am mai scris pe blog. Motivele sunt diverse si complexe insa toate se rezuma la lipsa de timp pe care in mod normal o alocam blogului. Daca stau bine sa imi aduc aminte cred ca a trecut jumatate de an de cand povesteam cu placere si emotie despre Grand to Grand Ultra, cursa de 273km din desertul Arizona pe care o duceam cu bine la bun sfarsit in luna octombrie a anului trecut.

2017 a fost un an agitat, plin de provocari pe toate planurile, cu bune si mai putin bune, cam ca la toata lumea. Un scurt rezumat ar arata cam asa:

Ianuarie – Aprilie

Pregatiri pentru primele trei curse din circuitul CaliVita 7 Deserts (alergat multi kilometri, logistica curselor, mancare, echipament). Cu o luna inainte de a pleca la Sahara Race (Namibia) am descoperit un chist parameniscal la genunchiul stang. Am fost in pericol de a spune stop proiectului CaliVita 7 Deserts inainte de a incepe. Acum cand scriu, nu stiu nici eu cum am putut sa fiu atat de inconstient sa ma arunc cu capul inainte in conditiile in care cu cateva zile inainte de plecarea in Namibia mi se scotea lichidul din genunchi cu seringa si mi se administrau antiinflamatoare injectabile. Da’ am zis, Gligoras daca tot ai intrat pe modulul kamikaze … macar du-te pana la capat. Am mare noroc insa cu Virgil, kinetoterapeutul care a avut grija de mine in toata perioada asta si care de fiecare data a reusit sa ma puna pe picioare. Am inceput alergarea prin desertul Namib cu dureri la genunchi insa spun eu am reusit sa termin cei 250km destul de onorabil, ocupand pozitia 11 in clasamentul general si 6 la categoria de varsta 30-39 ani. Intreaga poveste din Namibia o puteti citi pe indelete aici.

Mai – Iunie

M-am intors acasa destul de avariat si cu putin timp la dispozitie pentru refacere si recuperare intrucat in luna iunie trebuia sa iau startul la cea de a doua cursa din circuit, si anume Gobi March (desertul Gobi, China). De alergat nu prea puteam sa alerg, genunchiul ma durea in continuare iar vizitele la Virgil erau aproape zilnice. Omul acesta a reusit din nou ca intr-un timp scurt sa ma puna cat de cat pe picioare. Si spun cat de cat pentru ca timpul dintre cele doua curse a fost extrem de scurt pentru o refacere totala. Insa pe masura ce ma apropiam de data plecarii in China simteam ca durerea care era prezenta odinioara la fiecare pas se transformase mai mult intr-un soi de jena, insa destul de enervanta si care nu ma lasa sa alerg asa cum mi-as fi dorit. Am plecat in China cu moralul mai sus decat in Namibia nestiind cum isi va face genunchiul de cap, asadar fara sa am pretentia sa pot macat sa imi propun un obiectiv. Pe cel teoretic il stiam de cand am pus pe hartie planul acestor 7 curse: top 10 si daca se poate cat mai aproape de podium. Dar cum practica ne omoara, socotelile din targul chinezesc au fost altele. Am terminat cursa tot pe locul 11 in clasamentul general si 6 la categoria de varsta 30-39. Incepeam sa cred ca face cineva misto de mine 😀 Insa pe de alta parte m-am bucurat ca am ajuns intreg la finish. Intreaga poveste din desertul Gobi o puteti savura aici.

Iulie – Septembrie

Dupa Gobi nu m-am mai intors atat de avariat ca dupa Namib si eram increzator ca pana la sfarsitul lunii septembrie cand aveam sa plec catre Statele Unite pentru a lua startul in cursa de 273km din desertul Arizona, Virgil isi va pune in aplicare magia si voi fi in stare sa alerg asa cum mi-am dorit la ultima cursa a anului. Timpul a trecut extrem de repede impartit intre birou, familie, antrenamente si recuperare. E adevarat ca antrenamentele au trecut intr-un plan secund, cu multe zile de repaos si proceduri de recuperare insa l-am ascultat pe Virgil ca un elev constiincios. Mi-a demonstrat de atatea ori ca stie ce face si ca se implica cu tot sufletul incat daca imi spune “nu alergi doua saptamani”, nu zic nici pas 🙂

Grand 2 Grand Ultra a fost prima competitie in care am putut sa alerg asa cum am vrut, cat m-au tinut picioarele si plamanii, prima cursa la care mi-am dat seama inca din prima etapa ca voi scapa de “blestemul” cifrelor 11 cu 6 si asta pentru ca nu mai aveam absolut nicio durere la genunchi. Au fost 273km de bucurie, placere, oboseala, extenuare insa un finish cu un zambet pana la urechi si o realizare personala de care sunt mandru: locul 7 in clasamentul general si 4 la categoria de varsta 40-49. Deh, desi intre timp am mai imbatranit un pic, mos Gligor nu se lasa :))

Octombrie – Decembrie

A fost o perioada de schimbari importante in familie. Sotia s-a intors la servici, iar eu am preluat pentru doua luni baby sitting-ul full time. Apoi Sara a inceput cresa si doua saptamani a fost bine, desi am fost avertizati de toata lumea ca in primul an de colectivitate mai mult va sta pe acasa, racita, cu viroze sau eu mai stiu ce nebunii luate de la cresa. Insa intrarea in colectivitate isi are rolul ei in viata si in dezvoltarea micutilor si nu voiam sa o privam de asta iar in al doilea rand, chiar daca eu am un program de lucru cu ture la birou si deci oarecum flexibil, nu aveam cum sa stau nici eu la nesfarsit cu Sara, acasa, full time. A mai fost o perioada draguta dupa ce sotia s-a reintors la servici cand a trebuit sa o obisnuiesc pe Sara sa doarma la pranz cu mine (pana atunci nu adormea decat cu mami). Mi-am spus in gandul meu “n-o sa doarma cateva zile. dar cat poate un copil asa de mic sa reziste fara somn la pranz? o saptamana, zece zile maxim”. 31 de zile a durat dragilor! 31 de zile in care dupa masa de pranz ma asezam langa ea in pat si incercam sa o conving sa adoarma – o ora, doua am stat si trei. Dupa 31 de zile cand mi-a adormit la pranz m-am simtit ca si cand as fi castigat nu stiu ce cursa, imi venea sa scot sampania sa sarbatoresc. Dupa doua luni de stat cu Sara am concluzionat ca mi-ar fi fost mai usor sa alerg :)) Au copiii un mod de a-ti descarca liniutele la baterie, numai de ei stiut 😀
Deci ultimele trei luni din an au fost despre parenting mai mult sau mai putin full-time in ceea ce ma priveste. Aaa si stati ca era sa uit. Dupa ce a mers la cresa doua saptamani legate de ne miram ce “strong” e fata noastra de nu ia nimic, a venit cu varicela. Trei saptamani de stat in casa, dat cu crema pe sutele de bubite, incercat sa ii explicam de ce nu poate sa iasa afara …ce mai, o placere. Partea frumoasa acum vine. In urma varicelei sistemul imunitar e la pamant si in general copiii sunt “aspirator” de toate virozele care exista pe lumea asta. Iar Sara n-a facut exceptie. Doua trei zile mergea la cresa, o saptamana statea acasa cu tati. Si uite asa am tinut-o din decembrie pana acum o luna. Extenuant, epuizant, putin spus. Dar sunt si acestea momente din viata de parinte si impreuna cu cele frumoase alcatuiesc o poveste pe care o traiesc cu recunostiinta in fiecare zi.

Va las cu o poza din Grecia, unde am venit sa ne incarcam bateriile pentru a doua jumatate a anului si va spun doar atat: oricat de dificila poate fi o perioada prin care treceti, cu siguranta urmeaza o perioada cu soare.

4

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

2 thoughts on “Timp, incotro mergi?

  • Anca Constantinescu

    Draga Andrei, am citit cu interes ultimele insemnari de pe blogul tau si vreau sa-ti spun ca vointa, perseverenta si darzenia ta in a-ti urma visul constituie un exemplu de urmat. Indiferent cate greutati ai avut, nu te-ai lasat si iti multumesc ca existi si ca esti o PERSOANA SPECIALA. Iti multumesc pentru tot si-ti doresc sa-ti implinesti si mai departe visul!

    • Andrei Post author

      Iti multumesc Anca pentru cuvintele frumoase. Cred cu tarie ca pasiunea cu care facem fiecare lucru ajunge sa ne bucure sufletul si sa ne impinga mai departe sa ne urmam visurile.