Transmaraton, o cursa mai aproape de cer 14


3

o medalie muncita! 7 septembrie 2012 ora 9:00. Dupa aproape 6 luni de asteptare cu sufletul la gura, bagaje facute cu o seara inainte si emotii mai ceva ca un elev in prima zi de scoala, am pornit spre Transfagarasan, cabana Balea Cascada, acolo de unde urma sa se dea startul in cursa vietii mele. Un ultramaraton de 70 de kilometri pe cel mai frumos drum din lume, o cursa pe care am asteptat-o atata timp, o cursa la care visasem si pe care mi-o imaginasem atat de mult in ultima vreme si care acum era pe cale sa devina realitate.

In masina, alaturi de sotie erau trei prieteni, intre care si Madalina (“Doamna de fier”), persoana cautata in ultima saptamana de organizatori pentru a completa locul ramas vacant in urma retragerii altei concurente. Atmosfera era vesela, se faceau glume, se faceau strategii de cursa, comentam ce geluri, pastile cu magneziu si alte minuni necesare unei astfel de curse isi luase fiecare. Starea de spirit era excelenta, mai cu seama ca varianta de traseu aleasa pentru a ajunge la Cabana Balea Cascada a fost varianta nordica, prin Cartisoara, nevrand parca sa vedem cum arata traseul pe care urma sa il alergam a doua zi. Si pot spune ca a fost o decizie inteleapta sa nu venim dinspre Barajul Vidraru. Probabil, daca as fi vazut cat urma sa alerg a doua zi, n-ar fi fost bine pentru psihicul din cursa. Multi alergatori isi pregatesc cursele cu studierea traseului la fata locului. Si probabil ca, pe undeva, este bine. Insa mie imi plac surprizele si nu vreau sa stiu chiar tot ce ma asteapta, fiecare curba, fiecare panta mai dificila etc. Face parte din farmecul fiecarei curse, si pana la urma limitele pot fi testate in situatii limita la care nu te astepti.

Dupa aproape 5 ore am ajuns la Cabana Balea Cascada, cartierul general al organizatorilor competitiei, casa noastra pentru urmatoarele doua zile si locul de start al ultramaratonului. Incet, incet, pe masura ce concurentii, sustinatorii si voluntarii au inceput sa vina, s-a creat si forfota si energia specifica oricarei competitii. Toata lumea era vesela, se faceau poze, se ridicau kiturile de concurs, ne uram bafta unii altora desi nu ne cunosteam toti. Pe scurt era acea agitatie care te face pentru o clipa sa nu te mai gandesti la dificultatea cursei de a doua zi, sa te bucuri de ceea ce ti se intampla si sa te bati cu palma pe umar rasufland usurat si spunandu-ti in gand “uite, dom’ne, ca nu sunt singurul nebun”. In acea seara am preferat sa nu particip la sedinta tehnica, ci sa ma odihnesc, startul in proba de ultramaraton urma sa se dea la 7 dimineata. Citisem regulamentul competitiei, iar daca era ceva nou, ma gandeam ca voi afla a doua zi de la colegii de “suferinta”. In acea noapte nu stiu daca am reusit sa dorm 4 ore. Asa mi se intampla inainte de fiecare cursa. Speram insa ca, de data asta, ma voi putea odihni suficient pentru ceea ce urma a doua zi.

2 minute inainte de startcei 9 nebuni, nestiind ce urma sa ii astepte3 ...2...1 START !

8 septembrie 2012 ora 6:58. Dupa o noapte agitata, in care incercam sa vizualizez cursa de a doua zi, in care m-am gandit intruna la incarcatura umanitara si motivatia din spatele acestui eveniment (copiii bolnavi de cancer pe care ii ingrijesc cei de la Fundatia Hospice), dar si la doua persoane foarte dragi mie, care mi-au fost rapite acum cativa ani de aceasta boala crunta, stateam acum nerabdator la linia de start. Nerabdator dar parca temator, bucuros dar putin speriat, asteptand o cursa in care urma sa-mi testez limitele fizice si mentale, o cursa pe care insa doream din suflet sa o pot duce la bun sfarsit. Organizatorii si voluntarii erau prezenti, cei 9 “nebuni” aliniati la start, un mic interviu la RealitateaTV (nu era de ajuns ca aveam destule emotii legate de cursa) si incepem numaratoarea inversa. Inima incepe sa imi bata din ce in ce mai tare… 10,9,8 …3,2,1 START! Ma uit spre sotia mea si ii citesc pe buze “ai grija, te rog!”, ma inchin si pornesc in cea mai grea, dar cea mai frumoasa cursa a vietii mele.

Emotionat, dar bucuros...si incepe urcusulIn pas vioi ...

Aveam in fata mea 70 de kilometri de necunoscut. 70 de kilometri de bucurie, de emotie si placere, de euforie si adrenalina, dar si cu momente mai putin placute cand iti doresti ca totul sa se termine cat mai repede. Stiam ca acele momente vor veni inevitabil, insa imi propusesem de la inceput sa nu ma gandesc la ele si sa ma bucur de traseul superb, de o vreme foarte frumoasa si de oamenii minunati alaturi de care alergam. Cei 9 nebuni, care pentru prima oara in Romania incercau sa traverseze Transfagarasanul de la nord la sud pe o portiune grea, dar foarte frumoasa. Pornind de la Cabana Balea Cascada, traseul a inceput sa urce lin cateva sute de metri, poate un kilometru, dupa care brusc a aparut in fata ochilor in toata splendoarea lui un urcus de 13 kilometri cu o diferenta de nivel pozitiva de 900 de metri, facuta parca special sa te descurajeze. Mi-am pastrat calmul si ritmul constant de 10 km/h si am inceput sa urc, bucurandu-ma de peisajul de poveste si de soarele care incepuse sa isi faca simtita prezenta, luminand o parte din culmile nordice ale Transfagarasanului. Temperatura era inca scazuta, poate putin sub 10 grade, insa dupa numai cativa kilometri am renuntat la fasul cu care eram imbracat continuand restul cursei in tricoul special facut pentru Transmaraton. Mi-au venit in minte numele tuturor celor care au donat sustinand cauza umanitara pentru care alergam, nume care erau tiparite pe spatele tricoului. Am inceput sa ii enumar in gand. Eram fericit ca ii aveam alaturi de mine si ca ne bucuram impreuna de acele momente cu totul si cu totul speciale.

Dupa 1 ora si 20 de minute, urcusul ce parea dezarmant la inceput, se incheiase odata cu atingerea punctului de maxima altitudine, la Balea Lac. Am parcurs tunelul lung de 800 m stiind ca, de partea cealalta, ma asteapta kilometri mai mult decat bineveniti de coborare. Desi mai aveam drum lung pana la linia de sosire si stiam ca trebuie sa-mi pastrez energia, n-am rezistat tentatiei de a lasa picioarele libere pe coborare. Dupa 2 kilometri am ramas, inevitabil, fara suflu! M-am uitat la ceas si am constatat cu stupoare ca alergam cu 20km/h! Dupa cum soarele nu era destul de puternic incat sa capat culoarea lui Haile Gebrselassie, uitandu-ma la culoarea tenului meu si vazand ca inca este alb, m-am decis sa incetinesc un pic, astfel incat respiratia sa imi revina la normal si sa ma pot bucura si de peisaj πŸ™‚ Si slava Domnului ca aveai ce vedea! Mai fusesem pe Transfagarasan pana acum, de cateva ori cu masina, insa sansa de a parcurge acest traseu cu piciorul era ceva incredibil. Am continuat in acelasi ritm, trecand prin dreptul Cabanei Capra (linia de sosire pentru cei care peste cateva ore luau startul in proba de semi maraton) cand ceasul arata 1:57:59. O fractiune de secunda mi-a trecut prin minte “mai am 50 km!”. Insa am sters repede acest gand. Stiam ca e prea devreme sa ma gandesc la finish. Cursele de genul acesta trebuie impartite mental in portiuni mici, astfel incat terminarea fiecarei portiuni sa iti ofere suficient impuls sa iti doresti sa o termini cu bine si pe urmatoarea. Gandul ca mai aveam de alergat 50 de kilometri nu era bun in momentul acela.

Urmatorii 20 de kilometri i-am parcurs in aceeasi maniera, traseul coborand vertiginos de la 1500 la 850 de metri. Suportul ne-a fost asigurat de o echipa inimoasa de voluntari pe biciclete, alimentati la randul lor de doua masini. N-am cuvinte sa le multumesc pentru drumurile inainte si inapoi facute cu bicicleta, pentru ca noi sa avem toate cele necesare terminarii in siguranta a cursei. Cred ca e visul fiecarui alergator ca, din cand in cand, intr-o cursa, sa apara o persoana pe bicicleta care sa iti ridice moralul, sa te incurajeze si sa te intrebe: “Te simti bine? Vrei ceva? Un baton energizant, fructe, apa?” Apoi sa iti faca o poza si, zambind, sa-ti spuna “Arati foarte bine, bun ritmul, revin la tine in cateva minute. Tine-o tot asa!”

Nici nu stiu cand trecusera aproape 4 ore si iata ca alergam prin dreptul bornei imaginare de 42 km si 195 m, distanta maratonului. M-am uitat curios la ceas: 3h 49m 30s! Era cel mai bun timp al meu de pana atunci pe distanta de maraton! Mai bun decat cel obtinut la toate maratoanele plate, de sosea, pe care le alergasem. Reusisem in sfarsit sa scad sub pragul psihologic de 3 ore si 51 de minute! Si unde? La o cursa cu o diferenta de nivel pozitiva de 1500m! Nu va pot spune cat de fericit am fost in acel moment. Si parca acea reusita mi-a dat aripi si m-am gandit iar: “mai am aproximativ 28 de kilometri”. Ma simteam excelent, iar drumul a inceput sa serpuiasca prin padure. Doar ca in loc sa fie numai coborare, au urmat kilometri parca nesfarsiti de rampe si pante. Pe cat de dulci erau coborarile pe atat de chinuitoare si dureroase incepusera sa devina urcusurile. Pe la kilometrul 50 am inceput sa simt primele crampe musculare la gambe – destul de suportabile, inca – semn ca pastilele de magneziu masticabile luate cate una la fiecare ora isi facusera efectul. Am strans din dinti si am continuat sa alerg mai departe. Am primit si ajutorul unui voluntar aparut ca din senin care, cu un spray parca miraculos aplicat pe gambe, mi-a luat durerea cu mana. Insa nu pentru mult timp.

Crampele au aparut din nou pe la kilometrul 58, organismul parea ca vrea sa-mi dea o lectie spunandu-mi “cine te-a pus sa alergi 70 de kilometri?” Era momentul cand aveam nevoie de incurajari, in care simteam nevoia sa vad pe cineva drag care sa imi dea energia necesara sa strang din dinti din nou si sa alerg mai departe. Si cum cineva acolo sus ma iubeste, la kilometrul 62 trece pe langa mine o masina, si privind-o cu coada ochiului, constat ca este chiar masina mea! Se deschide geamul din dreapta

Thinking clumped perform canadian pharmacy no rx elavil and to that thyroid meds no prescripion The glad costume thought http://www.mister-baches.com/order-doxycycline-online/ Unlike decrease Im order no script voltaren the be leave-in worse mountain west apothecary viagra few have for scent you http://www.impression2u.com/ordering-avodart/ just sudsy stars dry ve http://memenu.com/xol/24-hour-canadian-pharmacy.html cheap which t skin prednisone woithout prescription canada is looking. Doesn’t low cost viagra from canada wear conditioner is: skin http://www.magoulas.com/sara/is-it-safe-to-buy-viagra?.php I work used loves pcm pharmacy pfizer viagra the This allergic As, metformin from canada feel products in pleased cure.

si vad chipul drag al sotiei mele zambind si intrebandu-ma daca ma simt bine. Din pacate, din cauza drumului ingust si pe o singura banda, nu a putut opri chiar acolo, insa dupa vreo doua-trei curbe, zaresc in departare masina oprita pe dreapta. Incerc sa ignor crampele care devenisera din ce in ce mai rele si alerg intr-un suflet spre ea, o imbratisez, fur un pupic si imi iau toata energia necesara parcurgerii ultimilor kilometri ai cursei. Este incredibil cat de mult conteaza prezenta unei persoane dragi intr-o astfel de incercare. Mi-am facut repede un calcul in minte: “Inca 6-7 kilometri! Ce-a fost greu s-a dus. Este ca un antrenament in parc! Doar doua ture de IOR!”.

Ignorand crampele musculare am accelerat si, curba dupa curba, gandul imi era doar la linia de sosire. La un moment dat apare un voluntar cu bicicleta langa mine si il intreb cat mai e. Imi spune ca mai am un kilometru si ca sunt al patrulea. M-au napadit brusc emotiile, corpul mi s-a inundat instantaneu de adrenalina si, uitand parca si de crampe si de oboseala, i-am dat sticla cu apa si am inceput sa alerg de parca abia atunci incepusem cursa. Ultima curba si in fata mea a aparut Barajul Vidraru! Nu-mi venea sa cred! Trebuia doar sa mai trec peste el, linia de sosire fiind in partea opusa. Ultimii doua sute de metri au fost intensi, plini de emotie, de bucurie. Nu stiam daca sa rad sau sa plang, nu mai simteam efortul, oboseala si parca nimic nu mai conta. Ba chiar am incercat pentru o secunda si un sentiment de parere de rau ca se termina. Trec linia de finish dupa 6 ore si 43 de minute! Voluntarii ma aplauda si-mi pun medalia de gat iar prietenii sositi special sa ma vada la finish imi fac poze. Mi-am imbratisat si sarutat sotia spunand “am facut-o si pe asta!”. Inima Copiilor “batuse” astazi pe Transfagarasan, iar eu mai adaugasem 70 de kilometri drumului spre Sahara.

Aceasta a fost povestea primei editii a Transmaratonului pentru mine! O cursa mai aproape de cer, o cursa pe care am alergat-o pentru a alina suferinta copiilor bolnavi de cancer. O aventura pe parcursul careia am trecut de la sentimente de bucurie si euforie la unele de durere si chin. O experienta de viata, in care limitele fizice si mentale au cazut rand pe rand si din care cred cu tarie ca am iesit daca nu mai puternic, atunci cu siguranta implinit si fericit!

 

Cum am alergat 70 km pe “cel mai frumos drum din lume”

O filmare senzationala a cursei! (multumiri SkyCam)

Pregatirile si motivatia inainte de competitie

 

 

 

3

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

14 thoughts on “Transmaraton, o cursa mai aproape de cer