A fost o data ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti, pe cand alergau voinicii cat era ziua de mare pe dealurile inverzite de li se rupeau opincile, cu o bucata de paine la subtioara si o butelcuta cu apa, in inima Transilvaniei, un domnitor vestit pentru cruzimea cu care facea dreptate. Nimeni nu cuteza sa cutreiere padurile acestui tinut incarcat de legenda si mister odata cu lasarea intunericului, caci cine se aventura in codrul des si intunecat, apai nu mai era de gasit.
Timpul a trecut si in zilele noastre, an de an, fete si flacai din toata lumea isi dau intalnire si pornesc in cautarea vestitului domnitor.
Asa a luat nastere Tranylvania 100, un eveniment de alergare aflat anul acesta la a treia editie, cu trei probe (niveluri de dificultate):
– 30 km si 2400m diferenta de nivel pozitiva
– 50 km si 3300m diferenta de nivel pozitiva
– 100km si 6700m diferenta de nivel pozitiva
La doar o luna dupa intoarcerea de la MDS, nerefacut complet si fara prea mult antrenament in prealabil am hotarat sa ma aliniez totusi la startul probei de 100km. Era o decizie pe care o luasem de la inceputul anului si doar o accidentare la Marathon des Sables m-ar fi facut sa nu iau parte la aceasta cursa. Dar sincer sa fiu, eram un pic rezervat inca de la inscriere, deoarece auzisem povestile multor participanti din primele doua editii care s-au ratacit datorita marcajelor insuficiente. Insa am zis sa risc. In plus, te astepti ca la a treia editie organizatorii sa invete din eventualele greseli si sa mearga totul din ce in ce mai bine.
Desi aveam deja punctele de calificare pentru UTMB (Ultra Trail du Mont Blanc) 2017, planul era ca anul acesta sa fac cateva curse de 100km pe munte ca si antrenament, test. Iar prima pe lista era Transylvania 100. Organizata de o echipa formata din englezi si romani, evenimentul a adunat anul acesta la start aproximativ 400 de persoane la toate cele trei probe. Bineinteles, datorita promovarii britanice, cursa incepe sa devina din ce in ce mai atractiva pentru straini, ceea ce nu poate decat sa ne bucure. O forma de turism si de promovare a zonei mai buna nu cred ca exista. Si nu pot sa trec mai departe si sa nu spun asta. Poate ca ar trebui ca si alti organizatori de competitii montane (si nu o sa dau numele curselor aici) sa ofere vizibilitate mai buna evenimentelor lor in afara tarii. Nu am avea decat de castigat, cu totii. De vreo trei ani am alergat la majoritatea curselor montane de la noi (mai am doar cateva de bifat) si pot spune ca se desfasoara in niste zone absolut fantastice, care merita sa fie promovate si in afara tarii.
Dar sa revenim la Transylvania 100. Desi este o cursa individuala, avand in vedere ca anul acesta voi face echipa la Marathon 7500 cu domnul Stan Turcu si pentru ca si dansul era inscris la Transylvania 100, am hotarat sa facem cursa impreuna ca sa vedem cum ne sincronizam. Vreau sa spun din capul locului ca ma simt onorat sa fac echipa cu domnul Stan la Marathon 7500. Pe scurt omul acesta s-a apucat de alergare acum 8 ani, cand avea 60 de ani iar palmaresul sau de maratoane si ultramaratoane atat de sosea cat mai ales montane este cel putin intimidant. Anul acesta in august va alerga la UTMB (la care imi doresc sa ajung si eu la anul): 170km si 10.000m diferenta de nivel. Acuma stiti de ce ii port un respect deosebit si voi alerga intotdeauna cu mare drag in compania dansului.
Asadar zarurile fusesera aruncate
– antrenament specific pe munte inainte de cursa: ioc 😀
– incaltari noi de trail running aveam (multumesc Sportguru.ro pentru perechea de La Sportiva Ultra Raptor). Partea mai putin frumoasa era ca nu apucasem sa le rodez, incalcand astfel o lege sacra din Biblia Alergatorului care spune sa nu mergi niciodata intr-o cursa cu lucruri netestate, fie ca este vorba de echipament sau nutritie pentru ca s-ar putea sa ai surprize neplacute (basici, bataturi, unghii cazute, rosaturi – in cazul echipamentului sau deranjament stomacal, varsaturi, greata, indigestie – in cazul nutritiei)
Traseul arata cam asa
Plecare din fata Castelulu Bran – Saua Tiganesti – Cabana Malaiesti – Cabana Omu (urcare prin Hornuri) – Refugiul Batrana – Pestera – Babele – Cabana Omu – Poiana Costilei – Busteni – Piatra Arsa – Lacul Bolboci – Saua Strungulita – Varful Bucsa – Moieciu de Sus – Poiana Gaura – Saua Polite – Sosire la Castelul Bran.
Prognoza meteo pentru ziua cursei se anunta destul de urata: zapada mare la peste 1800m, vant, frig, ceata, ploaie, lapovita.
21 mai, ora 5:45AM, curtea castelului Bran era deja plina de cei peste 200 de nebuni inscrisi la probele de 50 si 100km (startul la proba de 30km avea loc mai tarziu). Frigul te pisca un pic insa aveam sa ne incalzim in curand. Nici nu stiu cand a inceput numaratoarea inversa si zgomotul unui gong medieval a rasunat in linistea diminetii, marcand startul unei curse in care daca toate mergeau bine, ar fi trebuit sa fiu inapoi la castel in maxim 30 de ore (limita de timp admisa in regulament).
Primii 2-3km au fost pe asfalt apoi drumul a facut la stanga si am inceput sa urcam spre saua Tiganesti (de la 750m la 2250m). Pe masura ce urcam incepeau sa apara si peticele de zapada si privind in sus realizam ca pe platou o sa ne astepte o zapada in toata regula. Intr-adevar, in saua Tiganesti (8km de la start) iarna era la ea acasa. Dupa primul contact cu zapada mi-am dat seama ca tot restul cursei voi alerga ud la picioare. Era normal sa se intample asta avand in vedere ca pe unele portiuni piciorul intra in zapada pana la genunchi. Mi-am zis ca mai rau decat basicile si ranile de la Marathon des Sables cu care am alergat 6 zile, nu are ce sa fie. Aici cel putin, chinul nu tinea decat maxim 30 de ore. Pe urma aveai parte de o masa si un dus cald. Ce inseamna experienta unei curse extreme, lipsite de orice fel de confort. Ajunge sa nu ti se mai para nimic de nesuportat 🙂
A urmat o coborare frumoasa din saua Tiganesti catre Cabana Malaiesti in care toti eram ca niste caprioare, bucurosi ca am scapat de zapada. Ajunsi la Malaiesti, in fata noastra s-a asternut o priveliste care te lasa cu gura cascata: urcarea catre Omu prin Hornuri: o vale ingusta si abrupta intre doua varfuri, plina cu zapada, ultima portiune urcandu-se cu ajutorul unei corzi. Am incarcat bidoanele cu apa, am bagat un gel Isostar si am pornit ascensiunea.
A fost momentul in care am crezut ca nu aud bine. Il aud pe domnul Stan din spate cum imi spune ca nu se simte bine si nu stie daca va abandona sau la Pestera (unde traseele de 50k si 100k se desparteau) va alege sa mearga pe cel de 50k. Era destul de obosit, nu isi gasea ritmul iar urcarile il chinuiau teribil. La coborari in schimb era fantastic si reusea in mod normal sa recupereze timpul pierdut pe urcari. L-am intrebat de cateva ori daca este sigur ca vrea sa ne despartim. Pornisem in cursa asta cu gandul sa mergem impreuna si imi parea teribil de rau sa aud ca nu se simte bine. Insa m-a asigurat ca este ok si daca va putea va veni dupa mine. Am inceput atunci sa urc mai sustinut prin Hornuri si odata ajuns sus am privit inapoi si mi-am dat seama ca ramasese mult in urma. Am continuat de unul singur, desi cursa incepuse parca sa nu mai aiba acelasi farmec. Ajuns pe platou m-am indreptat spre Cabana Omu, sau ma rog, ce se mai putea vedea din ea, deoarace zapada era la nivelul acoperisului si era lasat doar un culoar in fata usii de la intrare.
Am invatat la cursele de ultra, ca atunci cand esti in efort zeci de ore, organismul are nevoie si de mancare solida, pentru ca gelurile, isotonicele si batoanele energizante la un moment dat nu mai fac fata. Si cel mai bine este sa nu ajungi in punctul in care organismul sa ti le refuze, pentru ca ai nevoie de ele. Ci e de preferat sa alternezi nutritia inca din primele ore ale cursei. Astfel, in timp ce am inceput coborarea spre refugiul Batrana mi-am scos din rucsac un sandwich facut de acasa (aveam 5 la mine) cu cascaval – sunca si castraveti murati. Toata coborarea de la Omu spre Batrana si mai apoi Pestera am sperat ca domnul Stan ma va ajunge din urma (stiam bine ce poate la coborari) si m-am uitat de cateva ori in spate insa nici urma de dansul.
Am ajuns la Pestera cu 30 de minute inainte de timpul limita si mi-am spus ca trebuie sa iau 10 minute pauza sa imi schimb hainele care erau ude. Urma a doua urcare la Omu si vroiam sa fiu sigur ca orice tip de vreme m-ar prinde sus pe platou sa nu stau cu hainele reci si ude pe mine. Am profitat de pauza sa mai mananc un sandwich si cand ma pregateam de plecare aud din spate: “Ce faci Andrei?“. Era domnul Stan care probabil ca recuperase serios la coborare, desi mimica fetei arata ca fusese destul de greu si ca nu era inca in toate apele lui. M-am bucurat enorm cand l-am vazut. Era inca nehotarat daca sa continue pe traseul de 100k sau sa se mute la 50. Acela era punctul din cursa in care putea sa faca acest lucru. Intrucat urma o urcare destul de lunga pana la Babele apoi la Omu mi-a spus sa o iau inainte intrucat eu merg mai bine pe urcari iar el va veni incet si ma va prinde din urma pe coborare. Am inceput sa urc sperand din tot sufletul sa isi revina si sa poata continua cursa.
O ploaie rece si deasa a inceput de nicaieri cand mai aveam jumatate din distanta pana la Babele. Aveam la mine o geaca impermeabila subtire si usoara imprumutata de la Vlad Tanase (multam fain omule) care s-a dovedit a fi de minune si pe care n-am mai dat-o jos de pe mine decat aproape de finalul cursei. Am ajuns la Omu destul de plouat si ud la picioare.
Insa distractia de atunci incolo avea sa inceapa. Coborarea pana in Busteni, pe Valea Cerbului, in mod normal, desi este o coborare lunga si pe alocuri destul de abrupta, nu pune probleme deosebite atunci cand este uscat. Insa urmam sa aflu ca pe zapada lucrurile stau diferit. Stratul de zapada era destul de mare si te pacalea pentru ca deasupra era o portiune subtire si mai tare iar dedesubt era destul de afanata si moale incat sa iti intre piciorul uneori pana la genunchi. Din pacate nu stiai ce e dedesubt, daca e poteca sau vreo denivelare. Nu puteai decat sa te iei dupa urmele celor dinaintea ta si sa fi in permanenta atent pe unde calci. Am avut “placerea” ca la un moment dat piciorul drept sa se afunde pana la genunchi in zapada si cand l-am scos gheata sa ramana blocata acolo, trebuind sa sap cu mainile dupa ea. Un irlandez care cobora in paralel cu mine m-a incurajat spunandu-mi ca el pe coborarea aceea anul trecut si-a rupt piciorul patind la fel: din inertia coborarii, un picior i-a ramas blocat in zapada in timp ce corpul a continuat coborarea :)) Acum se amuza povestind insa treaba era destul de serioasa. N-a mai durat mult si am intrat cu dreptul in zapada pana la sold iar cu stangul ramasesem deasupra. A fost momentul cand am realizat amandoi ca cea mai sfanta tehnica de coborare avand in vedere conditiile era prin alunecare, pe fund. Pentru ca altfel era imposibil sa-ti tii echilibrul. Zis si facut. Doar ca n-am luat in calcul din pacate ca voi prinde ceva viteza si ca va trebui sa fiu atent la eventualele stanci de pe margine. Am reusit sa ocolesc una la jumatate de metru asta dupa ce am incercat sa pun frana si cu picioarele si cu mainile, ca la sanie. Dupa vreo 45 de minute am iesit din zona cu zapada si am continuat coborarea pana la Busteni, unde am ajuns cu 30 minute inainte de timpul limita. Nu-mi placea acest lucru pentru ca stateam tot timpul cu stresul ca nu ma incadrez in timpii intermediari si ca nu voi fi lasat sa merg mai departe. Insa sunt convins ca portiunile cu zapada le-au dat planurile peste cap tuturor.
Ajuns la CP Busteni, nu stau 5 minute si il vad venind pe domnul Stan. Nu se dusese pe traseul de 50k, alesese sa mearga in continuare pe cel de 100k. Nu mi-a venit sa cred cand l-am vazut si m-am bucurat din tot sufletul. Din momentul acela am stiut ca vom termina impreuna cursa, asa cum ne-am propus. Insa ne-am facut o strategie. Intrucat eu mergeam mai bine pe urcari iar dansul pe coborari, am hotarat ca pe urcari eu sa o iau inainte iar dansul sa ma prinda din urma pe coborari. Astfel, nu pierdeam timp din doua parti asteptandu-ne cand eu la urcare cand el la coborare.
Din Busteni urma sa urcam pe Jepii Mari spre Cabana Piatra Arsa, o portiune pe care o stiam de la Marathon 7500, doar ca acolo veneam din sens invers. Punctul de control de la Piatra Arsa urma sa se inchida la ora 21:00 si eram deja contra cronometru. 7,5km si 1000m diferenta de nivel. Am ajuns la Piatra Arsa cu 15 minute inainte de inchidere si ma gandeam deja ca domnul Stan nu va ajunge in timp. Am intrebat organizatorii daca nu cumva iau in considerare prelungirea timpului limita in acel punct avand in vedere dificultatea traseului de pana atunci din cauza zapezii. Mi-au spus ca vor prelungi cu maxim 15-20 de minute. Insa la 20:55, aud fluierul domnului Stan care se apropia de CP. V-am spus ca il respect mult, nu? Dar n-am cum sa nu mai spun inca o data cand imi aduc aminte de unele momente din cursa.
Mi-am preparat un izotonic sarat de la Isostar (gust de suc de rosii si busuoic din noua gama Endurance+), care a mers de minune cu sandwichul, am aprins frontala si am pornit la drum. Urmau 11-12km pana la lacul Bolboci. Ne era putin teama de semnalizarea pe timp de noapte stiind povestile concurentilor care s-au ratacit in editiile anterioare. Insa anul acesta, din punctul meu de vedere semnalizarea a fost jos palaria. La lasarea intunericului, pe langa benzile refletorizante fluorescente, organizatorii au pus din loc in loc si niste mici felinare cu semnal luminos intermitent. Am reusit sa ne orientam foarte bine si am ajuns la punctul de control de la lacul Bolboci cu 1 ora si jumatate inainte de timpul limita. In sfarsit eram si noi mai relaxati, recuperasem ceva din timp 🙂
La CP am baut un ceai cald, am mancat niste paste si dupa 20 de minute eram din nou pe drum, spre Saua Strungulita. Aceasta a fost portiunea de traseu care mi s-a parut interminabila. Kilometri intregi de urcari si coborari. Aveai impresia ca dupa ce urci si dealul acesta urmeaza coborarea spre Moieciu. Apoi vedeai in zare alte 3-4 dealuri cu luminite de semnalizare pe ele. La 18 ore de la start, intervenise si oboseala si ti se parea ca traseul parca se lungeste, ca si cum ar fi tras cineva de el 😀 Strategia noastra insa avea sa dea roade si am ajuns la punctul de control de la Moieciu de Sus cu 3 ore inainte de a se inchide. Mai castigasem asadar inca o ora si jumatate. Ne era clar in acel moment ca vom termina cursa in timpul limita.
Din pacate pe ultimii 10km spre Moieciu picioarele mele incepusera sa nu ma mai asculte pe coborari. La urcari nu aveam absolut nicio problema, insa la coborare muschii se contractau si se intareau ca niste pietre, fiindu-mi extrem de greu sa inaintez. Punctul de control de la Moieciu fiind la scoala, am zis sa stau cu picioarele ridicate pe un scaun pentru a incerca sa detensionez putin musculatura. Insa mi-am dat seama dupa 5 minute ca ma racesc. Organismul incepuse sa se relaxeze si nu mai aveam mult si atipeam. M-am ridicat urgent in picioare si impreuna cu domnul Stan am plecat mai departe pentru ca daca mai ramaneam, probabil nu mai plecam de acolo. Senzatia asta de picioare grele si musculatura blocata am avut-o inca 20 de kilometri, pana la finalul cursei. La coborari imi era din ce in ce mai greu, domnul Stan asteptandu-ma de cateva ori sau coborad in ritmul meu pentru a termina impreuna cursa. Cu ocazia asta tin sa ii multumesc ca a stat dupa mine pe ultima parte din cursa. Probabil daca picioarele mele ma ascultau am fi reusit un timp mai bun cu cel putin o ora, o ora si jumatate.
Chiar si asa, la ora 10:35AM, dupa mai bine de 28 de ore am trecut impreuna, de mana, linia de sosire din curtea castelului Bran. Cred ca am si tipat / urlat (nu-mi mai amintesc) atunci cand am intrat in curtea castelului. A fost un sentiment de eliberare a tensiunii acumulate pentru ca sincer imi era teama ca nu voi termina cursa asta avand in vedere ca ultima mea alergare montana fusese anul trecut in septembrie la Ciucas X3 (tot 100km), iar intre timp nu mai avusesem nici macar 1km de antrenament la munte.
Insa totul e bine cand se termina cu bine iar durerile, febra musculara, basicile si unghiile cazute sunt ceva cu care m-am obisnuit asa de tare incat le trec intotdeauna la capitolul “si altele”. Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa 🙂
Echipament folosit
– incaltari La Sportiva Ultra Raptor – aderenta excelenta pe teren umed, noroi, crengi si frunze uscate, stancarie, pietris. Au o talpa care se lipeste de suprafata de alergare. Protectie plantara foarte buna si mi-au placut ca au varful acoperit cu un cauciuc destul de tare care absoarbe socurile atunci cand pe coborari mai lovesti pietre sau bolovani. Nu sunt nici usori dar nici foarte grei avand in vedere talpa cu profil destul de agresiv si protectia oferita piciorului. Exceptand faptul ca i-am luat prima oara in cursa fara sa ii rodez inainte, rezultand cateva basici, in rest pot spune ca intr-adevar isi merita renumele (auzisem numai lucruri bune despre ei). Cam asa aratau dupa cursa 😛
– sosete de compresie, jambiere si colanti de compresie CEP.
– tricoul WINGTECH de la CEP, premiat anul acesta la targul international ISPO. Este un tricou care conform descrierii iti corecteaza postura alergarii datorita compresiei speciale din zona spatelui. Si intr-adevar de cand il imbraci simti cum te “indreapta” de spate, oricat de cocosat ai vrea sa alergi.
– foita impermeabila de la Quechua (multumesc Vlad Tanase)
– o bluza de compresie, termica, de la Blizzard (multumesc Madalin Nica). Cred ca daca n-o aveam dardaiam bine de tot pe sus. Nu stiu sincer din ce material e facuta insa desi simteam ca sunt transpirat si ca imi era cald, nu lasa frigul sa intre prin material si sa raceasca transpiratia. Din cate stiu Blizzard faca echipament de schi, deci e posibil sa fie o bluza speciala pentru asta. Oricum, foarte tare.
– buff, manusi, caciula, frontala
Nutritie:
6 geluri Isostar Energy cu cofeina
5 sandwichuri
2 crackers sarati, cu sunca si cascaval. Sunt foarte usori si satiosi (produs disponibil in curand si in Romania)
2 bauturi isotonice sarate – sos de tomate si busuioc (produs disponibil in curand si in Romania)
4 batoane energizante Isostar Long Energy
4 tablete isotonice de lamaie Isostar
Pingback: La Sportiva Ultra Raptor Review – Andrei Gligor