Another day at the office (RO)

  (EN)

Uneori, lucrurile frumoase pornesc de la o idee simplă.

Compania în care lucrez și-a propus să adune cel puțin 10.000 de colegi care, timp de 24 de ore, să alerge sau să meargă și să strângă împreună kilometri cât circumferința Pământului: aproximativ 40.075 km.

O provocare cu două obiective mari: tentativa de a intra în Cartea Recordurilor și, mult mai important decât atât, donarea unei sume importante de bani către Salvați Copiii.

Doar că lucrurile au crescut mult peste așteptări.

Peste 30.000 de colegi, din 50 de țări și 750 de orașe, au alergat și au mers împreună.

Iar cei 40.000 de kilometri?

Au fost depășiți de aproape cinci ori.

Și pentru că, aparent, mie îmi este destul de greu să particip la ceva fără să complic puțin lucrurile, m-am gândit că aportul meu la provocare ar putea fi… toate cele 24 de ore.

De la miezul nopții la miezul nopții

Am pornit la ora 00:00, pe aleile parcului IOR din București. O noapte de toamnă, aproximativ 11 grade, parcul aproape gol și o zi foarte, foarte lungă în față.

Primele șase-șapte ore le-am petrecut aproape singur. Doar eu, pașii mei, aleile parcului și inevitabilele conversații pe care începi să le ai cu tine atunci când timpul încetează să mai fie măsurat în ore și începe să fie măsurat în ture.

Apoi a început să se întâmple ceva foarte frumos.

Au început să vină colegii.

Unii dimineața devreme, alții în pauza dintre alte lucruri pe care le aveau de făcut, alții după terminarea programului. Unii au alergat, alții au mers. Unii au stat câteva ture, alții mai mult.

Iar câțiva s-au întors chiar de mai multe ori.

Nu cred că își dau seama cât de mult a contat fiecare dintre ei.

Pe măsură ce orele treceau, faptul că aveam cu cine să vorbesc, cu cine să râd sau pur și simplu pe cineva care să meargă lângă mine făcea timpul să treacă altfel.

Kilometrii nu deveneau neapărat mai ușori. Dar deveneau mai suportabili.

Un prieten. De trei ori într-o singură zi.

Printre oamenii care au făcut ziua asta specială a fost și bunul meu prieten Daniel Osmanovici.

Cu Daniel am împărțit anul acesta kilometri de bucurie, oboseală și suferință prin deșertul Namibiei. Probabil că după o asemenea experiență ajungi să dezvolți o definiție puțin diferită a prieteniei.

Daniel a venit în IOR nu o dată. Ci de trei ori. Prima dată în jurul orei 9 dimineața.

Apoi s-a întors în jurul prânzului, de data aceasta împreună cu bunul nostru prieten George Baltă care  și-a dorit să facă 10 kilometri alături de mine.

Există momente într-un ultramaraton în care kilometrii încetează să mai aibă legătură cu cifrele.

Acei 10 kilometri au fost unul dintre ele. Iar când credeam că Daniel și-a făcut deja norma de prieten pentru ziua respectivă, după ora 22:00 a apărut din nou.

Pentru a treia oară. Ca să facă alături de mine ultimii kilometri.

Cred că sunt unele lucruri pentru care „mulțumesc” rămâne un cuvânt prea mic.

După kilometrul 80 începe negocierea

Primii 80 de kilometri au mers bine.

Apoi corpul începe să îți explice, într-un limbaj foarte direct, că are și el o părere despre planurile tale.

După kilometrul 80 îmi era deja foarte clar că alergarea nu mai era subiect de negociere.

Strategia devenise mersul rapid. Mai târziu, spre finalul zilei, și mersul rapid s-a transformat pur și simplu în: continuă să te miști.

Un pas. Încă unul. Și încă unul.

În momentul în care fiecare pas începe să doară, provocarea nu mai este neapărat fizică. Devine una mentală.

Încep negocierile cu tine însuți. Mai apar câteva certuri. Mai promiți lucruri pe care probabil nu le vei respecta.

„Nu mai fac niciodată așa ceva” este, de exemplu, una dintre minciunile clasice ale ultramaratonistului.

Dar cumva găsești forța necesară să continui.

Ora 21:30. Momentul în care și mersul părea prea mult

Aproape de ora 21:30 m-am oprit la punctul meu de hidratare și alimentare. Adică la mașina mea, parcată lângă parc.

Trebuia doar să îmi schimb încălțările. Un gest banal, în mod normal. Numai că, după aproape 22 de ore de efort, nimic nu mai era banal.

Afară erau aproximativ 12 grade. Eu le simțeam ca pe -12. Începusem să am frisoane și un tremur pe care nu îl mai puteam controla. Oboseala își cerea tributul. Gambele și cvadricepșii se blocaseră complet și deveniseră tari ca niște cărămizi.

Mi-a luat aproape 10 minute doar să îmi schimb încălțările. Fiecare mișcare durea.

Dar în același timp știam foarte bine un lucru: cu cât stăteam mai mult pe loc, cu atât va fi mai greu să pornesc din nou.

Fix atunci a venit în parc managerul meu. Venise să meargă alături de mine până la final.

Iar pentru primii câțiva zeci de metri, „să mergem împreună” a însemnat, foarte concret, să mă sprijine până când picioarele au început din nou să își amintească ce au de făcut.

Acei metri au fost probabil unii dintre cei mai grei ai întregii zile.

În mintea mea se repeta un singur lucru:

“Run if you can, walk if you have to, crawl if you must, just never give up.”

La ora aceea, partea cu running dispăruse demult.

Walking devenise negociabil.

Crawling was pretty much the only option left.

Dar ideea era aceeași. Să nu te oprești. Să mai faci un pas. Și încă unul.

Până când corpul începe din nou să coopereze. Până când mai apare cineva lângă tine.

Până când linia de sosire, care cu câteva ore înainte părea undeva foarte departe, începe în sfârșit să existe.

24 de ore mai târziu

După 24 de ore, cifrele mele arătau așa:

120 km

152.617 pași.

Aproximativ 7.500 kcal consumate.

Trei perechi de pantofi și-au împărțit responsabilitatea de a mă duce până la final:

• Craft Endurance 3
• Altra Paradigm 6
• Brooks Ghost Trail

La capitolul alimentare și hidratare, printre lucrurile care m-au însoțit pe parcursul zilei s-au numărat izotonicul și creatina de la Truforce Nutrition , iar ceasul care mi-a monitorizat toată această nebunie a fost Garmin Enduro 3.

Dar dacă ar trebui să aleg lucrul care a contat cel mai mult în cele 24 de ore, nu ar fi nimic din toate astea.

Ar fi oamenii !

Ultrarunning is an individual sport. Until it isn’t.

Ultramaratonul pare, privit din afară, unul dintre cele mai individuale sporturi posibile.

Tu alergi. Tu obosești. Tu simți durerea. Tu trebuie să mai faci încă un pas.

Și totuși, după 120 de kilometri, mi-am amintit încă o dată cât de mult poate schimba o echipă totul.

Oamenii care vin lângă tine. Cei care te țin de vorbă când începi să devii suspect de tăcut.

Cei care fac câțiva kilometri cu tine. Cei care pleacă și apoi se întorc.

Cei care, atunci când picioarele tale refuză pur și simplu să mai pornească, te sprijină câtiva zeci de metri până când reușești să mergi din nou.

Cei care, fără să își dea seama, îți mai poartă puțin din greutatea drumului.

În cele 24 de ore am avut suficient timp pentru a purta multe dialoguri cu mine însumi.

Am căzut de câteva ori, măcar mental. M-am ridicat. Am continuat.

Și am înțeles încă o dată că poți să faci singur fiecare pas, dar foarte rar ajungi cu adevărat singur la linia de sosire.

Pentru toți cei care au venit în parc, au alergat, au mers, au trimis un mesaj, au încurajat sau pur și simplu au urmărit nebunia de la distanță:

mă înclin și vă mulțumesc.

O parte din cei 120 de kilometri vă aparțin și vouă.

Another day at the office.