Gobi March, o experienta la inaltime (I) 5


4

For English ->

Daca ar fi sa descriu intr-un singur cuvant Gobi March, acela ar fi diversitate. Si nu ma refer aici la prezenta la start a concurentilor din nu mai putin de 39 de tari. Ci pur si simplu la multitudinea formelor de relief intalnite de-a lungul celor 250km alergati, la diferentele de temperatura de la o zi la alta si la trecerea brusca de la 2900m la o altitudine apropiata de nivelul marii.

Este denumita de organizatori cursa celor patru anotimpuri, si acum, ca am facut-o, inteleg perfect de ce are acest renume. De asemenea, este o cursa cu o puternica incarcatura istorica, deoarece se desfasoara in nord vestul Chinei, aproape de granita cu Mongolia, pe vechiul drum al matasii.

Drumul spre China

Aventura a inceput cu un drum de aproape 30 de ore. Si cand spun aventura nu gresesc cu nimic si o sa vedeti de ce. M-am intalnit in aeroportul Otopeni cu Daniel Nica, un bun prieten cu care am alergat la Marathon des Sables in 2016 si care isi dorea de ceva vreme sa alerge la Gobi March. M-am bucurat tare mult cand mi-a dat vestea ca vine la cursa.

Destinatia finala in China, era orasul Hami sau dupa denumirea veche Kumul, situat in nord vestul Chinei, in provincia autonoma Xianjiang. Acolo urmau sa soseasca concurentii din toate colturile lumii. Zbor direct pana in Hami nu exista de aceea itinerariul nostru a aratat cam asa:

Bucuresti -> Moscova -> Astana (Kazachstan) -> Urumqi (China) ->(tren de mare viteza)-> Hami.

Dupa o escala de 5 ore in Moscova timp in care am mancat “ceva sanatos” (un burger) si am baut o bere in zona de tranzit a aeroportului (ah, ce urma sa ne mai gandim la masa asta), ne-am imbarcat spre Astana un pic inainte de miezul noptii. Mi s-a parut ciudat ca nu era inca intuneric insa am tacut chitic. La ora 1AM insa cand avionul era sus ne-am dat seama ca am nimerit in perioada “noptilor albe”. Eram deasupra norilor iar peisajul era de-a dreptul fantastic. O combinatie de lumina difuza si rasarit de soare. Si era 1 noaptea! Am tras repede o poza si am adormit cu gandul la nebunia ce urma sa ma astepte.

Ajunsi in Urumqi ne-am lovit de bariera limbajului. Si asta pentru ca nimeni, dar NIMENI nu intelege engleza, dar sa mai si vorbeasca. Ca sa nu mai spun ca absolut tot ce vedeai scris pe strada (semne, nume de institutii, firme, hoteluri, nume de strazi) erau doar in chineza. Organizatorii ne avertizasera de lucrul acesta si ne trimisesera in prealabil pe mail, scris in chineza, adresa garii unde trebuia sa ajungem cu taxiul pentru a lua trenul de mare viteza spre Hami. Dupa ce ne-am chinuit noi vreo 10 minute sa explicam taximetristilor unde vrem sa ajungem, de ne dureau mainile de la atata vorbit, mi-am adus aminte ca aveam printat pe o foaie adresa garii in chineza. De cum i-am aratat-o taximetristului, acesta s-a luminat la fata, iar noi am rasuflat usurati 🙂

Ajunsi la gara a inceput distractia. Bariere si controale peste tot, ca la aeroport. I-am zis lui Daniel ca daca reusim sa ajungem la startul cursei inseamna ca e ca si facuta. Am pierdut aici vreo doua ore incercand sa ne dam seama de unde se iau bilete, ce bilete sa luam, unde trebuie sa schimbam banii pentru ca nu aveam decat dolari, de la ce peron se pleaca, etc. Acum sa nu credeti ca nu erau indicatoare si tabele electronice peste tot. Normal ca erau. Dar doar pentru ei :))

Intr-un final gasim un politist care intelegea engleza si culmea mai si vorbea, asa, cateva cuvinte. M-am inchinat cu ambele maini de parca il intalnisem pe Dumnezeu. Imi venea sa-l tin de mana si sa nu-i mai dau drumul pana nu ne urcam in tren. Foarte ciudata e senzatia sa nu te poti face inteles, sa nu poti comunica de niciun fel.

Am urcat in tren si m-am simtit mic. De parca as fi trait toata viata izolat si vazusem prima oara un tren. Interiorul arata mai bine decat cel al multor avioane ce opereaza low cost si nu numai. Personalul, imbracat intr-o uniforma impecabila se asigura ca nu ne lipseste nimic si veneau sa ne treaca pe bilete ora exacta cand va trebui sa coboram, in functie de destinatia fiecaruia. Pe masuta rabatabila atasata spatarului scanului din fata, paharul cu apa nu numai ca nu se misca in timpul mersului, dar apa din el parea sa fi incremenit acolo. Stiti zgomotul acela specific trenurilor noastre, cand aveai impresia ca pe sine parca sunt niste pietricele? Ei bine aici puteai sa meditezi, sa-ti auzi gandurile, pentru ca era o liniste totala intrerupta doar de vreun anunt ce rula pe monitoarele care coborau din tavan.

Dupa 3 ore si jumatate am ajuns in Hami si coborand din tren am constatat ca pe langa noi mai erau cel putin 10-12 concurenti de prin toata lumea. Au urmat din nou alte controale, pasapoartele oprite si facute copii la ele, ne-au pus langa un perete si ne-au facut poze, etc. Mai lipsea doar sa isi traga pe maini manusile de plastic pentru control corporal amanuntit si le bifam pe toate :)) Am scapat de acolo dupa inca vreo 45 de minute, ne-am urcat intr-un taxi, i-am aratat soferului adresa de la hotel scrisa in chineza si dusi am fost.

Intrarea in hotel era impodobita de mama focului cu tot felul de flori si ghirlande si chiar ma gandeam in sinea mea “Mama ce primire! Daca nu ne pun si covorul rosu tot degeaba” Dupa ce am intrat ne-am dat seama ca urma sa fie o nunta la care invitatii incepusera deja sa soseasca. Probabil n-a fost foarte placut pentru ei sa dea nas in nas cu o multime pestrita, de prin toata lumea, obosita si cu o tona de bagaje. Ne-am luat in primire camera si m-am uitat la ceas. Erau fix 29 de ore de cand plecasem din Bucuresti. Nu stiu cum dar imi trecuse somnul. Am facut un dus si am iesit sa mancam ceva, apoi ne-am intors la hotel sa ne pregatim bagajul. Adica sa separam ceea ce luam cu noi in rucsacul de cursa si ceea ce ramanea la hotel, pentru ca a doua zi la pranz urma sa avem verificarea echipamentului obligatoriu si apoi sa parasim civilizatia si sa ne indreptam catre prima tabara de baza. Cateva telefoane acasa, sa anunt ca sunt intreg si am adormit bustean.

Problema de logistica: aveti 10 minute pentru a face in asa fel incat toate articolele din partrea de jos a pozei sa intre in rucsacul mic si negru de sus. In caz ca va indoiti ca ar putea intra, va spun eu ca pana la urma a mers. Era musai sa mearga intrucat ceea ce vedeti in poza urma sa fie TOT bagajul meu pentru saptamana ce avea sa urmeze.

A doua zi eram programati la ora 12 pentru check-in, moment in care, in parcarea hotelului, intr-o zona amenajata am trecut printr-o serie de controale, culminand cu verficarea propriu zisa a rucsacului de cursa. Ideea este asa. Cobori din hotel cu doua bagaje: rucsacul de cursa in care trebuie sa ai toate cele necesare pentru o saptamana (mancare, echipament, produse de igiena si medicale) si valiza cu restul lucrurilor care ramane la hotel. Din momentul in care o predai esti doar tu si rucsacul cu care alergi. Nu poti sa mai adaugi si sa mai scoti nimic din el. Cand te gandesti ca urmatoarea saptamana viata ta este intr-un rucsac de 9-10kg te simti un pic vulnerabil.

Dupa terminarea formalitatilor, am fost suiti in 3 autocare si am plecat spre prima tabara de baza. Era momentul in care ar fi trebuit sa primim asa numitul Road Book. Un pliant in care se face o descriere a fiecarei etape pe care o aveam de alergat ca sa stie toata lumea la ce sa se astepte in urmatoarea saptamana. Numai ca de data aceasta nu am primit nimic, ceea ce mi s-a parut un pic ciudat. Insa aveam sa aflam cat de curand si motivul.

Dupa patru ore de mers cu autocarul am ajuns la prima tabara de baza, situata la altitudinea de 2200m intr-o zona strajuita de lantul muntos Tian Shan. Tabara era formata din 12 yurte (corturi specifice zonei) de cate 8 persoane, si alte cateva pentru organizatori, voluntari si personalul medical. Fata de corturile in care trebuia sa stam in mod normal, acestea puteau fi considerate de lux, intrucat erau captusite cu un soi de carpeta. Glumeam cu Daniel spunand ca parca avem Rapirea din Serai pe pereti :))

 

Localnicii ne-au intampinat cu muzica si dansuri traditionale si bineinteles ca n-am putut sta deoparte, mai cu seama ca era ultima noapte de dragoste si urma o saptamana de razboi :))

Ne-am cunoscut si colegii de cort, oameni super faini si cu povesti de viata foarte frumoase
Alison, Katey si Ryse trei frati din Australia care erau la prima astfel de experienta. Tatal lor era voluntar la aceasta cursa. Mi se pare incredibil ca parinte sa iti astepti in fiecare zi copiii la cate un punct de hidratare, sa ii incurajezi si sa ii vezi cum isi depasesc limitele. Ce mandru trebuie sa se fi simtit la final cand le-a pus medalia la gat.  Cintya Fish – o doamna trecuta de 55 de ani din Canada, care era la al patrulea Gobi March si cred ca facuse toate cursele posibile si imposibile de pe lumea asta. Nu stiu daca statea 3 luni pe an acasa. Era intr-o continua cautare a aventurii, mereu cu zambetul pe buze, o optimista convinsa. Massimo – brazilian de origine italiana, si el la prima astfel de cursa. Arthur – brazilian, pe la 40 de ani, foarte calm, linistit (atipic pentru brazilieni), si el la prima experianta intr-o cursa multi etapa, de autosuficienta.

In tabara era o atmosfera de sarbatoare. Toata lumea vorbea, radea, socializa, insa sunt convins ca toti ne gandeam la saptamana pe care o aveam in fata.

Sedinta tehnica vine cu prima surpriza. Organizatorii erau oarecum stanjeniti de ceea ce trebuiau sa ne anunte. Cu 24 de ore inainte de a sosi in China, erau anuntati de autoritati ca nu mai erau de acord cu traseul pentru care dadusera aprobarea cu aproape jumatate de an in urma, principala lor problema fiind faptul ca tabara de baza urma sa fie mutata in fiecare zi la linia de finish a fiecarei etape (acesta este formatul concursului), iar zona in care ne aflam nu era deloc sigura. De altfel de cand am ajuns acolo am fost in permanenta paziti de militari cu armele.

Ni s-a explicat ca provincia autonoma Xianjiang este o zona cu puternice conflicte interetnice aici locuind atat chinezi, cat si mongoli, kurzi si tuci si ca este spre binele nostru daca primele patru etape am avea ca si “cazare” aceasta tabara fixa de yurte, urmand ca mai apoi sa fim transportati direct in desert pentru etapa lunga. Era o noutate si pentru cei care reveneau la aceasta cursa si recunosc ca uitandu-ma in jur nu puteam sa nu citesc uimirea si dezamagirea de pe fetele multora. Insa ma puneam si in pielea organizatorilor care erau pusi in fata faptului implinit de catre autoritatile chineze cu foarte putin timp inainte de startul unei curse de 250km. Asadar primele patru etape urmau sa fie exclusiv montane, cu diferenta mai mare sau mai mica de nivel iar pentru etapa lunga  (82km) ne astepta cuptorul desertului Gobi. Nu stiam in acel moment care vor fi distantele tuturor etapelor ci doar a primei. Pentru ca organizatorii faceau traseul, acolo, pe loc, dupa care el trebuia sa fie aprobat de autoritati. Iar acest lucru se intampla in fiecare zi. Asadar ma resemnasem cu ideea ca nu voi putea sa fac o strategie pe termen lung pentru ca nu stiam ce ma asteapta. Tot ceea ce stiam la momentul respectiv era ca pentru prima etapa vom avea de parcurs aproximativ 31km cu 600m diferenta de nivel, toata etapa desfasurandu-se intre 2200m si 2400m altitudine. Dupa ce mi-am aplicat benzile kinezio la genunchiul care mi-a facut probleme in Namibia, am adormit rugandu-ma ca de data aceasta sa ma lase sa-mi fac de cap, sa pot sa alerg asa cum imi doream. Eram increzator de rezultatele recuperarii facute la CentroKinetic si de masajele lui Virgil, chistul nu se mai inflamase si reusisem sa fac cateva antrenamente inainte de a pleca spre China care mi-au dat incredere ca totul va fi bine.

Continuarea … aici

4

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

5 thoughts on “Gobi March, o experienta la inaltime (I)