Sahara Race Namibia – Cursa care te modelează

A trecut ceva timp, dragilor, de când n-am mai scris pe blog. Cred că nu numai mie mi se întâmplă ca în agitația asta de zi cu zi să mă trezesc seara la 11 și să nu-mi dau seama cum a trecut ziua. Familie, job, antrenamente, recuperare, parenting… și s-a cam terminat parcela. Și totul într-o viteză de parcă nici nu ai timp să te bucuri și să realizezi ce ți se întâmplă. Însă astăzi mi-am propus să trag aer în piept, să mă detașez de tot și de toate și să vă povestesc cum a fost în deșert, la prima cursă din circuitul CaliVita 7 Deserts

Au trecut două săptămâni de când m-am întors însă totul este extrem de proaspăt în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Dacă închid ochii parcă simt briza Oceanului Atlantic, soarele care încălzea totul mai ceva ca într-un cuptor, nisipul fin ce își făcea loc peste tot. Îmi aduc aminte de oamenii frumoși, luminoși și cu povești de viață inspiraționale, aud zgomotul pașilor afundându-se în nisip până la glezne, simt gustul mâncării liofilizate pe care începusem s-o urăsc din tot sufletul spre finalul cursei, rănile de la picioare, agonia momentelor grele și extazul celor frumoase, medalia de la finalul cursei și sentimentul de împlinire personală ce ți-l aduce finalizarea unei astfel de provocări.

Pentru a avea însă un tablou complet a ceea ce a însemnat această cursă pentru mine ar trebui să o luăm cu începutul. Pe 1 august anul trecut începeam un program de antrenamente mai mult decât nebunesc, întins pe 8 luni de zile de la care nu intenționam să mă abat câtuși de puțin, program menit să mă pregătească cât se poate de bine pentru monstrul ăsta de proiect: 7 curse extreme cu distanțe cuprinse între 250 și 522 km, pe fiecare dintre cele 7 continente și totul pentru a strânge fondurile necesare împăduririi a 7 hectare în sudul României și a sprijini astfel asociația Pădurea Copiilor, pentru care alerg deja de 3 ani. Era cel mai ambițios proiect al meu de până atunci, o mare provocare atât din punct de vedere fizic, cât și logistic.

Din fericire (da, mă simt un norocos) am întâlnit oameni care mi s-au alăturat imediat și care au făcut ca acest proiect să se materializeze, să treacă de stadiul de idee, de plan. Nu vreau să îi numesc parteneri sau sponsori. Sunt cuvinte prea pompoase. Și asta pentru că eu îi consider în primul rând niște prieteni, care au fost și care sunt alături de mine în toate aventurile astea nebunești în care mă arunc parcă cu ochii închiși. Nu mă întreabă și nu vor prea multe de la mine și asta face ca relația să fie extrem de caldă și de autentică, astfel încât eu să nu simt nicio presiune și să îmi văd de pregătire. Iar pentru asta vă mulțumesc din suflet, dragilor!

Am vrut prea mult?

Majoritatea celor care citiți acest blog probabil știți că acum 8 ani am suferit o intervenție chirurgicală la genunchiul stâng, respectiv o meniscectomie. Iar după o perioadă de recuperare de jumătate de an și alta de pregătire de 7 luni, am reușit să alerg în toamna lui 2011 primul meu maraton, la Atena. A fost atunci dragoste la prima vedere și pe undeva am știut că alergarea pe distanțe lungi va face parte din viața mea de atunci înainte. Am alergat până acum peste 20.000 km în antrenamente și competiții și nu am simțit nici cel mai mic disconfort la genunchiul stâng. Zilele treceau, antrenamentele se desfășurau conform planului și eram încrezător că totul va merge cum îmi propusesem. Până într-o zi când genunchiul stâng a început să fie inflamat în zona meniscului lateral extern și să simt durere și disconfort atât în antrenamente, cât și după. La început am crezut că e vorba poate de supraantrenament, sau poate de o sesiune de încălzire sau stretching peste care poate am mai sărit însă durerile deveneau din ce în ce mai acute.

A fost momentul când am ajuns la Virgil, care prin proceduri de fizioterapie și masaj terapeutic a reușit să mă scape de niște contracturi destul de urâte în zona lombară, care provocau dezechilibre și întreaga biomecanică a alergării era serios afectată. Atunci am înțeles cât de complex este totul și cum o simplă contractură cervicală / toracală sau lombară poate avea efecte asupra șoldului sau genunchiului și implicit asupra posturii. La recomandarea lui am făcut și un RMN și atunci a venit bomba. Se întâmpla cu o lună înainte de a pleca în Namibia. Rezultat RMN: chist parameniscal 6 cm. Având în vedere timpul scurt avut la dispoziție până la cursă, soluția a fost un program de kinetoterapie (mulțumesc din suflet, Alina!) și realizarea unor puncții în genunchi, scoaterea lichidului și deci eliminarea presiunii, urmând apoi injectarea de antiinflamatoare care să mențină inflamația sub control, o perioadă. Prima astfel de intervenție am făcut-o la Medsana, iar a doua, cu 3 zile înainte de plecare în Namibia, la CentroKinetic, sub indrumarea dr. Bogdan Andrei.

Am făcut o introducere destul de lungă dar peste care n-am vrut să sar pentru a avea o imagine completă a ceea ce a însemnat această cursă pentru mine, cu bune și rele.

Hello Africa! Primiți și alergători cu genunchii în sacoșă?

Așadar plecam spre Namibia cu moralul destul de jos, însă încercam să văd partea plină a paharului. Urma să alerg în niște locuri senzaționale, despre care doar citisem și să întâlnesc oameni faini. Sahara Race Namibia face parte dintr-un circuit de 4 curse denumit 4 Deserts, din care mai fac parte Gobi March (China), Atacama Crossing (Chile) și The Last Desert (Antarctica). Fiecare, de 250 de kilometri, fiecare dintre ele întinsă pe o săptămână și fiecare dintre ele de autosuficiență. Adică alergătorii aleargă cu un rucsac în spate cântărind aproximativ 10 kg în care au absolut tot ce au nevoie supraviețuirii în deșert: mâncare, echipament, produse medicale și de igienă. Ai uitat să-ți iei ceva? Ghinion! Organizatorii pun la dispoziție doar adăpost în corturi după terminarea fiecărei etape, apă la punctele de hidratare și asistenta medicală, la nevoie. Restul, fiecare se descurcă cum poate și ajunge cum poate la linia de sosire a fiecărei etape. Iar etapele pentru Sahara Race au fost așa:

• etapa 1: 39 km

• etapa 2: 40 km

• etapa 3: 43 km

• etapa 4: 82 km

• etapa 5: 40 km

• etapa 6: 10 km

Surprinzător a fost faptul că până am ajuns acolo (cam 24 de ore a durat drumul), inflamația se redusese semnificativ și începusem din nou să sper că genunchiul mă va lăsa să alerg asa cum voiam și cum mă pregătisem.

De ce ți-e frică nu scapi

Stând și derulând acum filmul celor petrecute timp de o săptămână în deșert, realizez că întreaga cursă a fost un rollercoaster de emoții. Și dacă profilul cursei a fost destul de plat, cursa neavând diferență semnificativă de nivel, profilul emoțiilor a fost mai ceva decât cel mai greu ultramaraton montan pe care l-am alergat până acum. M-am bucurat, am plâns de durere, am simțit frustrare, neputință pentru ca apoi să mă bucur din nou și tot așa, kilometru cu kilometru, pas cu pas, până la linia de finish.

Am început prima etapă cu o poftă de alergare cum nu mai avusesem de mult. Deși erau deja 30 de grade la 8 dimineața și rucsacul avea aproape 10 kg, nu mai simțeam nicio presiune la genunchi. Iar asta mă bucura tare mult.

Dar totul a ținut fix 5 km, când genunchiul a trosnit și pentru câteva momente am simțit că nu mă mai pot sprijini pe el. Extazul conducerii cursei a fost înlocuit rapid cu frustrare, deznădejde, disperare. Erau primii 5 km din 250. Prima zi din cele 7 și nu îmi venea să cred că se întâmpla asta tocmai atunci. Concurenții au început să mă depășească și, cu lacrimi în ochi, am continuat următorii câțiva kilometri. Mi-a luat ceva timp să îmi ridic din nou moralul și să mă gândesc că nu am venit acolo să îmi plâng de milă, ci să alerg. Așa cum pot. Ceea ce am și făcut. Însă fiecare pas era un chin și am avut nevoie de ceva timp să mă obișnuiesc cu durerea și să-mi dau seama că va fi acolo, cu mine, toată săptămâna. Eram convins că nu avea să plece nicăieri, așa că era doar o problemă de acomodare reciprocă.

Am terminat prima etapă pe poziția 16 la general și de îndată ce am ajuns la cort, după pregătirea băuturilor de refacere (All Stars Amino BCAA, All Stars 100% Whey Protein, Syntech L-Glutamine), am stat o oră să-mi bandajez degetele de la picioare pline de bășici, apoi am încercat să mă odihnesc pentru etapa de a doua zi. Termenul de odihnă într-o astfel de cursă e relativ, pentru că stai în cort cu încă 7 persoane, fiecare cu tabieturile lui. Iar noaptea în deșert este destul de frig și nu poți spune că ai parte de un somn foarte odihnitor.

The show must go on!

Dimineața începe în forță. Nu poți să tragi de timp pentru că toate corturile trebuie strânse de organizatori și mutate la următoarea linie de finish. Nici nu ai nevoie de ceas deșteptător. Forfota din tabăra de bază te trezește vrei, nu vrei. Apoi, ca un roboțel, executam același ritual în fiecare dimineață. Îmi strângeam sacul de dormit, verificam echipamentul și împachetam totul în rucsac. Apoi îmi luam porția de suplimente CaliVita (Noni, Resveratrol Plus, Iron Plus, MagneZiB6, Curcuma Pro, Panax Ginseng, Omega3 Concentrate), mă hidratam bine, mâncam o mână de nucifere și cu 30 de minute înainte de start luam un gel cu electroliți de la SiS (Science in Sport). Ziceam un „Doamne ajută” și plecam. Tipul acesta de curse, multi-etapă, conțin foarte multe variabile și este o linie extrem de subțire între reușită și eșec. Fiecare zi, fiecare etapă este complet diferită, începând de la terenul pe care se aleargă (dune mari, dune mici, câmpuri cu bolovani ascuțiți, albii de râuri secate, chiar și munți), condițiile de temperatură și umiditate și până la cum o simte organismul, având în vedere efortul depus în zilele anterioare.

Cei 40 de kilometri ai etapei a doua i-am simțit mai dificil de parcurs, asta în pofida faptului că rucsacul devenea pe zi ce trece mai ușor. Efortul din ziua anterioară își spunea cuvântul. Începea să fie din ce în ce mai cald iar umiditatea dată de apropierea de ocean făcea ca disconfortul termic să crească considerabil. Însă am găsit cumva resurse să mențin o viteză undeva la limita dintre prea încet și prea tare, astfel încât să menajez genunchiul pentru etapele următoare. Dar toată suferința asta mi-a fost răsplătită cu niște peisaje senzaționale și la finalul etapei am constatat cu uimire că tabăra de bază era așezată la baza unei dune de nisip iar la câteva sute de metri în spate era Oceanul Atlantic. Am trecut linia de sosire pe poziția 15 și mi-am dat seama că probabil acesta va fi nivelul la care voi putea alerga toată săptămâna, în condițiile date. Nu voiam să forcez mai mult și să fiu în imposibilitatea de a termina cursa, sau mai rău, de a pune în pericol celelalte 6 curse din calendarul CaliVita 7 Deserts.

În fiecare dimineață la ora 7:30 aveam ședința tehnică unde ni se prezenta traseul ce îl aveam de parcurs în ziua respectivă. Iar ședința tehnică din ziua a treia mi-a atras atenția în mod special pentru că aveam să alergăm o porțiune de 20 km pe plajă și să întâlnim o colonie de foci. A fost așadar o etapă (43 km) cu mult nisip, cu dune mici și nesfârșită plajă unde, în acea perioadă a anului, se adunau nu mai puțin de 100.000 de foci, speriate și nedumerite la vederea unor nebuni îmbrăcați ca Robocop care alergau spre ele 🙂  Cu un vânt frontal de de-abia puteai să stai în picioare, ultimii 10 km m-au adus spre linia de finish pe poziția 11.

Highway to Hell

La finalul zilei toată lumea era un pic agitată și se discuta despre etapa lungă de a doua zi. Vreo 82 de kilometri de iad, întrucât se anunța cea mai călduroasă zi de până atunci. Îmi aduc aminte că stăteam la linia de start și mă gândeam cum o să fie. 14–16 ore de efort pe un teren cu totul necunoscut și într-un cuptor în care parcă cineva nu se mai sătura să înde­se lemne. Am plecat într-un ritm destul de moderat știind că nu startul era important aici, ci cât și cum reușești să îți dozezi energia pe întreaga distanță astfel încât să ajungi viu și neavariat (prea tare) la finish. Primii 30 de kilometri am avut parte de același vânt frontal puternic ca cel din etapa anterioară.

Acum, judecând la rece, îmi dau seama că parcă a fost mai bine așa, pentru că altfel aș fi fost tentat să alerg mai tare. Însă atunci îl uram din tot sufletul. De peste tot se auzea „Bloody wind”. Combinația de nisip și vânt frontal te storcea de orice fărâmă de energie, având uneori impresia că stai pe loc. Spre ora prânzului, temperatura din termometre ajunsese la 47–48 de grade Celsius, moment în care mulți concurenți pur și simplu au cedat. A fost etapa cu cele mai multe abandonuri, din câte îmi aduc aminte 15–16. Efortul, deshidratarea, ignorarea semnalelor pe care le dă organismul în astfel de condiții, te pot scoate din cursă fără ca măcar să îți dai seama. Am văzut oameni întinși pe jos, oameni cu perfuzii, oameni cărați de colo-colo de organizatori sau care pur și simplu erau conștienți de ce li se întâmplă, dar nu mai voiau să continue.

Mai trecusem prin două astfel de etape lungi la Marathon des Sables și știam că dacă trec cu bine de orele caniculare de la prânz îmi va fi bine. Spre seară, nu știu de unde am mai găsit încă o viteză și am început să alerg chiar mai tare ca atunci când începusem. Era răcoare și, de undeva, de nu știu unde, am mai găsit resursele necesare pentru a continua. Pe ultimii 15–20 km am depășit cel puțin 6–7 concurenți care probabil plecaseră prea tare și acum își duceau cursa la capăt, încet, la pas. Am terminat în 16 ore și 5 minute, pe poziția 18 și nu-mi venea parcă să cred că ce era mai greu trecuse.

Important e să vrei, nu să îți dorești

Următoarele două etape (40 km și 10 km) am dat tot ce-am putut, ignorând genunchiul care mă ținea la fiecare pas. Simțeam pe undeva că pot să trag puțin mai mult și am avut încredere că n-o să cedeze. Am terminat etapele pe pozițiile 9 și respectiv 5, iar în clasamentul final am reușit să urc pe poziția 11. În momentul în care Samantha mi-a pus medalia la gât am avut un sentiment de eliberare, de ușurare, de bucurie că reușisem să duc la capăt cursa asta în pofida problemelor de pe parcurs.

A fost o cursă în care am aflat multe despre mine, despre ceea ce pot și ceea ce nu pot, o cursă care m-a desfăcut ca pe foile unei cepe și care m-a întărit atât fizic, cât și mental. Am trăit clipe și am trecut peste momente peste care nu îmi imaginam că pot trece. Am săpat în cele mai adânci unghere ale conștiinței mele, am căzut și m-am ridicat de zeci de ori, dar mă simt împlinit și fericit că am putut să îmi dau o palmă la final și să-mi spun „Ai făcut-o și pe asta, idiotule!”. Câte astfel de dialoguri n-am avut cu mine într-o săptămână…

De asta îmi place ultramaratonul. De asta iubesc și urăsc în același timp astfel de curse. Pentru că de fiecare dată descopăr un nou EU. Nu neapărat mai puternic sau mai înțelept, ci pur și simplu pregătit pentru orice are să-mi aducă în cale viața asta.

Pentru cei interesați de statistici, ei bine, noul Garmin Fenix5x mi-a măsurat toți parametrii posibili și imposibili în cursa asta și trebuie să recunosc că e un gadget care mi-a ținut de urât chiar și după ce terminam etapele, pentru că l-am butonat pe toate părțile (și n-a trebuit să îl încarc decât de două ori într-o săptămână)

Etapa 1: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718318367
Etapa 2: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718323576
Etapa 3: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718326738
Etapa 4: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718334382
Etapa 5: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718337213
Etapa 6: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718337752