Grand to Grand Ultra – visul meu american

A trecut ceva timp de când m-am întors din Statele Unite, însă imaginile, senzațiile, sunetele, culorile și practic tot ceea ce compun puzzleul unei experiențe memorabile, îmi sunt încă atât de proaspete în minte încât parcă pot simți căldura și nisipul fierbinte sub picioare, frigul cumplit al nopților înstelate pe marginea Marelui Canion, inima bătând să-mi sară din piept alergând către o poziție mai bună în clasament.

Grand to Grand Ultra

este mai presus de toate o experiență incredibilă din toate punctele de vedere pe care o recomand fără să stau prea mult pe gânduri tuturor pasionaților de alergare și aventură. 273 de kilometri de emoție pură, de peisaje ireale, o săptămână alături de oameni minunați datorită cărora această cursă există.

Dar să începem cu începutul…

Trei săptămâni înainte de cursă

Era pentru prima oară când vizitam Statele Unite așadar aveam nevoie de viză și aveam oaresce emoții. M-am dus la interviu cu diplome de la alte curse, cu invitație din partea organizatorilor și pregătit să țin un discurs lung despre proiectul CaliVita 7 Deserts și cele 7 curse extreme la care m-am înhămat. Am fost în schimb plăcut surprins când totul a durat extrem de puțin. Nu am apucat decât să spun că sunt înscris la o cursă de 273km ce are loc în statele Utah și Arizona și după felicitările de rigoare și mirarea de pe chipul persoanei cu care am dat interviul, răspunsul a venit în două secunde: “Felicitări, viza dumneavoastră este aprobată”. Am răsuflat ușurat și mă îndreptam bucuros spre ieșirea din ambasadă, când un ofițer de securitate m-a oprit spunându-mi: “Domnule Gligor, vă rog să rămâneți pe loc. Va veni cineva să vorbească cu dumneavoastră”. Într-o clipă prin minte mi s-au derulat tot felul de scenarii demne de cele mai tari filme americane. Știți voi, acelea când ești pus jos și controlat pe toate părțile. Nu înțelegeam de ce nu pot ieși din ambasadă dacă totul a fost în regulă. Am așteptat cred 5-10 minute, care vă spun sincer că mi s-au părut ore. După 10 minute apare domnișoara cu care dădusem interviul și își cere scuze că am fost oprit de agenții de securitate însă povestea mea li se păruse extrem de frumoasă astfel încât doreau să îmi ceară permisiunea de face o poză împreună și a o posta pe pagina oficială de facebook a ambasadei. Instant mi-a revenit culoarea în obrajii care deveniseră palizi, picioarele nu mai tremurau și am putut chiar să și schițez un zâmbet. Ce sperietură am mai tras! De fapt se poate vedea și în poză că nu era râsul meu 🙂 Apoi am stat la povești câteva minute și am detaliat puțin proiectul și de ce fac ceea ce fac. Am plecat de la ambasadă încărcat cu energie pozitivă și cu primul pas către Grand to Grand bifat: viza!

Bagaje, pregătiri, revizie tehnică

De fiecare dată când știu că plec la o astfel de cursă, pregătirea nu constă numai în antrenamentele de alergare, pentru că partea logistică are un rol extrem de important și poate face diferența dintre reușită și abandon. Faptul că timp de o săptămână ești doar tu și rucsacul cu care alergi în spate și îți este interzis prin regulament orice fel de ajutor din afară în ceea ce privește echipamentul, nutriția, produsele medicale și de igienă personală, fac dintr-o cursă de alergare o adevărată aventură. O aventură în care tu ești și alergător și bucătar și medic și grup de susținători. Cu alte cuvinte, tu centrezi tu dai cu capul. Ai uitat ceva acasă? Ghinion! Timp de o săptămână cât ține competiția, nu ai de unde să iei și nici cine să îți dea, fiecare concurent fiind cu mâncarea, gelurile, izotonicele, pudrele de recuperare calculate și drămuite pe zile.

Obiectivul meu, spre care ținteam încă de la începutul circuitului CaliVita 7 Deserts, era clasarea în primii 10.

Un obiectiv ambițios dar pe care nu reușisem să îl îndeplinesc în primele două curse de anul acesta, Sahara Race (Namibia) și Gobi March (China), la ambele fiind foarte aproape și terminând cei 250km pe poziția a unsprezecea. Iar aceasta s-a datorat în cea mai mare parte unui chist parameniscal la genunchiul stâng descoperit cu doar două săptămâni înainte de a pleca în Namibia și care mi-a dat bătăi de cap serioase în cele două curse. M-am întors din China în iunie și știam că va fi timp suficient până în septembrie când urma să plec în USA, pentru a încerca să rezolv această problemă.

Iar prietenul meu kinetoterapeut, Pavel Virgil a făcut minuni în acest sens și a reușit nu numai să reducă inflamația de la nivelul genunchiului dar să descopere și cauza accidentărilor repetate în acea zonă și care era cu totul în altă parte decât m-aș fi așteptat. O contractură puternică în zona lombară trăgea de șoldul drept în sus, ducând la o diferență de aproape 3cm între membrul inferior drept și cel stâng. Cel drept fiind mai scurt, toată presiunea exercitată pe articulații în alergare avea să se transfere pe piciorul stâng și de aici un întreg șir de probleme. De îndată ce ne-am dat seama de cauză, recuperarea a mers ca pe roate și cu câteva săptămâni înainte de plecare reușeam să alerg chiar 30km fără să simt niciun fel de durere. Eram deci pregătit pentru a da tot ce puteam la Grand to Grand Ultra, chiar dacă veneam după alte două curse similare alergate într-un timp foarte scurt și intrasem deja într-o stare de oboseală generală.

Partea fizică fiind rezolvată și obiectivul stabilit am început să regândesc puțin partea logistică și anume cum să îmi optimizez greutatea rucsacului astfel încât să fiu cât mai ușor ca să pot să trag. În ceea ce privește regulamentul concursurilor de acest gen, el este foarte strict și nu te lasă să pleci în cursă până nu faci dovada că ai la tine minim 2000kcal / zi. Nu contează din ce anume provin aceste calorii (mâncare deshidratată, geluri, batoane, semințe, pudre izotonice și de refacere). Totalul trebuie să depășească 2000kcal/zi. În caz contrar nu ești lăsat să iei startul sau dacă după două trei etape nu poți face dovada că ceea ce ți-a rămas în rucsac îți este de ajuns pentru etapele rămase, din nou ești descalificat.

Din dorința de a fi cât mai ușor și a putea alerga cât mai repede am riscat destul de mult, pregătindu-mi aproximativ 2100kcal /zi, în condițiile în care ceasul Garmin mi-a arătat după fiecare etapă un consum de 4000-5000kcal. Așadar consumam dublu față de cât puteam pune la loc. A fost un risc asumat despre care voi povesti la momentul oportun.

Cam așa a arătat planul de nutriție

Dimineața înainte de etapă:

• Vitaminele și mineralele CaliVita pe care le folosesc deja de trei ani atât în antrenamente cât și în curse:  MagneZiB6, Joint Protex Forte, Panax Ginseng, Polinesian Noni, Iron Plus
• Un gel SiS Energy
• Un baton CLIFF

În timpul etapelor (cele de 40-50km), exceptând etapa lungă de 85km

• 4 geluri SiS cu electroliti , câte unul la fiecare 10km
• 2 plicuri cu praf izotonic All Stars de la Xnutrition dizolvate în 2 x 750ml apă

La sfârșitul etapelor:

• 1 shake de recuperare 0,40L cu All Stars Isotech –> la 20 de min după fiecare etapă
• 1 shake de recuperare 0,40L cu Hyper Amino BCAA și Glutamin Drink –> la 20-30 de minute după fiecare etapă
• Un plic cu mâncare deshidratată Expedition Foods Extreme Energy (1000kcal) – la 2 ore după sosirea din etapă
• Un plic cu mancare deshidratată Expedition Foods Regular Serving (450kcal) – cu 2 ore inainte de culcare

În etapa lungă am dublat cantitatea de geluri și băutură izotonică și am adăugat 2 geluri cu cofeină, spre finalul etapei, pentru a mă ține treaz.

În ceea ce privește echipamentul, am ales și pentru această cursă produsele CEP, cu care eu mă împac foarte bine și care, pe lângă calitatea compresiei și greutatea foarte redusă, sunt și extrem de durabile. Și nu spun decât atât: colantii pe care i-am folosit la Grand to Grand Ultra au mai văzut deșertul Gobi, deșertul Namib și deșertul Sahara (anul trecut la Marathon des Sables). Așadar 1023 de kilometri alergați în niște condiții extreme, plus încă vreo 2000 de kilometri în antrenamente și curse interne. Nu s-au rupt, nu s-au tocit și nu au nici măcar un fir “dus”. Cu siguranță proprietățile compresiei colanților nu mai sunt aceleași datorită “tratamentului” la care au fost supuși de-a lungul timpului și vor trebui înlocuiți, însă când stau și derulez filmul ultimilor doi ani rămân uimit de cât de bine au rezistat.

Nu știu la voi cum este însă în ceea ce mă privește, când vine vorba de alergare, încălțămintea este cea mai importantă piesă de echipament. Din capul locului nu există cea mai bună pereche de încălțări. Există cea mai bună pereche pentru tine. Iar mie mi se potrivesc Hoka. Pentru ceea ce fac eu, pentru că alerg distanțe lungi, uneori mai multe zile la rând, pe teren accidentat și nu numai, și pentru că am nevoie de protecție a articulațiilor și o bună absorbție a șocurilor, Hoka One One îmi vin ca o mănușă, dacă se poate spune așa. Mafate Speed 2 este modelul cu care alergasem în Namibia și China și pe care intenționam să-i “plimb” și prin Statele Unite. Dând un pic pe repede-înainte, pot afirma că au fost senzaționali și la Grand to Grand.

Aceeași pereche — 773 km, trei continente, trei deșerturi și o mulțime de amintiri frumoase.
Îi voi retrage din circulație, însă îi voi păstra, pentru că de fiecare dată când mă uit la ei îmi aduc aminte de zecile de mii de pași alergați, merși, târâți, pentru a ajunge la linia de sosire încă o dată, și încă o dată.

Drumul către Statele Unite

Cu bagajul făcut și visurile în buzunarul de la piept părăseam România îndreptându-mă mai întâi către Londra și apoi către Las Vegas, destinația intermediară a călătoriei. Și spun intermediară, pentru că din Las Vegas trebuia să iau un autobuz până în Kanab (Utah), locul în care soseau concurenții din toate colțurile lumii și cartierul general al organizatorilor.

Am profitat de escala din Londra pentru a mânca ceva în aeroport (eram mort de foame) și am comandat tradiționalul mic dejun englezesc. Când a sosit, semăna mai mult cu un prânz sau cu o cină și mă gândeam la modul realist cum pot unii oameni să mănânce îngrămădite pe un platou două ouă, cârnați, fasole și multe altele, la prima oră a dimineții?

A, că era să uit. Și cireșa de pe tort, acel black pudding care am înțeles că de fapt este sânge închegat și prăjit de nu știu ce animal – nici n-am mai avut răbdare să aud explicația că mi s-a făcut rău instant. Lăsând deoparte black pudding, restul a fost foarte bun 🙂

Apoi m-am întâlnit cu Ela, o veche și bună prietenă cu care alergasem la Marathon des Sables și care a venit la Grand to Grand cred că mai mult de gura mea inițial, dar și pentru că îi place aventura și își trăiește viața la maxim. Și ca să vă faceți o idee nu spun decât atât: medic chirurg ortoped în Germania, a participat la un program de simulare a colonizării planetei Marte desfășurat în deșertul din Utah, unde Mars Society au construit un Habitat identic cu cel care va fi trimis pe Marte, a alergat tot felul de curse posibile și imposibile din lumea asta, a parcurs mii de kilometri cu ricsa prin India, alte mii cu motocicleta, s-a cățărat pe câteva vârfuri muntoase celebre și, în general, face tot felul de nebunii pe care declară ea “toată lumea le poate face”.

Este o persoană deosebită și o prietenă la care țin foarte mult. Își scrie aventurile pe http://fiindcapot.blogspot.ro, însă atenție atunci când accesați blogul! Poveștile și aventurile prin care a trecut și trece ea, pot crea dependență.

Chiar dacă pe alocuri am reușit să ațipesc câteva ore, zborul către Las Vegas a fost lung și plictisitor. După 10 ore și 40 de minute aterizam pe aeroportul McCarran și răsuflam ușurat când am văzut că a ajuns și bagajul de cală o dată cu mine. Motivul principal pentru care am stat ca pe ace era faptul că în bagajul de cală aveam toată mâncarea pentru cursă (geluri, pudre izotonice, mâncare deshidratată), articole pe care nu le puteam lua în bagajul de mână. Iar dacă se întâmpla ca bagajul să se rătăcească sau să ajungă după câteva zile, nu prea mai puteam să iau startul. E un risc pe care mi-l asum de fiecare dată când plec într-o astfel de aventură.

La ultimul control înainte să ieșim pe poarta pe care scria “Welcome to Las Vegas” am fost întrebați despre motivul vizitei în Statele Unite și am putut citi imediat mirarea pe chipul agentului de securitate când am spus că am venit să alergăm 273km prin desert. Probabil era obișnuit ca motivele vizitelor în Las Vegas să fie cu totul altele 🙂

Ce se întâmplă în Vegas rămâne în Vegas

Las Vegas este un oraș extrem de colorat, cu turiști veniți de prin toate colțurile lumii, un oraș care se trezește la viață seara și care îți ia ochii cu hotelurile luxoase, reclamele luminoase și oamenii care o țin într-o petrecere zi și noapte. Și chiar dacă eram super obosit de pe drum, am lăsat bagajele în camera de la etajul 19 al hotelului Bellagio și am ieșit pe celebrul Las Vegas Boulevard sau The Strip, cum îi spun localnicii, pe care l-am făcut dus-întors, pe alocuri cu gura căscată la locuri pe care le văzusem doar în filme.

Relaxarea oamenilor, muzica rock și nu numai care răsuna din boxele amplasate din 50 în 50 de metri pe stradă, jocurile de lumini și toată agitația unui oraș care respiră distracție și petrecere îți dau o energie nemaipomenită. Nu ai cum să fii supărat sau trist în Las Vegas. Poate doar dacă ți-ai pierdut toți banii în cazinouri, dar în ce mă privea nu era cazul pentru că eram pe buget de austeritate 😀 Cu toate astea, recunosc că am tras de trei ori maneta celebrelor slot machines… că parcă nu ai fost în Vegas dacă nu faci asta. Normal că n-am câștigat nimic și, uitându-mă în jurul meu cum se pariau mii de dolari, am ieșit repede din cazinou.

Hotelurile nu sunt mari, sunt mega mari, iar în recepțiile lor îți trebuie musai o hartă pentru că arată ca un mic orășel: magazine, alei cu băncuțe, zone de restaurante, cazinou, grădini tematice, lacuri artificiale cu gondole, totul la o scară foarte mare.

Timpul a trecut pe nesimțite și nici nu am realizat când s-a făcut miezul nopții. Deși petrecerea era atunci în toi în tot orașul, m-am îndreptat către camera de hotel unde am adormit în clipa în care m-am urcat în pat. După 35–36 de ore de când am plecat din București mă ajunsese în sfârșit somnul și, oricât de tare mi-aș fi dorit să mai petrec câteva clipe admirând forfota orașului, m-am declarat învins. Un zâmbet larg mi-a cuprins fața pentru că știam că a doua zi de dimineață urma să merg într-o locație unde îmi pusesem în minte să ajung din clipa în care am știut că voi alergă la Grand to Grand. Și anume: Gold&Silver Pawn Shop, celebra casa de amanet din showul de televiziune Pawn Stars, pe care îl urmăresc de câțiva ani.

A doua zi dis de dimineață, am făcut check out-ul și am lăsat bagajele la hotel pentru că trebuia ca la ora 16:00 să mă îndrept din nou spre aeroport de unde urma să plec cu o mașină către orășelul Kanab, aflat la 3-4 ore de mers de Las Vegas. Acela era locul de întâlnire al tuturor concurenților, organizatorilor și voluntarilor. Dar până la ora 16:00 mai aveam ceva de făcut, și anume, drumul la Gold&Silver Pawn Shop și speranța că mă voi întâlni măcar cu una din vedetele showlui TV. Mă documentasem înainte să plec de acasă și știam că doar un noroc chior putea face să îi întâlnesc pentru că erau destul de ocupați cu filmările la sezoanele noi. Așa încât am înșfăcat un buritto la o terasă de pe The Strip și am plecat spre locul cu pricina, aflat la 8-9km de mers pe jos de hotel.

Pe drum am trecut pe lângă The Little White Wedding Chapel, capela unde s-a căsătorit Elvis Presley și Michael Jordan și unde chiar se oficiază căsătorii, deși la prima vedere ai impresia că este aranjată doar pentru a fi vizitată de turiști. Un Cadillac roz cu alb, nu știu dacă era chiar cel avut de Elvis, era parcat în curtea capelei împodobită cu verdeață și ghirlande albe.

La nici un kilometru de mers pe jos zăresc locul unde mi-am dorit atât tare să ajung. Pe măsură ce mă apropiam începea să semene din ce în ce mai mult cu ceea ce văzusem la TV și parcă nu îmi venea să cred că mă aflam acolo.

Când mai aveam câțiva metri până la intrare, se deschide ușa și iese chiar Chumlee însoțit de un angajat al casei de amanet, în tricou, pantaloni de trening și papuci cu o atitudine super relaxată vorbind și gesticulând de zor. Traversează și intră într-un magazin mic pe care scria Chumlee Candy Shop, la ușa căruia era o coadă respectabilă. M-am așezat și eu la coadă și din vorbă în vorbă am aflat că o dată pe zi omul venea acolo și dădea autografe sau puteai să faci poze cu el, dacă bineînțeles cumpărai ceva din magazinul lui. Super ocazie mi-am spus și am așteptat cuminte să îmi vină rândul. După 10 minute Chumlee deschide ușa magazinului și mă poftește înăuntru. Am dat mâna și i-am spus: “Am călătorit 10.000km, tocmai din România pentru asta”. Mi-a zâmbit și m-a invitat în magazin iar la final am făcut o poză și un filmuleț în care l-am rugat să spună câteva cuvinte pentru fanii showlui din România.

Kanab – Hollywoodul din Utah

În acea după amiază părăseam Las Vegas cu destinația Kanab, într-un autocar plin cu concurenți veniți din toate colțurile lumii. Drumul până în Kanab, deși a durat aproximativ patru ore nu a fost unul plictisitor ci din contra, peisajele ce se derulau din viteza mașinii te făceau să nu iei mâna de pe declanșatorul aparatului foto. Deșert, stânci, formațiuni muntoase, dealuri, toate scăldate în lumina palidă a asfințitului. Când am ajuns la destinație era deja întuneric însă cu toate astea plutea în aer acea senzație de orășel tipic american cu clădiri nu prea înalte de o parte și de alta a străzii principale, localuri cu cizme și pălării de cowboy la intrare și motelurile cu arhitectură clasică americană, tipică pentru astfel de orășele de provincie. Aici urma să stăm două nopți, după care cu surle și trâmbițe, plecam toți cei 120 de concurenți către prima tabără de bază, pe marginea Marelui Canion.

Colegul meu de cameră, Adam Seeba, fost soldat în armata britanică, mi-a urat bun venit și de îndată am avut senzația ca parcă ne cunoșteam dintotdeauna. Un om calm, cald, un familist convins și o persoană care deși era la prima lui încercare de acest gen părea ca știe ce are de făcut. Am început să vorbim despre cursă, fiecare ce echipament are, ce nutriție, cum abordăm această aventură. A doua zi la prânz am avut verificarea echipamentului obligatoriu și am trecut prin obișnuitele filtre ale organizatorilor, de la predarea certificatului medical care să ateste capacitatea fizică necesară pentru a lua parte la o astfel de cursă și până la verificarea fiecărui articol de echipament și nutriție și cântărirea rucsacului. Al meu a avut 8,5kg. Destul de mult având în vedere cât am tras de fiecare gram în parte ca să îl fac cât mai ușor fără a trece peste condițiile impuse de regulament.

După ce am trecut cu bine de toate verificările am plecat să vizitez orășelul cu 5000 de locuitori care s-a dovedit a avea o istorie impresionantă. Aici fuseseră turnate peste 100 de filme western celebre, printre care și cele cu Clint Eastwood. Din loc în loc, pe strada principală erau plăcuțe cu numele actorului, filmul în care a jucat și anul. Motelurile și localurile îmi aminteau de un alt serial american celebru, Supernatural și cu cât mergeam mai mult pe strada principală și priveam stânga dreapta cu atât parcă mă și vedeam în Supernatural. Era genul de orășel în care protagoniștii serialului Sam și Dean se opreau pentru a investiga câte un fenomen paranormal 🙂

Nu puteam să plec fără să savurez un autentinc burger american într-un mic local de familie asezonat cu o bere din partea locului care m-a și amețit pe loc (ulterior am văzut că avea aproape 10% alcool).

Kanab – Grand Canion

Înghesuiți în niște microbuze, doar cu rucsacul de cursă la noi, părăseam cu surle și trâmbițe orășelul care avea să ne fie gazdă și la întoarcerea din cursă, îndreptându-ne către inelul de nord al Marelui Canion, la prima tabără de bază. După două ore și ceva peripeții cauzate de o pană cobor din microbuz, mă îndrept către cortul care urma să îmi fie casă pentru următoarea săptămână și îmi întâlnesc pentru prima oară colegii de “apartament”: Paul (localnic, din Kanab, care participase și anul trecut, Kelsey (Canada), cea mai tânără participantă, 22 de ani, un grup de 4 britanici la prima lor cursă de acest gen și Ela.

Am ieșit din cort, am luat camera foto și după doar 100m de mers pur și simplu am amuțit. Stăteam pe marginea Marelui Canion și nu îmi venea să cred că sunt acolo, că este real și că toate astea mi se întâmplă mie. Peisajul era pur și simplu copleșitor și nu știu dacă vreo poză sau vreun film pe care l-aș fi făcut ar fi putut să redea sentimentul pe care îl aveai când vedeai asta pentru prima dată. Am petrecut minute în șir admirând ceea ce este socotit pe bună dreptate una dintre cele 7 minuni ale lumii. Mă simțeam mic și neînsemnat în fața măreției naturii și totodată norocos că mă aflam acolo și că aveam să alerg o săptămână într-un loc de vis.

Cu aceste gânduri am stins lumina frontalei și m-am băgat în sacul de dormit încercând să ignor frigul care începea să îmi intre în oase. Fusesem avertizați de organizatori că nopțile pe marginea Marelui Canion sunt friguroșe și că probabil așa vor fi până la finalul cursei, întrucât aveam să urcăm de la 1700m altitudine la 2600m, pe Grand Staircase. Povestea fiecărei etape este așa cum am trăit-o și simțit-o atunci, povestită la cald la sfârșitul fiecărei zile și trimisă într-un e-mail acasă.

Etapa 1

Pupici dragilor de pe marginea Marelui Canion. Acolo am avut prima tabără aseară. Incredibilă priveliștea! Mi se părea ireal că mă aflu acolo și că voi alerga la cursa asta incredibilă. Ca să nu vă mai țin în suspans, am terminat prima etapă pe poziția 8 în clasamentul general după o luptă cu mine cum n-am mai avut demult. Nivelul meu de energie în dimineața startului era cu mult sub 0. Și asta pentru că noaptea dinaintea etapei n-am închis un ochi. A fost atât de frig … atât de frig cum nu am simțit niciodată. Mi-am pus toate hainele pe care le aveam în rucsac pe mine, m-am băgat în sacul de dormit și nu am făcut decât să tremur din toate încheieturile. Din oră în oră ieșeam din cort și încercam să mă mișc pentru ca organismul să producă căldură apoi mă întorceam în sacul de dormit și tot așa de vreo 6-7 ori. Deci somn ioc.

Cu toate acestea am reușit să mă mobilizez și să ies din prima etapă destul de onorabil. S-a plecat foarte tare pentru o astfel de cursă (13-14km/h) însă mi-am dat seama după doi kilometri că nu este o decizie înțeleaptă să continui așa. Astfel am redus la 10-11km/h și așa am dus primii 30 de kilometri din cei 50. Apoi parcă m-a lovit. Nu mai aveam energie nici să duc mâna la bidonul de hidratare. Așadar am adoptat strategia alergare – mers rapid – alergare. Oricum erau câmpuri întregi de cactuși unde trebuia să fii foarte atent să nu te înțepi. Chiar și așa când mai aveam 3km am alunecat pe un bolovan și aproape am luat un cactus în brațe. Rezultatul? Patru spini în gambă de care am scăpat repede și am continuat până la finish. Însă peisajele pe care le-am întâlnit pe traseu m-au făcut să uit de tot. Asta este adevărata recompensă pe care o primești ca alergător la astfel de curse. Peisajele și oamenii întâlniți. Oricare va fi rezultatul final, știu sigur că urmează o săptămână de pomină. De abia aștept etapele următoare.

Etapa 2

S-a dus și etapa a doua. Au fost 43 de kilometri de stânci, urcări abrupte, câmpuri cu bolovani, întinse pajiști cu cactuși, teren accidentat cu vegetație pitică pe care era destul de greu să alergi fără să îți fugă glezna, ceea ce s-a și întâmplat. La km 4, am alunecat pe un smoc de iarbă și câțiva bolovani care erau pe lângă și m-am întins pe burtă de parcă eram cine știe ce fotbalist faimos care a dat un gol meseriaș și se bucură. Eu nu prea m-am bucurat sincer să fiu pentru că s-a lăsat cu ambii genunchi juliți destul de rău și antebrațul drept plin de sânge. M-am ridicat și am continuat să-i vânez pe primii 5. Am refuzat curățarea rănilor la punctele de alimentare ca să nu pierd timp și am ajuns la finish al nouălea, arătând ca Rambo după ce-a ieșit șifonat dintr-o bătălie 😀

Ca să rezum etapa de astăzi: a fost extrem de cald, majoritatea traseului fiind în câmp deschis în afară de o porțiune de pădure. Am avut o urcare destul de abruptă și tehnică cu bolovani care îți fugeau de sub picioare, exact la început, la km 6. Asta mi-a consumat o mare parte din energie și am tot fost depășit de concurenți iar la un moment dat n-am mai ținut numărătoarea. Eram sigur că sunt al 14-lea sau al 15-lea așa că mare mi-a fost mirarea când am aflat la final că am venit pe 9. Mâine ne așteaptă etapa lungă, 85km de teren extrem de variat. Vom avea de toate: urcări tehnice cu frânghie, canioane înguste, dune de nisip, câmpuri de cactuși, etc. Vestea bună e că genunchiul e perfect (să trăiești 1000 de ani Virgil!). Nu am simțit nici o durere, ceea ce îmi dă speranțe că pot să îmi duc cursa la capăt. Chiar dacă aseară a fost mai bine și am reușit să mă odihnesc pentru că mi-am pus și folia de supraviețuire pe mine pe lângă toate hainele, tot sunt în urmă rău cu somnul. De când am ajuns în USA n-am reușit să mă odihnesc cum trebuie decât o noapte și asta se simte la nivelul de energie pe care îl am în timpul zilei. Vă pup și să ne auzim cu bine după cei 85km de mâine.

Etapa 3

Oameni buni, asta a fost de departe cea mai grea etapă lungă din toate cursele pe care le-am făcut până acum. Și asta datorită terenului pe care am alergat, în proporție de 75% nisip fin (știți voi, de se afundă piciorul până la gleznă). Cine ar fi crezut că o etapă care era descrisă în course book ca fiind una cu relief divers, se va transforma într-una așa de greu de parcurs. Acum să nu mă înțelegeți greșit, am avut de toate (munți, dealuri, canioane, pajiști cu cactuși) însă toate aveau mai devreme sau mai târziu de-a face cu nisipul. Știți pozele acelea cu munții și dealurile roșiatice din jurul Marelui Canion? Cine și-a imaginat că o dată ce urci pe stânci, sus, pe platou e plin de nisip, la fel și potecile care coboară. Peisajele în schimb îți tăiau respirația. A fost o etapă în care am tras și n-am stat la poze și filmări decât așa pe fugă pentru că nu puteam să nu aduc acasă o fărâmă din ceea ce am văzut ieri.

La km 65, se întunecase, eram toți cu frontalele pornite și am intrat în Coral Pink Sand Dunes Park. Ca și cum până atunci alergasem pe tartan. Fraților, le-am numărat. Au fost 31 de dune, mai mari sau mai mici, după pofta fiecăruia. Ce de înjurături se auzeau în jurul meu. Englezii ăștia însă nu au imaginație. Foloseau doar două cuvinte mari și late. Când m-am pornit eu, nu m-am repetat un sfert de oră 🙂
Am terminat etapa în 14h:47m, pe poziția a opta. Mai sunt două maratoane și o etapă scurtă și gata. Încerc să mă țin de plan: top 10 să fie! 🙂

Ziua de odihnă

Ieri am avut zi de pauză, după etapa lungă, asa că am profitat și m-am odihnit, am mâncat (mă rog, dacă mâncarea deshidratată poate fi considerată ceva îngurgitabil după atâtea zile de efort).
După ce a trecut linia de sosire a etapei lungi și ultimul concurent, organizatorii ne-au răsfățat cu o Coca Cola rece ca gheața, ca recompensă pentru toți cei care terminasem cu bine etapa lungă.
Imaginea celui care a trecut ultimul linia de sosire însă mi-a rămas în minte și mi se face pielea de găină și acum când scriu rândurile acestea. Un respectabil domn în vârstă de 76 de ani, după 30 de ore ajunge la linia de finish mai mult în genunchi în aplauzele tuturor concurenților ieșiți din corturi să-l întâmpine. Așa ceva numai în astfel de curse poți vedea iar ceea ce simți în momentele acelea, te schimbă pe viață. Fiind zi liberă, a urmat un concurs de aruncat cu potcoavele de cai, o lecție de aruncat lassoul predată de cowboy adevărați, exact cum vedem prin filme și un concert live de muzică country. Mă cunoașteți că n-am putut să mă abțin și l-am rugat frumos pe domnul care cânta la chitară dacă după ce termină repertoriul pot să cânt și eu o melodie. Și a fost să fie “Save Tonight” a lui Eagle Eye Cherry puțin adaptată pentru că am simțit că toată lumea ar fi vrut să prețuiască momentul acela și cumva să pună pauză la tot și la toate. “Tomorrow comes to take me away, I wish that I, That I could stay. Grand to Grand I gotta go, Lord I wish it wasn’t so. Save tonight ….”. Am cântat de atâtea ori și n-ar fi trebuit să am emoții însă îmi tremurau picioarele la cum se auzea melodia în toată tabăra, privind în zare către Zion National Park.

Etapa 4

Etapa a patra a fost de bun augur pentru mine. A plouat noaptea trecută și a mai întărit puțin nisipul. Am dat drumul la picioare și am zis totul sau nimic. Au fost 43 de km în care am apăsat pedala ca nebunul și am terminat al șaptelea. Peisajele întâlnite m-au uimit din nou. Canioane înguste, o porțiune de urcat pe stânci, o zonă în care puteam jura că sunt în jungla amazoniană și trebuie să îmi fac loc cu maceta ca să trec, coborâri tehnice pe pietriș, urcări interminabile pe nisip. Deci a fost o etapă “cu de toate”. Și ca să fie tabloul complet, pe ultimii 3km am pierdut marcajele și am alergat 1 kilometru în plus, mare fiindu-mi mirarea când am ajuns la finish și am văzut că Dirk, prietenul meu din Africa de Sud pe care îl lăsasem în urmă încă de la start și care nu mă depășise, ajunsese deja la finish de câteva minute. Atunci am făcut legătura că probabil luase avans datorită rătăcirii mele. Încă un maraton mâine și ultima etapă de 12km și gata! Nu-mi vine să cred că a mai rămas așa puțin.

Etapa 5

Etapa a cincea a fost despre prietenie și nu competiție. Vă amintiți de prietenul Dirk în Africa de Sud cu care m-am tot tachinat de la începutul cursei. După prima etapă aveam 10 min în fața lui apoi a mai recuperat, după etapa lungă mi-a dat el 4 min ca mai apoi în etapa a patra să rătăcesc un marcaj și să fac cu 1km mai mult. Rezultatul? Deși am alergat toată etapa în fața lui, datorită rătăcirii a ajuns cu 2 min înaintea mea. Deci după 4 etape avea avans de 6 min. El locul 7 eu 8. În seara dinaintea etapei lungi, stând de vorbă în fața cortului i-am zis: “Dirk, pe mine nu mă interesează locul. Top 10 nu am cum să îl mai pierd. Hai să alergăm etapa următoare împreună, de la start la finish ca doi prieteni”.

Mi-a răspuns că și dacă eu aveam câteva minute înaintea lui și el ar fi făcut la fel. Așadar am alergat etapa a cincea amândoi cap coadă ajutându-ne reciproc atunci când unul din noi avea o cădere. Și a mers atât de bine încât am terminat pe poziția a 5-a, nici nouă nevenindu-ne să credem. Iar în clasamentul general fiecare a mai urcat o poziție: el 6 și eu 7.

Am învățat o lecție tare importantă și anume că de multe ori în astfel de curse prietenia e mai importantă decât competiția. Probabil că puteam să trag și să recuperez minutele acelea însă eu văd altfel lucrurile. N-am pierdut o poziție în clasament ci am câștigat un prieten pe viață! Și o să mai auziți de Dirk pentru că vine și el la următoarea mea cursă, Fire&Ice Ultra din Islanda, unde sper să facem din nou echipă bună.

Etapa 6

Gata! Grand to Grand Ultra este gata!

După ce timp de o săptămână mă obișnuisem cu tremuratul de frig noaptea, am zis că mai rău de atât n-are cum să fie. Ei bine noaptea trecută a fost cea mai friguroasă de când am ajuns aici și asta pentru că am avut tabăra la 2077m altitudine. N-are rost să intru în detalii legate de somn că nu prea a fost somn însă un singur gând mi-a ținut de cald toată noaptea și anume că mai rămăseseră de făcut doar 12km și cursa era gata. Cum locurile în top 10 erau deja stabilite și nu prea se mai puteau întâmpla răsturnări de situație mi-am propus ca ultima etapă să fie despre bucurie, admirație și recunoștință că mă aflu într-un loc magic în care mi-aș dori din tot sufletul să ajung și cu familia într-o bună zi. Așadar urmau 12km de urcare până la aproape 2700m, pe Grand Staircase de unde trebuia să admirăm traseul parcurs întreaga săptămână. Astăzi n-am mai simțit presiunea concursului ci doar relaxare și fericire pură pentru ce vedeam la tot pasul. Am trecut linia de sosire cu steagul României și poza fetiției și soției mele în mâini și m-am aplecat și am sărutat Grand Staircase mulțumind în gând acestei minunate părți a Americii că a fost bună cu mine și m-a “lăsat” să termin întreg această cursă. Am fost felicitat de organizatori ca fiind primul român care a terminat Grand to Grand și mi s-a oferit faimoasa nu medalie ci cataramă de curea. Așa au americanii la multe curse cu tradiție. Iar catarama chiar se poate purta la orice curea. “Congratulations Andrei! May you wear your buckle with pride!” (Felicitări Andrei! Să porți catarama cu mândrie!)

Așadar asta a fost dragilor. Grand 2 Grand Ultra 2017 (273km, 5500m+) locul 7 în clasamentul general și locul 2 la categoria de vârstă 40-49. Deși a fost cea mai dificilă dintre toate cursele multi etapă pe care le-am făcut până acum, mă bucur că am reușit să mă țin de promisiune și să termin în top10. Iar mesajele și gândurile frumoase pe care le-am primit de la voi în fiecare seară la cort m-au făcut să mai fac încă un pas.

Zona liniei de sosire este de-a dreptul impresionantă. Situată la aproape 2700m altitudine îți oferă o imagine de ansamblu asupra “chinului” îndurat de-a lungul săptămânii și fără să vrei gândul te poartă la cât poate duce corpul uman dacă are o minte hotărâtă să îl conducă. Sentimentul trecerii liniei de sosire la o astfel de cursă este inegalabil. Pe loc uiți de durere, de toate momentele mai puțin plăcute și de tot chinul iar în sufletul tău își face loc doar bucuria, împlinirea și gândul că într-adevăr poți obține absolut orice, dacă vrei cu adevărat acel lucru. Pentru mine Grand to Grand a fost mai mult decât o competiție cu mine însumi. A fost o adevărată experiență de viață, o aventură organizată exemplar, într-un cadru natural magic și care te face fără să vrei să îți dorești într-o bună zi să revii. Și cine poate știi unde mă vor purta pașii peste ani și ani? Un lucru este cert. Pot spune cu mâna pe inimă că este un eveniment pe care îl recomand din tot sufletul.

După ce și ultimul concurent a trecut linia de sosire în aplauzele noastre, ale tuturor, ne-am întors în Kanab unde a avut loc cina festivă, cu decernare de premii, muzică și dansuri tradiționale, totul în cel mai pur spirit american și unde am avut plăcerea să vizionăm o prezentare cu cele mai frumoase fotografii surprinse de Troy și Matt, fotografii oficiali, de-a lungul întregii săptămâni.

Nu întâmplător se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte, pentru că urmărind pe ecran derularea pozelor am retrăit parcă fiecare părticică din traseu. Pozele surprind emoția, deznădejdea, bucuria, durerea și te fac să vezi cursa cu alți ochi. Realizezi în acele momente că fotografii au stat ore în șir în soare, vânt, uneori ploaie, pentru ca noi, concurenții, să retrăim emoțiile. Iar pentru asta mulțumesc din tot sufletul Troy și Matt!

Întoarcerea spre casă, incertă

Nu voi insista prea mult asupra acestei părți a călătoriei mele în Statele Unite și nu pentru că nu ar avea importanță, ci pentru că prefer să îmi aduc aminte de momentele frumoase. Pe scurt m-am întors în Las Vegas unde urma să petrec noaptea și a doua zi să plec spre București. Am ieșit din hotelul unde eram cazat pentru a mai face o plimbare pe bulevardul cu magazine și hoteluri luxoase și spre seară, obosit de atâta umblat am hotărât să mă îndrept către hotel, deși era de abia ora 22:00 și ultima noapte în Las Vegas. Oboseala acumulată în ultima săptămână m-a făcut însă să nu mai pierd vremea pe străzi. Ajung în camera de hotel, intru pe Facebook și văd că unii din concurenții de la Grand to Grand se marcau ca fiind în siguranță, în ceea ce urma să fie cel mai sângeros atentat din istoria Statelor Unite. Pentru o clipă n-am înțeles ce se întâmpla. Dau drumul la televizor și pe toate posturile puteam vedea live cum se trăgea de la etajul 32 al hotelului Mandalay Bay, aflat la nici 2 kilometri de hotelul în care eram. În acel moment am realizat că puteam fi acolo, ascultând poate din stradă concertul care devenise între timp scena sângerosului atentat. Am sunat imediat acasă să îmi asigur familia că sunt bine, pentru că îmi imaginam că toate agențiile de presă vor prelua știrea.

A doua zi zborul nostru a fost anulat din “motive tehnice”. Probabil aceasta a fost varianta oficială, întrucât alte trei zboruri, de la companii aeriene diferite fuseseră anulate și era prea mare coincidența. Așadar a trebuit să mai stăm o zi în Las Vegas cu toate cheltuielile plătite de compania aeriană, ceea ce n-a fost rău. Însă Las Vegas după seara atentatului era un oraș trist, de o liniște apăsătoare, în care teama și frica pluteau în aer. Am părăsit Statele Unite cu destinația intermediară Londra și 16 ore mai târziu aterizam în siguranță pe aeroportul Otopeni, însă fără bagajul de cală, care mi-a fost adus o zi mai târziu.

Aceasta a fost povestea Grand to Grand Ultra, a treia cursă din circuitul CaliVita 7 Deserts. Urmează o perioadă de refacere timp în care nu vreau să mai văd niciun program de antrenament, iar de la 1 ianuarie mă apuc din nou serios de treabă întrucât 2018 se anunță un an cu provocări la fel de mari. Încă trei curse în locații și condiții extreme pe care voi încerca să le duc la bun sfârșit.

August – Fire&Ice Ultra (Islanda) – 250km
Octombrie – Atacama Crossing (Chile) – 250km
Noiembrie – The Last Desert (Antarctica) – 250km