Fire & Ice Ultra – cum să alergi o săptămână cu hainele ude

Acum, că am ajuns de câteva zile înapoi în România, la căldură, și mi-a ieșit frigul din oase, încerc să derulez filmul evenimentelor petrecute în Islanda. Și mă bucur că am lăsat să treacă puțin timp pentru că dacă aș fi scris imediat după terminarea cursei probabil că ați fi auzit doar cuvintele: frig, foarte frig, zăpadă, lapoviță, ploaie, haine ude. Bine, oricum o să le auziți destul de des pe parcursul relatării 🙂

Islanda, este o insulă aflată între Atlanticul de Nord și Oceanul Arctic, cu o suprafață de puțin peste 100.000km pătrați și o populație cam cât a județului Constanța, fiind astfel țara cu cea mai rarefiată populație din Europa. Circa 10% din locuitori ajung să publice o carte în timpul vieții și aproximativ 80% știu să cânte la cel puțin un instrument. Și cu asta am cam spus tot despre nivelul la care sunt oamenii aceștia.

Este țara care nu are armată permanentă, criminalitatea este o noțiune pe care generațiile tinere o caută în dicționar, casele se lasă deschise și uneori mașinile cu cheile în contact. Insula conține vulcani activi și izvoare geotermale. Interiorul ei constă în principal dintr-un platou caracterizat de câmpii nisipoase și de lavă, munți și ghețari, din care mai multe râuri glaciare curg către mare prin câmpia litorală. Principalul șoc al turiștilor care vin mai ales din țări cu climă mediteraneană este vremea, total capricioasă și neprietenoasă. O vorbă a isladezilor cu care îi întâmpină pe turiști este: “Nu vă place vremea în Islanda? Așteptați 5 minute!” Și chiar așa este. Prognoza meteo se dă din două în două ore, pentru că vremea se poate schimba de mai mai multe ori în 24 de ore. Când te trezești poate fi soare, pentru ca mai apoi să înceapă să plouă și chiar să ningă, apoi să iasă soarele din nou și tot asa. Șoferul autobuzului care m-a dus la aeroport îmi spunea că au în medie între 80 și 100 de ore de soare pe an! Așadar, dacă doriți să vizitați insula, fiți pregătiți pentru o vreme schimbătoare și un vânt deseori tăios. Însă veți fi răsplătiți cu peisaje care vă vor tăia respirația.

Despre Fire&Ice Ultra

Când am ales Fire&Ice Ultra ca parte a proiectului CaliVita 7 Deserts, am simțit-o încă de atunci ca pe o provocare uriașă, întrucât până la momentul respectiv nu alergasem curse multi etapă decât în zone călduroase. Însă era cam singura cursă de acest gen de pe continentul European așadar nu aveam alte opțiuni. Și într-un fel mă bucur că nu am avut de unde alege, pentru că am descoperit în Fire&Ice o cursă care te desface în mii de bucățele prin dificultatea ei și care te pune la loc în fiecare dimineață prin peisajele absolut fantastice care ți se derulează în fața ochilor.

Așadar, știam că nu va fi ușor, dar nimic nu cred că este ușor atunci când vine vorba să alergi 250km timp de 6 zile cu un rucsac în spate. Fire & Ice este o cursă excelent organizată, cu voluntari inimoși și mereu cu zâmbetul pe buze, care au suferit alături de noi când a fost frig (adică mai tot timpul :D), s-au bucurat alături de noi când treceam în siguranță linia de sosire a fiecărei etape și au făcut în așa fel încât să avem un acoperiș deasupra capului în fiecare seară, chiar dacă uneori părea aproape imposibil să monteze corturile din cauza vântului și furtunilor.

Drumul catre Islanda

Am plecat din București către Reykjavík, capitala Islandei, cu escală în Munich și m-am întâlnit cu o bună prietenă, Ela, medic chirurg ortoped în Germania cu care am mai alergat la Marathon des Sables și Grand to Grand Ultra și care este pentru mine un model de încăpățânare (în sensul bun) și o să vă spun imediat de ce. Deși nu a reușit să se antreneze mai de loc pentru cursa aceasta, a avut curajul să vină și a ajuns la linia de sosire a fiecărei etape cu zâmbetul pe buze.

Orășelul în care trebuia să ajungem, Akureyri, se afla la 400km de Reykjavík, în NE țării. Aveam două opțiuni pentru a ajunge acolo: un zbor intern, ce dura 40 de minute sau să închiriem o mașină și să conducem până acolo. Am ales ca la dus să mergem cu mașina, pentru a savura un pic din peisajele senzaționale ale Islandei, iar la întors (după cursă) să venim cu avionul. Prima avertizare când închiriezi mașina este să o parchezi întotdeauna cu spatele în direcția vântului și să fii foarte atent când deschizi portiera pentru că poți rămâne fără. Drumul până în Akureyri a fost extrem de frumos și nu regret nicio clipă că am ales să mergem cu mașina, pentru că mă durea gâtul de cât de des întorceam capul stânga dreapta pentru a admira peisajul. Am avut noroc de vreme bună și când zic bună mă refer la aproximativ 10 grade și fără precipitații însă nimic nu prevedea ce avea să se întâmple în timpul cursei.

Ajunși în cartierul general al organizatorilor, ne-am cazat și apoi am trecut printr-o verificare amănunțită a echipamentului obligatoriu. Despre conținutul rucsacului pentru cursa din Islanda am povestit pentru Running Mag aici. Am primit numărul de concurs și mi-am separat lucrurile, mâncarea și în general tot ce aveam nevoie pentru o săptămână de alergare, de restul bagajului.

Seara am luat cina în oraș și m-am întâlnit cu vechi prieteni cu care alergasem la Grand to Grand (Dirk din Africa de Sud, Terri din US). Era ultima masă cu mâncare decentă. Eu îi zic Cina cea de Taină. Asta pentru că timp de o săptămână, cât sunt în cursă și mănânc numai mâncare deshidratată, mă gândesc în fiecare seară la gustul și consistența unui fel de mâncare normal. Acum dacă stau bine să mă gândesc, cred că la cursele astea se fuge de foame :)) Perspectiva ca după 6 zile o să te așezi în fața unei farfurii cu mâncare normală ..îți dă aaaripi! 😀 În rest, mâncarea deshidratată să trăiască!

Akureyri –> prima tabară de bază.

Dis de dimineață, doar cu rucsacii de cursă în spate, ne-am urcat în două autocare ce aveau să ne ducă 360km spre prima tabără de bază, aproape de marginea ghețarului Vatnajökull. Având o suprafață de 8300km2 și o grosime de 400m, este cel mai mare ghețar din Islanda și unul dintre cei mai mari de pe continentul european. Drumul până acolo a durat aproximativ 9 ore și asta pentru că organizatorii ne-au pregătit două vizite la unele dintre cele mai frumoase cascade din Europa. Pe măsură ce ne apropiam de ghețar, relieful a început să se schimbe într-unul aproape selenar: platouri de lavă topită, munți și dealuri acoperite de cenușă vulcanică, gheizere. Pentru fanii serialului Lord of the Rings, semăna din ce în ce mai mult cu drumul pe care îl face Frodo către Mordor.

Când am coborât din autocar să ne luăm în primire corturile am realizat cât va fi de frig în perioada următoare. A doua zi la start se anunțau -8 grade, prognoza pentru noapte fiind de -12, vântul puternic amplificând și mai mult senzația de frig. După ce ne-am “cazat” și ne-am cunoscut colegii de cort – Christian (Germania), Mike (US), Anton (Rusia), Brooke (US), Laurence (Franța) și James (Anglia) am intrat într-un soi de căbănuță (singura din zona aceea) unde s-a ținut ședința tehnică și ni s-au explicat particularitățile etapei de a doua zi. Am plecat înapoi la cort dârdâind și sperând că mă voi putea odihni cum trebuie pentru ce avea să urmeze.

Îmi propusesem ca după fiecare etapă să îmi aștern gândurile pe “hârtie” pentru că mi se părea că așa surprind cel mai bine trăirile și emoțiile de atunci, din ziua respectivă. După ce trece timpul, cu siguranță mai uit din amănuntele care fac o astfel de cursă memorabilă. Așadar, ce urmează în continuare sunt gândurile mele, la cald din ziua respectivă.

Înainte de cursă

“Am ajuns ieri după 9 ore de mers cu mașina (360km) în prima tabără de bază, situată la marginea celui mai mare ghețar din Islanda (acoperă 10% din suprafața țării). E frig. E foarte frig. Am dormit cu 2 geci pe mine 2 perechi de pantaloni, căciulă și mănuși. Însă peisajele compensează cu vârf și îndesat. Suntem într-o zonă desprinsă parcă din documentarele despre alte planete. Stânci, roci vulcanice, lavă topită, cratere. Etapa de azi are 36.6km, iar startul va fi a 9:00 ora locală. Vă pup și să ne vedem cu bine la finish. Sper să nu-mi înghețe mâinile și să pot să mai scot gopro-ul din când în când să filmez pentru că peisajele pur și simplu îți taie respirația!”

Etapa 1 – 36,8km

Am terminat cu bine dragilor prima etapă din Fire & Ice Ultra. Au fost 36,6km alergați în imediata apropiere a ghețarului Vatnajokull, într-un relief care te duce cu gândul la alte planete. Am avut de toate: urcări, coborâri pe roci vulcanice extrem de dure și ascuțite, cenușă vulcanică porțiuni de plat și fals plat. Pe scurt nu a fost o etapă grea. Poate doar temperatura scăzută (-6C) și vântul au îngreunat puțin cursa. În ceea ce mă privește nu pot să spun că am avut ceva anume de n-a mers mai bine însă după km 20 pur și simplu am avut o cădere de energie (eram pe 6) N-am mai putut să trag, am fost depășit de 3 concurenți și oricât am încercat să-i ajung n-am reușit. Sincer nu pot să îmi dau nici o explicație pentru asta. Am mâncat bine, m-am odihnit cât s-a putut în pofida frigului, am urmat la minut planul de nutriție însă de la km 20 pur și simplu n-a mai mers. Am la ce mă gândi în seara asta la cort (se anunță și mai frig afară) și sper să găsesc ce n-a mers ca să pot ajusta în etapele următoare. Săptămâna e lungă. Deocamdată 36.6km, 3h47m, locul 9.

Făcând o paranteză, după etapă am vorbit cu Ela la cort și ea îmi spunea că ar fi trebuit ca atunci când am făcut planul de nutriție să iau în calcul și factorul frig și să suplimentez cu aproximativ 30% față de o alergare în condiții normale. Și asta pentru că procesul de termogeneză este realizat de ficat care redirecționează 30% din glicogeul pe care în mod normal l-ar fi trimis către musculatură pentru a susține efortul, pentru a încălzi corpul. Așadar ca să compensez, ar fi trebuit ca planul meu de nutriție să fie ajustat și să consum cu 30% mai multe surse de carbohidrați și nu numai. Problema în astfel de curse este că toată mâncarea, pudrele izotonice și de recuperare, gelurile sunt numărate și împărțite pe zile. Dacă cumva ai greșit undeva nu mai ai de unde să iei. Așadar nu eram în postura în care să îmi iau energia necesară din pachetul pentru etapa a doua, pentru că aș fi rămas cu mult mai puțin acolo. Trebuia să fac cumva să mă adaptez la situația asta și să încerc să alerg cât mai bine în condițiile date.

Etapa 2 – 42,6 km – panică, panică, panică

Ca să creionez mai bine imaginea de ansamblu a ce se întâmpla aici trebuie să încep cu seara trecută. Când am terminat etapa 1 și am ajuns în tabără era soare, frig și bătea foarte tare vântul. Atât de tare încât organizatorii nu reușiseră să monteze decât 3 corturi din cele 8. Cortul 6, unde trebuia să intru eu nu era montat. Pentru că bătea vântul ne-au înghesuit pe toți cei care sosisem până atunci în corturile 1, 2 și 3 să ne dăm jos hainele ude și să ne schimbăm. Mai târziu s-a pornit o furtună de, nu pot să spun nisip, ci cenușă vulcanică, pentru că asta avem aici. Este foarte fină și taie ca sticla. Doar nu degeaba chestia asta poate doborî avioane. Derulez pe repede înainte. Momentul somnului. Dau să umflu salteaua și văd două găuri mari în ea. Nu știu cum s-au făcut. Le-am astupat cu bandă izolatoare și am crezut că am reușit însă se desumfla în 15 min. Probabil că mai erau și alte găuri mai mici care nu se vedeau cu ochiul liber. Așadar din jumătate în jumătate de oră m-am trezit să umflu salteaua pentru că era extrem de rece fără. Și dormeam cu două perechi de șosete, doi pantaloni, două bluze, geacă, mănuși și căciulă. Cu astea pe mine intram în sacul de dormit. În care mi-am pus și hainele cu care alergasem în prima etapă și care evident nu aveau cum să se usuce. Măcar să nu le iau reci pe mine a doua zi. La 4:30 când am ieșit afară ningea de zor și viscolea. De frig nu mai zic. Și după ce că salteaua era spartă, mi-am găsit și lucrurile din sacul de dormit ude pentru că se făcuse condens în cort și picura cine știe de când pe sacul de dormit.

Așadar am luat startul azi la 8:30 pe ninsoare și am mai fost serviți, din partea casei, cu lapoviță, ploaie și vânt puternic din toate părțile. Iar eu aveam lucrurile ude pe mine de la start. Pe la km 19 am avut (și nu mi s-a întâmplat niciodată până acum) un atac de panică. Sau cel puțin asta cred că a fost. Îmi era frică să nu intru în hipotermie și simțeam ca nu mai am mult până acolo. Vântul bătea cu putere în hainele ude și simțeam cum îmi îngheață transpirația pe mine.

Am fost tentat să mă opresc la CP2 pentru că tremuram din toate încheieturile. Mai erau 12km până la final și mi-am zis ca ori la bal ori la spital. Așa că am ajuns la finalul etapei de azi în 5h:41m. Au fost 42.6km agonizanți. Cred ca locul pe care am venit azi este 11, n-am verificat. Dar având în vedere tot ce am povestit mai sus …chiar n-a mai contat. Tot ce aveam în minte a fost să ajung întreg la linia de sosire. Acum să văd ce fac iar cu hainele ude. Deocamdată e soare și vânt deci o posibilitate mare să se usuce. Prognoza pentru diseară este zăpadă din nou. A mai trecut o zi …

Etapa 3 – 43km

Iarna nu-i ca vara fraților. Asta e clar. Noaptea trecută a nins iar. Și iar am luat startul cu hainele ude pe noi. Tind să cred că în Islanda lucrurile nu se usucă în natură niciodată. Trebuie să ai caloriferul la tine :)) Pe undeva încep să mă obișnuiesc cu ideea și să lucrez mental cu mine ca de frig și de lucruri ude nu voi scăpa decât sâmbătă, când se termină cursa. Așadar am plecat pe zăpadă, frig și vânt. Până la primul CP situat la 18.9km am alergat să se încălzească lucrurile de pe mine. Partea proastă era că din cauza vântului care bătea din toate părțile nu le-am simțit niciodată calde. În fine, ajung la CP1 în 1h52m pe poziția 5. Mă simțeam ok, pricioarele trăgeau bine, nivelul de energie satisfăcător. Plec de la CP1 și nu fac un kilometru că începe un vânt din față cum n-am mai simțit până acum de când alerg. Efectiv te lua pe sus. Am încercat să alerg pe niște porțiuni oarecum plate dar nici măcar asa nu se putea. De abia puteai să îți ții echilibrul. Simțeam cum nivelul de energie începe să scadă tot mai mult. Era greu să și mergi. Așa am ținut-o 11km până la CP2. Când am ajuns eram epuizat și puțin supărat. Fusesem depășit într-una iar la un moment dat nici nu am mai numărat. Mi s-a spus că sunt pe 14.

De acolo am intrat pe niște câmpuri de lavă topită, stânci și pietre ascuțite pe un traseu sus-jos-sus-jos. Dar surpriză. Lipsea vântul și se oprise și lapovița. Așadar am dat drumul la picioare știind că mai aveam 14km până la sosire. Am depășit 6 concurenți care nu prea se descurcau ok pe pietrele instabile și rocile ascuțite. Eu m-am dus ca inconștientul și am depășit constant pe coborâri dar și pe plat și urcări chiar. Am trecut linia de sosire în 5h10m pe poziția 8. Vă las ca am două bătături tare urâte de care trebuie să mă ocup la cort dacă vreau să mai alerg mâine. Apropo, mâine e etapa lungă – 70km. Doamne ajută! :)) Vă mulțumesc mult pentru toată susținerea voastră. Din păcate aici semnalul e foarte prost și nu reușesc să văd ce scrieți. Însă voi răspunde la toate mesajele de îndată ce mă întorc în civilizație. Procedura e așa: eu îi dau un sms bunului prieten Răzvan cu ce-am făcut în cursă iar el postează pe pagina mea de FB. Mulțumesc din suflet Răzvan pentru ca ții prietenii la curent cu ce se întâmplă aici.

Etapa 4 – 70km război frate!

Nu vă mai povestesc cum a fost a patra noapte în care nu reușesc să dorm de frig în principal din cauza saltelei sparte și a hainelor ude ca o să ziceți “Bine bine asta știm deja, așa că treci mai departe.”

Startul s-a dat azi la 7. Urmau 70 de km de câmpuri de lavă, dune, în așa numita zonă Little Sahara, apoi kilometri nesfârșiți de rocă vulcanică ascuțită prin care trebuia să faci slalom, drumuri offroad pe care treceau la o jumătate de oră câte o mașină, peisaje de vis stânga dreapta. Ah și un amănunt important: nu ninsoare, nu ploaie, nu lapoviță. Soare și frig și un vânt care a bătut decent. La kilometrul 5 prima surpriză. Trebuia să trecem printr-un râu ținându-ne de o frânghie cu apă până la genunchi. Super senzație. Afară erau -5C iar apa Dumnezeu știe cât avea. Oricum dușul ăsta m-a trezit bine. Și a mai fost în meniu o dată la km 21. Toată cursa a fost o fugăreală între cei din top 15. Ne-am vânat și ne-am depășit unii pe alții ca în filmele cu James Bond.

Nu știu ce efect are la mine privarea de somn dar se pare că în fiecare cursă cu cât sunt mai obosit, cu atât merg mai bine lucrurile în etapa următoare. Așa a fost și la Grand to Grand și la MDS sau Sahara Race. Și așa a fost și aici. Am terminat cei 70km în 8h:51m, pe locul 10; cea mai bună etapă lungă de când alerg la astfel de curse. Așa că sunt extrem de fericit. Mâine urmează 42km și poimâine 19km și e gata! Vă pup. Am fugit la cortul medical că au mai apărut 3 bătături iar alea de ieri au evoluat: sunt mov acum :))

Etapa 5 – 38,9km – sau cât de mult să-ți dorești o baie caldă ca să fugi rupând pământul

Știam din edițiile anterioare ca la finalul celei de a cincea etape, tabăra de bază va fi amplasată într-o zonă în care sunt băi termale naturale la care vom fi duși și noi! Când 5 zile te ștergi cu șervețele umede și a doua zi îți pui pe tine aceleași haine reci și ude cu care alergi toată săptămâna, nu vă dați seama ce înseamnă posibilitatea unei băi, pe deasupra termală și în mijlocul naturii! Și uite așa ajungi să apreciezi banalul duș pe care îl ai acasă 🙂

Revenind la etapa primii 17 din clasament am luat startul ls 8:30, ceilalți la 7:30. S-a plecat ca din pușcă primii 10km fiind însă pe un teren cross country extrem de dificil de parcurs cu vegetație pitică, pietre, mușchi și nicio potecă. Maceta ne mai trebuia și eram în junglă. Au urmat apoi 11km pe un platou înconjurat de dealuri cu nesfârșite urcări și coborâri și cu un vânt puternic din față. Nu-mi era mintea decât la baia caldă de la final.

Depășeam și eram depășit la rându-mi de concurenți a căror dorință de a face baie era probabil mai puternică decât cea de supraviețuire, pentru că terenul era destul de tehnic uneori. Vânătoarea a continuat și astăzi și fără să îmi dau seama am ajuns într-o zonă extrem de frumoasă: aburi ieșind din pământ, izvoare termale, o zonă ce aduce cu Vulcanii noroioși dar la o altă scară. De aici până la linia de finish nu mi-a fost gândul decât la baia caldă. Am terminat cei 38.9km în 3h44m, pe poziția 8 sau 9, nu sunt sigur. Imediat ajuns la cort, stăteam și mă gândeam cât de puțin trebuie să îi dai unui om după ce l-ai ținut o săptămână în condiții vitrege, ca să îți alerge 38, pardon, deja 230km! :)) Vă îmbrățișez

Etapa 6 – Ultima etapă (19km) și finish Fire and Ice Ultra (250km)

Nu știu ce aranjament au avut băieții din top 10 azi sau n-au mai avut chef să tragă, cert este ca atunci când s-a dat startul am plecat ca din pușcă și nu m-am mai uitat înapoi. Am venit aici să alerg, să dau tot ce am mai bun și să tratez asta ca pe o cursă, ceea ce am și făcut. Am terminat etapa primul iar în clasamentul general pe 9.

Ladies and gentlemen, let me present to you the 0.5kg heavy Fire&Ice Ultra medal … the Icelandic way!

Nu îmi venea să cred ca s-a terminat cu frigul și hainele ude și ca reușisem să termin așa cum mi-am propus cursa asta, și anume în top 10. Pentru ca sosirea s-a făcut într-un mic orășel la 1h:30 de min de Akureyri (deci ajunsesem în civilizație) organizatorii ne-au pregătit o supă de miel (specialitate locală) iar hidratarea s-a făcut cu bere. Eram într-un local tradional islandez, la căldură, fără să bată vântul, fără să ningă, fără să plouă. După ce am intrat, am închis ochii preț de câteva secunde și am savurat acel moment. Satisfacția și împlinirea pe care o simți terminând o astfel de cursă nu se poate povesti în cuvinte. După masă, am plecat cu toții cu autocarele înapoi în Akureyri pentru primul duș și un pat normal după o săptămână. Ah și era să uit. Și multă mâncare normală! V-am zis eu ca totul este despre mâncare 🙂

Apropo de mâncare, cina festivă cu prezentarea pozelor și a filmulețelor oficiale precum și festivitatea de premiere s-a făcut pe un vapor care ne-a plimbat o oră pe mare. O frumoasă surpriză a organizatorilor care denotă atenția la detalii și grija ca acest eveniment să fie unul de care să îți aduci aminte și de ce nu, să vrei să revii. Nu mă întrebați acum dacă vreau să fac asta, ca la cât am suferit de frig, balanța înclină spre nu. Întrebați-mă peste vreo lună 🙂  … alergătorii știu, de ce!

Așadar s-a mai dus o cursă din circuitul CaliVita 7 Deserts, care n-ar fi fost posibilă fără sprijnul prietenilor și partenerilor mei de la CaliVita Romania (sponsor principal), Xnutrition Romania, Quantum Sport, CEP Romania, Garmin, Trisport, StemSure si Dr.MIT, Aleo Pavel Virgil Therapy si RunningMag.   

Le mulțumesc din suflet pentru ca îmi sunt alături în aventura asta nebună în jurul lumii și vă mulțumesc mult vouă, celor care ați fost alături de mine cu gândul în timpul cursei. Nici nu aveți idee ce mult mă ajută să știu ca persoane dragi de acasă se gândesc la mine.

În mai puțin de trei săptămâni voi “ridica ancora” din nou. De data aceasta spre America de Sud, Chile unde voi alerga 250km într-unul dintre cele mai aride deserturi din lume, Atacama