Atacama Crossing – o cursă mai aproape de cer

Sunt atât de multe de spus despre aventura sud-americană încât nici nu știu cu ce să încep mai întâi: călătoria, locul absolut de poveste în care am aterizat, cursa foarte dificilă dar extrem de frumoasă, oamenii pe care i-am întâlnit și cu care am împărțit acoperișul cortului timp de o săptămână. Toate lucrurile acestea sunt ca piesele unui puzzle, a cărui imagine și poveste începe să prindă contur doar atunci când sunt puse laolaltă. A fost o experiență uimitoare pe care simt că trebuie să o împărtășesc cu voi.

Deși nu trecuseră bine trei săptămâni de când mă întorsesem din Islanda, acolo unde participasem la a patra cursă din circuitul  CaliVita 7 Deserts, și anume Fire&Ice Ultra (povestea o puteți citi aici), mi-am făcut din nou bagajele cu destinația Chile, acolo unde aveam să iau startul din nou într-o cursă de 250km, într-unul dintre cele mai aride locuri de pe Pământ, și anume deșertul Atacama. Sentimentele erau împărțite. Pe de o parte de-abia așteptam să văd despre ce e vorba, iar pe de altă parte simțeam că este mult prea devreme să fiu din nou două săptămâni departe de familie. Sara are aproape 3 ani și știe foarte bine ce vrea și ce nu vrea, iar despărțirile devin din ce în ce mai grele. Ca să fac o paranteză, când m-am întors din Chile, după ce m-a sărutat și m-a ținut în brațe vreo cinci minute, mi-a spus: „Tati, mi-a fost dor de tine. Nu-i așa că nu mai pleci?” M-am uitat în ochii ei și i-am spus adevărul: „Iubita mea, tati va pleca din nou peste o lună în Antarctica, însă acum sunt aici, lângă tine și pentru tine.”

Bagajele le-am făcut pe pilot automat. Dacă socotesc și cele două ediții ale Marathon des Sables, pot spune că Atacama Crossing a fost a șaptea cursă multi-etapă, de autosuficiență, la care am alergat în ultimii 4 ani. Așadar s-a creat deja o rutină în ceea ce privește logistica ce stă în spatele participării la o astfel de cursă: echipamentul de alergare, echipamentul de schimb, kitul medical, mâncarea deshidratată, gelurile, izotonicul, pudra proteică de recuperare, articolele de igienă personală, sacul de dormit și multe altele — toate compun un rucsac cu care știi că vei alerga în spate o săptămână.

Și tocmai pentru asta îți dorești să fie cât mai ușor, în limitele condițiilor impuse de regulamentul cursei. După mine, un rucsac ușor (7–9kg) înseamnă să poți să și alergi. Un rucsac greu (10–14kg) îți va face misiunea, dacă nu imposibilă, oricum destul de dificilă, iar reprizele în care vei putea alerga se diminuează foarte mult.

Drumul către Chile, o aventură în sine

Ora 5:00 AM. Sună ceasul și parcă aș mai dormi un pic, mai cu seamă că nu prea am reușit să mă odihnesc foarte bine (așa pățesc tot timpul înainte de o cursă). Încerc să fac cât mai puțin zgomot, să nu trezesc toată casa. Reușesc să mă strecor în sufragerie, unde mă așteptau bagajele deja făcute, înfulec o banană și mai verific încă o dată dacă am tot ce îmi trebuie la mine: pașaport, bilet de avion, carduri, bani. Îmi sărut soția, apoi mai arunc o privire din pragul ușii dormitorului Sarei și plec spre aeroport, rămânând în minte cu imaginea aceea a somnului liniștit și senin pe care îl au copiii.

Ajung la aeroport și mă întâlnesc cu Daniel Nica, un prieten bun, cu care am mai făcut „năzdrăvănii” din astea. Am alergat împreună la Marathon des Sables și anul trecut la Gobi March (China). Un buzoian get-beget, un tip mucalit și cu care te distrezi maxim — într-un cuvânt, un tip tare fain.

Trecem de toate controalele și lăsăm bagajul de cală. Eu îmi fac cruce în gând, deși nu sunt un tip religios, și mă rog să ajungă și bagajul cu noi la destinație. Nu de alta, însă acolo am toată mâncarea de cursă, geluri, izotonice etc., chestii pe care nu le poți lua în bagajul de mână. Până acum n-am avut probleme, însă nici nu vreau să îmi imaginez cum ar fi să întârzie bagajul.

Traseul era urmatorul: Bucuresti – Madrid (cu o escala de 12 ore) / Madrid – Santiago de Chile / Santiago de Chile – Calama si apoi cu autobuzul o ora si jumatate pana la destinatia finala, oraselul San Pedro de Atacama, situat in nord-vestul tarii. Avand de stat ore bune in Madrid am hotarat sa iesim in oras si sa ne plimbam un pic mai cu seama ca vremea era frumoasa. Mergand prin piete ticsite de turisti, stradute inguste, bulevarde largi timpul a trecut destul de repede.

Și fiindcă era aproape ora prânzului ne-am oprit la un mic restaurant într-o zonă neturistică, recomandat de un localnic. De cele mai multe ori (așa cum ne-a spus și el) găsești o mâncare mai bună și mai ieftină în zonele necomerciale, acolo unde mănâncă localnicii. Tipul era din Argentina și lucra de 10 ani în Madrid. Am mers pe mâna lui și într-adevăr am mâncat bine, ieftin și mult. Deh, mai profităm și noi acum de mâncarea normală, având în vedere că o săptămână în deșert aveam să-i ducem dorul 🙂

A urmat iar plimbare, ascultat un conațional cântând la acordeon pe treptele unei catedrale, luat cafeaua la o terasă, făcut masaj cu Compex pe gambele obosite și apoi fuga spre aeroport.

Se lăsase deja seara și urma cel mai lung segment de zbor al călătoriei: Madrid – Santiago de Chile, aproximativ 14 ore. Fac toate formalitățile de îmbarcare, mă urc în avion și stau, și stau, și iarăși stau. Mă uit la ceas și mi se pare ceva în neregulă. Depășisem deja ora decolării cu 15 minute, dar m-am gândit că de multe ori piloții recuperează pe traseu, mai cu seamă la un zbor așa de lung. Deci, nicio panică. Se făcuse în schimb extrem de frig. Nu știu ce aveau de gând cu noi dar de pe gurile de aerisire situate deasupra compartimentului de bagaje de mână ieșea un abur rece, precum cel din congelatoarele industriale. Am pus tot ce aveam pe mine, Daniel și-a pus pătura pe cap și cred că a ațipit. Trecuse mai bine de o oră și eram în aceeași situație. Anunțurile venite din cabina piloților erau destul de evazive, așadar nu știam exact ce se întâmplă: mai plecăm sau nu mai plecăm. După o oră și jumătate a sosit și anunțul de care mă temeam: avionul nu mai pleacă din cauza unei probleme la motor (bine, bănuiesc că asta e explicația clasică, indiferent care ar fi motivul real). A urmat apoi debarcarea și haosul. Cei de la compania Iberia, căci despre ei este vorba, au fost total depășiți de situație. Explicațiile lor veneau numai în limba spaniolă, însă printre cei 300 de pasageri era clar că mai erau persoane care nu vorbeau limba. Nu știai spaniolă? Ghinion! Am găsit un pasager care mi-a tradus în engleză ce urma să se întâmple: trebuia să ieșim în fața aeroportului și să fim preluați de niște autocare care să ne ducă la un hotel situat la 2 ore de mers (!), urmând ca după ce ne odihnim și ne luăm micul dejun să ne întoarcem la aeroport, zborul fiind programat pentru ora 12:30, la prânz. Nu am reușit să aflu ce se întâmplă mai departe cu zborul Santiago de Chile – Calama, pe care cu siguranță îl pierdusem. În mod normal ei erau obligați să reprogrameze și zborurile de legătură însă nu am reușit să aflu informația asta de la niciun reprezentant Iberia. Deja ne gândeam că am pierdut și o noapte de cazare în San Pedro pentru că totul se decala cu o zi. Am ieșit cu toții în fața aeroportului. Aproximativ 300 de persoane. Acolo ne aștepta doar un autocar de 50 de locuri. În îmbulzeala creată n-am mai încăput în primul. Am fost asigurați că vor veni și altele. Următorul a venit după o oră și jumătate! Timp în care am stat în picioare, în coadă (ca să nu ne pierdem rândul). Am plecat de la aeroport aproape de ora 4 și am ajuns la hotel la ora 6:30. Sincer nu înțeleg nici acum de ce hotelul ales de companie pentru situații din acestea se află la 2 ore de mers. Cert este că am ajuns în cameră, mi-am făcut un duș, am apucat să dorm doar o oră, apoi am luat micul dejun și la 9 și jumătate am plecat din nou spre aeroport pentru că la 12:30 era zborul spre Santiago. Eram și eu și Daniel rupți de oboseală și după mai bine de 24 de ore de când plecasem din București, eram încă în Madrid! Ajunși în aeroport aveam să aflu și cum se vor desfășura ostilitățile pentru noi. Urma să ajungem în Santiago la miezul nopții iar primul zbor spre Calama era la ora 5:30 dimineața. Ca să n-o mai lungesc, am ajuns în San Pedro de Atacama la ora 9 dimineața, după aproape 50 și ceva de ore de când plecasem din București. Din fericire a ajuns și bagajul de cală cu același avion :)) Am mers la hotelul rezervat de organizatori pentru concurenți, doar ca check-inul se făcea de la ora 12. Am lăsat bagajele la recepție și am ieșit în oraș să bem o cafea.

San Pedro de Atacama – o “picătură” de civilizație în mijlocul desertului

Prima senzație atunci când ajungi în San Pedro de Atacama este ca te-ai întors în timp. Orășelul acesta de aproape 5000 de locuitori situat în nord vestul Chile are un farmec aparte. Situat la aproximativ 2300m altitudine, în regiunea Antofagasta, una dintre cele mai aride din Chile, San Pedro îți aduce aminte pe loc de orășelele de provincie tipic sud-americane, cu clădiri cu un singur nivel (rar două), străduțe înguste care nu au văzut asfalt niciodată și oameni simpli, cu fețe luminoase, politicoși și mereu zâmbitori.

San Pedro este înțesat de turiști asta și datorită faptului ca se află într-o zonă în care dacă ai sta o săptămână, cu siguranță nu te plictisești. De la cele 80 de gheizere aflate pe Altiplano în munții Anzi (Geyser del Tatio), la altitudinea de 4400m, rezervații de flamingo și până la peisajele absolut spectaculoase ale desertului Atacama (Valea Lunii, Valea Morții), zona are un potențial turistic imens, de care localnicii sunt conștienți și pe care știu să îl pună în valoare.

Astfel, pe străduțele înguste ale orașului întâlnești la tot pasul case de schimb valutar și agenții de turism care au pachete de excursii de o zi pentru toate gusturile. Cei mai bine pregătiți pot urca pe vulcanul Licancabur (5916m), un vulcan situat la granița cu Bolivia în al cărui crater s-a format un lac cu o suprafață de 400m, fiind unul dintre lacurile situate la cea mai mare altitudine din lume.

Împrejurimile San Pedro se pot vizita și cu biciletele (sunt câteva centre de închiriat în oraș) și ca să fac o paranteză, într-una dintre etape am zărit într-o zonă în care nu m-aș fi așteptat să văd așa ceva, un rastel de bicilete, la umbra unui mic canion. Pe urmă am înțeles ca tipul acesta de plimbări erau organizate de unele agenții de turism. Se alcătuia un grup și se pleca dis de dimineață, cu ghid, pe un traseu bine stabilit.

Am revenit la hotel la orele prânzului pentru a ne caza, fermecat pur și simplu de ce văzusem. Eram destul de obosit însă am hotărât cu Daniel să tragem de noi și să nu dormim la prânz ca să putem să ne odihnim cum trebuie noaptea. Cu altitudinea ridicată nu aveam încă probleme însă respirația era din ce în ce mai îngreunată de aerul extrem de uscat. Să nu uităm ca sunt zone în desertul Atacama unde nu a mai plouat de 500 de ani, iar media precipitațiilor în regiune este de 0,761mm pe an!
Senzația pe care o aveai când încercai să respiri era ca te sufoci. Nasul era înfundat tot timpul iar gâtul îl simțeai ca și când mâncasei toată înghețata din frigider dintr-o dată. Se anunța o săptămână interesantă 🙂

Pregătirile de cursă

În camera de hotel am făcut ultimele verificări ale echipamentului pentru ca urma să predăm bagajul cu care venisem și să rămânem doar cu rucsacul de cursă. Am plecat cu Daniel într-o locație unde organizatorii ne așteptau să verifice ce avem în rucsac. Lista articolelor fără de care nu poți lua startul este destul de stufoasă în astfel de curse, iar organizatorii sunt extrem de minuțioși când fac verificările, însă pe bună dreptate. Este spre bine tău ca și concurent să ai tot ce îți trebuie pentru toată săptămâna. Dacă nu ai sau ți-ai uitat ceva, nu mai ai de unde să iei și vei fi poate pus în imposibilitatea de a duce cursa la capăt. Chiar dacă mai cârcotim noi concurenții câteodată și considerăm “exagerate” cererile organizatorilor, în realitate ne dăm seama și noi că este doar spre binele nostru. Sau cel puțin eu așa gândesc. Și vă dau și un exemplu. Deși am destulă experiență la alcătuit bagajul pentru o astfel de cursă de data aceasta am avut două scăpări, pe care organizatorii le-au observat și m-au pus să le corectez dacă nu vreau să fiu penalizat (15-30 minute). Pentru lipsa unor articole primești penalizare (cum ar fi crema de soare) însă sunt altele fără de care nu ești lăsat să iei startul (sac de dormit, mâncare ce însumează minim 2000kcal /zi, etc). Ce a fost în neregulă la mine? Tubul de cremă de soare – în regulament scria că trebuia să aibă 60ml, iar al meu avea 40ml. Am fost pus să merg în oraș și să cumpăr unul de minim 60ml. Regulamentul spunea că trebuia să avem în kitul medical 10 comprese de unică folosință cu alcool (pentru tratarea bășicilor, rănilor de la picioare și nu numai), iar eu aveam doar 6. Nu știu cum le numărasem când plecasem de acasă. Așadar, a trebuit să remediez problema, ca să nu primesc penalizare înainte de a începe cursa. A doua zi de dimineață, la ședința tehnică dinaintea plecării către prima tabără de bază, a trebui să demonstrez că am rezolvat ce aveam de rezolvat.

Tot mai sus

După ședința tehnică, ne-am urcat în autocare doar cu rucsacii de cursă, nu înainte de a bea și ultima gură de suc Noni (puternic antioxidant) și am părăsit San Pedro de Atacama, îndreptându-ne către prima tabără de bază, situată în inima desertului la altitudinea de 3300m.

După un drum cu peisaje stânga – dreapta specataculoase, de nu știai unde să te uiți mai repede, am ajuns într-o mică depresiune, înconjurată de munți, o zonă extrem de aridă, al cărei relief semăna mai degrabă cu cel de pe alte planete, văzut prin pozele NASA. Din depărtare, corturile mici, albe, în care stăteam erau singurul semn de civilizație, într-o zonă sălbatică de frumoasă! Am fost întâmpinați cu muzică tradițională al cărei ecou răsuna în toată valea și crea o atmosferă de poveste.

Mi-am luat în primire cortul și am făcut cunoștință cu cei cu care aveam să-l împart toată săptămâna: Daniel, pe care deja îl știți, trei alergători din Macau, foarte simpatici, la prima participare la o astfel de cursă și care își făceau masaj după fiecare etapă și Greg, din Noua Zeelandă, un fermier tipic neozeelandez, cu destule curse extreme la activ. De altfel din vorbă în vorbă ne-a spus că acum doi ani a ieșit pe locul 3 la 6633 Ultra, faimoasa cursă pe care Tibi Ușeriu a câștigat-o de trei ori. Am concluzionat că lumea nebunilor e mică! 🙂

Restul zilei a decurs socializând, întins izoprenul și căutând un loc mai puțin denivelat în cort, scos sacul de dormit, mâncat, o rutină care avea să se repete toată săptămâna, doar că pe măsură ce zilele trec și oboseala se acumulează, discuțiile se rezumă din ce în ce mai mult la strictul necesar, fiecare încercând să se refacă pentru etapa de a doua zi. Soarele ardea cu putere, aducându-ne aminte că suntem la 3300m altitudine, în desertul Atacama, unul dintre cele mai aride locuri de pe Pământ. Căldura sufocantă a lăsat locul frigului pentru că de îndată ce soarele a dispărut după una dintre crestele din jur a trebuit instant să pun peste tricou bluza cu mânecă lungă și geaca. Noaptea aceea a fost extrem de frig, temperatura coborând până spre 0 grade.

Etapa 1 – greu la deal

Am părăsit Tabăra 1 de dimineață la ora 8 anunțându-se o zi tare interesantă pentru mine. S-a plecat tare și i-am urmărit pe primii doi pentru câteva sute de metri când mi-am dat seama că pierdusem marcajele. Drumul făcea brusc dreapta iar eu am luat-o drept înainte cu ochii la cei doi. Greșeală de începător. Apoi a început vânătoarea, încercând să recuperez timpul pierdut. Doar că eram la 3200m altitudine și asta m-a costat mai încolo. Astăzi nu distanța (36km) nici terenul pe care am alergat și nici chiar căldura insuportabilă nu mi-au făcut probleme, cât altitudinea: stare de greață, amețeli și o stare generală de epuizare.
Am fost pe 9 până cu 3km înainte de finish când am fost depășit de 3 concurenți. Așadar astăzi doar pe 12, dar săptămâna e lungă. Și în plus acum suntem la 2500m altitudine iar în etapa a doua se va mai coborî, deci posibil să mă simt mai bine. Peisajele de azi – absolut senzaționale: canioane înguste, platouri nesfârșite de pământ uscat, urcări și coborâri pe nisip și ultimii 6km alergați / mersi / târâți pe un drum folosit de incași pentru comerț, unde am putut admira sculpturi în piatră vechi de câteva mii de ani. Vă îmbrățișez cu drag din Tabăra 2, situată într-o locație pentru care nu am cuvinte să o descriu.

Etapa 2 – Decizii, decizii

Nu prea am vești bune să vă dau dragilor dar ca să începem într-o notă optimistă traseul de azi a fost senzațional. 38km la alt de 2400 – 2700m cu de toate: dune mari de nisip, urcări interminabile și coborâri spectaculoase, pietriș pământ, nisip și cireasa de pe tort, începând de la km7 am avut 6 kilometri de traversat un râu de 26 de ori (am numărat) de pe un mal pe altul, de cele mai multe ori cu apă până la genunchi. După primele două treceri nu îmi mai simțeam picioarele atât de rece era. Apoi au urmat câteva zone nisipoase și mă gândeam cu groază că nisip plus apă egal bășici de toată frumusețea. Am avut noroc și degetele au scăpat. Nu și tălpile unde nu prea mai am piele. Dar nu de asta spuneam că nu am vești bune ci pentru că m-am gândit serios de câteva ori în timpul cursei să mă retrag. Și asta pentru că se pare că organismul meu nu se împacă cu altitudinea și e clar că așa va fi toată săptămâna din moment ce întreaga cursă se desfășoară la peste 2400m. Nu am făcut niciodată asta. Nu îmi e în fire, însă mă chinui îngrozitor să alerg așa cum mi-am propus pentru că pur și simplu nu merge: picioare grele, amețeli, stări de vomă, epuizare. Îmi este clar că această cursă va deveni rapid din una competitivă în una de supraviețuire – “Ajută-mă Doamne să ajung viu la finis” Nu știu ce decizie voi lua noaptea asta. Nu vreau să mă pripesc dar nici să mă plimb prin deșert nu-mi vine. Astăzi locul 14. Vă îmbrățișez cu drag.

Etapa 3 – sunt încă aici

Decizia a venit aseară târziu însă era cam singura pe care puteam să o iau. Și nu pentru că n-aș fi vrut să pun capăt chinului. O să vă explic și de ce. La cursele de tipul acesta dacă decizi să te retragi (accidentare, ți-a ajuns sau orice alt motiv) ai două variante:

1. Rămâi în continuare în tabără ca voluntar și ajuți organizatorii pe timpul zilei iar noaptea dormi în cortul în care dormeai ca și concurent și mănânci mâncarea cu care ai venit la concurs, atâtea zile cât mai durează cursa

2. Ai opțiunea ca organizatorii să te ducă din deșert înapoi în orașul gazdă, în cazul acesta San Pedro de Atacama, însă ești responsabil de plata cazării și a meselor pentru zilele care au mai rămas până la sfârșitul competiției.

Așadar am luat decizia să rămân în concurs pentru că:

1. N-aș fi putut să îmi văd colegii de tabără cum mai termină în fiecare zi câte o etapă. M-aș fi simțit total aiurea la final când toți ar fi primit medalia și eu nu

2. Am venit aici pe buget mic și nu mi-aș fi permis cazare și mese până sâmbătă.

Așadar am luat startul și azi în ceea ce organizatorii numesc cea mai grea etapă a concursului datorită unui teren cross country total neprietenos pentru alergare și a numeroaselor porțiuni nisipoase. Totul la 2500m și în plin soare. Nu vă mai zic cât am tras de mine și ce senzații minunate am avut în tot corpul ca deja le știți dacă ați citit raportul primelor două etape. Important e că am rămas aici și voi face tot ce pot până la final, sâmbătă. Astăzi am ieșit pe 10. Vă îmbrățișez.

Etapa 4 – sau piticul ăla mic de pe creier

Vi s-a întâmplat și vouă cred să ajungeți în niște situații care în mod normal ar cere o decizie rațională iar voi să îl ascultați mai degrabă pe piticul ăla nebun de pe creier care vă îndeamnă să faceți exact opusul. Și hai recunoașteți că v-ați simțit bine ascultându-l. La fel sunt și eu acum. Mă bucur că n-am plecat pentru că se pare că azi n-am mai suferit așa tare de la altitudine și am putut să fac, spun eu o cursă frumoasă. Probabil organismul începe să se adapteze. Au fost 47km destul de dificili cu de toate, ca la shaorma :)) Dune mari, mici, teren cross country pe care îți rupeai picioarele și cireada de pe tort, pe la km 28 o portiune de 10km de “salt flat”. O întindere plată cât vedeai cu ochii unde pământul uscat este plin de sare și unde razele soarelui amplifică senzația de căldură deoarece se reflectă din stratul de sare de pe jos. Ești ca într-un cuptor fără posibilitatea să te adăpostești nicăieri. A fost și momentul când mi s-a rupt breteaua din față de la rucsac, cea care ține bidoanele să nu se miște. N-aveam timp de reparații pentru că la câteva sute de metri în spate eram vânat de doi concurenți. Ah, am uitat să vă spun. La CP1 am ajuns pe 10, la CP2 eram pe 6 și de acolo n-am mai vrut să cedez locul. Așadar finish în etapa a patra pe 6. Nu știu ce poziție în clasamentul general. Daune: două bășici, o unghie stă să cadă iar una din glezne are o formă diferită de celelalte de la contactul cu un bolovan mare, pe o coborâre. Da’ noi să fim sănătoși. Mâine e etapa lungă, 80km.

Etapa lungă – de la bal la spital și invers

Dragilor am terminat etapa lungă! (80km)
A fost cea mai chinuitoare experiență și pe alocuri transcendentala aș putea spune de când alerg eu.
Traseul a fost în totalitate la peste 2500m, variat ca și teren cu peisaje desprinse parcă din altă lume și un soare care pârleste într-un mare fel la altitudinea asta, de când răsare până apune. Și n-ai unde să te ascunzi de el, nu ai nici un petec de umbră. Așadar am plecat de dimineață gândindu-mă “ce o fi o fi”, întrucât glezna se făcuse peste noapte mov – neagră. Nu durea foarte tare dar în 80km nu știi ce se poate întâmpla.

Mai erau vreo 3 bășici și o unghie care stătea să cadă, dar cu astea sunt obișnuit. Nu m-am dus la cortul medical să vadă glezna că mi-a fost frică să nu mă tragă pe dreapta. Așadar am pornit destul de tare, mulțumit că nu mă durea glezna și am ajuns la CP1 după 14.5km pe 6. În principiu a mers bine până la km 35 când am fost depășit de 4 concurenți însă m-am gândit că ziua e lungă și că îmi voi face cursa mea. După km 40 au început problemele: senzații de greață (am și vomitat de două ori), amețeli și ceva nou pentru mine: halucinații. Era prânzul și nu pot să descriu în cuvinte cât de cald și uscat era totul. La un moment dat aud pe cineva lângă mine și întorc capul mirat pentru că mă uitasem mai devreme în spate și nu venea nimeni. Era tata, pe care l-am pierdut când aveam 14 ani, și care mi-a spus că e mândru de mine și că o să duc cursa la capăt. M-am speriat tare când am realizat ce se întâmplă și m-am oprit, m-am frecat la ochi apoi am mers mai departe fiindu-mi din ce în ce mai rău.

Am ajuns la CP4 mai mult mort decât viu însă acolo ne aștepta pe fiecare o cutie de cola care mi-a ridicat instant nivelul de energie. Este singurul lucru care în situații de genul asta te ridică de jos instantaneu. Păcat ca nu a ținut mai mult de 5km. La CP5 mi-au dat o pastilă de ținut sub limbă contra greții care a funcționat și ea vreo 4km. După care tot ce mâncam dădeam afară. Nu mai intra decât apă și niște pastile de glucoză. Deși fiecare concurent avea dreptul doar la o cutie de cola, la CP6 s-au speriat probabil de cum arătam și mi-au mai dat una. Aceasta din urmă m-a ținut mai mult și a fost momentul când soarele începea să apună și nu mai ardea așa tare. Am intrat într-o zonă extrem de frumoasă, “Valley of the Moon”, unde peisajul era chiar ca pe lună. Aici am început să depășesc pe cei care mă depășiseră mai devreme. Erau rupți și ei. Ne salutam mai mult automat dar era clar că fiecare era în lumea lui.

Pe ultimii 5km, cu un vânt puternic de față și un teren nisipos înclinat, am apăsat pedala cât am putut și am trecut linia de sosire pe 7! Sunt extrem de fericit dar realizez ca și tâmpit. Puteam s-o mierlesc azi. Mă bucur că s-a terminat ok. Mâine e zi de pauză și apoi încă 13km către străduțele din San Pedro, unde este finishul, sâmbătă. Vă pup, mă culc că-s rupt.

Ultima etapă

În două ore luăm și noi startul în ultima etapă, de 13km până în piața centrală din San Pedro. Am văzut și clasamentul. Nu mai pot pierde locul 9! Sunt foarte bucuros că am reușit top 10 într-o cursă care nu a început prea bine pentru mine cu atât mai mult cu cât vine după locul 9 obținut în Islanda acum nici o lună.

Alergăm ultimii kilometri pe străduțele pline de praf și sentimentul acela pe care îl ai când ți-a reușit ceva care părea aproape imposibil la un moment dat, mă învăluia. Emoție amestecată cu oboseală, fericire și împlinire. Asta simțeam și asta mă face tot timpul să vreau să merg mai departe. Am fost la un pas să renunț dar mă bucur că n-am făcut-o pentru că sunt conștient că m-ar fi urmărit toată viața.

Atacama Crossing a fost una dintre cele mai dificile curse multi etapă pe care le-am alergat până acum însă una dintre cele mai spectaculoase. Chile este o parte a lumii care te fascinează de cum o întâlnești și din povestea căreia simți că vrei să faci parte. Au fost peste 250.000 de pași făcuți în desert timp de o săptămână, au fost oameni minunați și locuri senzaționale, au fost experiențe plăcute și mai puțin plăcute dar pe care le prețuiesc deopotrivă și din care am învățat mult. Iar toate acestea te construiesc, mai pun o cărămidă la ceea ce ești tu ca om și nu în ultimul rând te răsplătesc cu amintiri pentru o viață.

Aceasta cursa, ca si toate celelalte din circuitul CaliVita 7 Deserts n-ar fi fost posibila fara existenta unor oameni care au crezut in nebunia mea si s-au alaturat unei povesti sper eu frumoase si care sa inspire. Iar pentru asta vreau sa le multumesc din suflet.

CaliVita Romania – sponsor principal
Xnutrition, QuantumSport, CEP Romania, Trisport, Garmin Romania, Running Mag, Stem Sure, DoctorMIT, Aleo, Pavel Virgil Therapy, Centrul Superfit