Antarctica – o dată în viață!

“Mi-as fi dorit ca lumea sa fie de doua ori mai mare si jumatate din ea sa fie inca neexplorata” – Sir David Attenborough.

Ideea de a alerga pe toate cele șapte continente m-a atras din momentul în care primul gând și-a făcut loc timid în mintea mea. A fost ca o dragoste la prima vedere, o chemare lăuntrică, o experiență pe care parcă mi-am dorit-o dintotdeauna. La început nici nu realizam ce presupune asta și cât de complex va fi totul în termeni de planificare, buget, efort fizic, timp departe de familie. Exploratorul din mine simțea că o astfel de aventură îmi va schimba percepția despre tot ceea ce mă înconjoară și va oferi hrană sufletului meu pentru tot restul vieții. Și oare nu asta contează cel mai mult pe lumea asta? Poate că acum 20 de ani aș fi răspuns altfel la întrebarea aceasta. Poate că atunci ceea ce conta era o carieră, bani și în principiu lucruri palpabile, materiale. Însă acum știu și pot afirma cu mâna pe inimă că familia și experiențele care îți alimentează sufletul sunt singurele cu care rămâi toată viața și care merită tot efortul tău.

Acum doi ani puneam pe hârtie planurile unei aventuri care urma să îmi poarte pașii, în alergare, prin toată lumea. Șapte curse cu distanțe cuprinse între 250km și 520km fiecare, în care trebuia să alerg cu toată mâncarea și echipamentul în spate timp de o săptămână, în zone izolate și total inospitaliere de pe fiecare continent, cu temperaturi cuprinse între -20C și +50C. Astfel a luat ființă proiectul CaliVita 7 Deserts și trebuie să recunosc că devin nostalgic atunci când mă gândesc că o singură cursă mă mai desparte de finalizarea lui și anume The Track (Australia) – 520km de outback autentic australian, anul acesta, în luna mai.

Așadar a fost Namib Race,cu frumusețea africană brută, naturală, a locului unde Oceanul Atlantic întâlnește cel mai vechi deșert din lume, deșertul Namib. Au urmat 250km de alergare prin desertul Gobi (China) de-a lungul vechiului drum al mătasii. Cei 273km de alergare în desertul Arizona și Nevada, de-a lungul Marelui Canion m-au făcut să-mi dau seama cât suntem de mici și uneori neputincioși în fața naturii. A urmat Fire & Ice (Islanda) cu vremea-i capricioasă, umiditatea și frigul pe care a trebuit să le îndur pret de o săptămână, însă cu peisaje absolut senzaționale, desprinse parcă din altă lume. De la temperaturi negative am ajuns în desertul Atacama (Chile) unde mi-a fost serios testată capacitatea de adaptare la altitudine, cei 250km alergați la peste 2500m, fiind o adevărată provocare. Și am ajuns la penultima cursă din proiect, cea din care m-am întors în luna decembrie și pe care o consider într-adevăr o experiență de avut cel puțin o dată în viață. Este vorba despre The Last Desert – Antarctica: până la 250km de alergare pe continentul alb, cu toate provocările care derivă dintr-un astfel de demers dar și cu imensa bogăție sufletească ce a rămas în urma-i.

Antarctica – ultima frontieră, continentul despre care s-au făcut atâtea și atâtea documentare, despre care s-au scris cărți, un loc care a atras de-a lungul ultimei sute de ani de la exploratori, oameni de știință, până la turiști și mai nou sportivi, sau pur și simplu oameni obișnuiți, care vor să simtă magia acelui loc. Pentru că într-adevăr asta simți când ajungi acolo. Nu știu cât pot cuvintele mele să exprime tot ceea ce are Antarctica de oferit, însă mă voi strădui ca în continuare să vă iau cu mine într-o călătorie care sper să vă facă să vă îndrăgostiți de acel loc și să vi-l puneți pe lista de locuri de călătorit în viața asta.

Cursa are loc din doi în doi ani, fiind organizată exemplar de Racing the Planet, iar pentru a putea participa este nevoie ca în prealabil să fi terminat două din următoarele trei: Namib Race (250km), Gobi March (250km) și Atacama Crossing (250km). Această condiție fiind deja bifată încă din 2017, atunci când terminam atât Namib Race cât și Gobi March, nu urma decât să dau drumul la antrenamente și la pregătirea logistică. În ceea ce privește antrenamentul, acum când scriu, mă și umflă râsul, pentru că în urmă cu doar trei săptămâni mă întorsesem din Atacama, unde reușisem un onorabil loc 9 în clasamentul general și în lupta mea cu alergarea la altitudine. Așadar nu prea se punea problema de antrenament special pentru Antarctica. De abia aveam timp să mă refac. Mi-am concentrat atenția pe detaliile legate de partea logistică, de pregătirea acestei expediții, aventuri, nebunii sau cum vreți să o numiți. Recunosc că după Islanda (luna septembrie) și Atacama (octombrie), The Last Desert – Antarctica (noiembrie) era cursa pe care o așteptasem tot anul.

Drumul până la capătul lumii

“Putem înfrunta legile făcute de om, dar în fața legilor naturii suntem total neputincioși” – Jules Verne.

Având în minte cuvintele unuia dintre scriitorii pe care i-am „devorat” în copilărie, plec într-una dintre cele mai frumoase aventuri de până acum: 250 de kilometri de alergare în Antarctica. Nu-mi pot ascunde emoțiile, mă bucur ca un copil și mă simt cu totul norocos că pot face asta. Plec însă umil, cu un respect profund pentru natură în toată sălbăticia și splendoarea ei, iar dacă mi se va îngădui, voi trece și aceasta linie de sosire – scriam pe pagina de Facebook cu o zi înainte de plecare.

Pentru a ajunge în Antarctica, atât organizatorii cât și concurenții aveam să ne întâlnim în Ushuaia (Argentina), cel mai sudic punct locuibil de pe Terra, parcursul meu fiind următorul: București – Istanbul – Buenos Aires (oprire două nopți), Buenos Aires – Ushuaia și apoi două zile de mers cu vaporul până la insula King George din arhipelagul Antarcticii, locul unde era programat startul cursei.

Drumul până în Buenos Aires a decurs normal, fără incidente (întârzieri, pierdut bagaje). După o călătorie de aproximativ 28 de ore aterizam în capitala Argentinei surprinzător de odihnit deși nu dormisem foarte mult în avion.

Era aproape de miezul nopții iar termometrul arăta 25 de grade. Eu, venit de la cele 2-3C din București, era clar că nu mă încadram în peisaj și nu de puține ori am atras privirile localnicilor care se urcau în autobuzul ce traversa orașul ducându-mă spre hotel. În emisfera sudică se instalase vara iar eu eram îmbrăcat de iarnă. Aș fi putut ca în aeroport să pun lucrurile groase de pe mine în bagaj și să îmi iau ceva mai subțire însă nici dacă erau 40 de grade afară nu aveam cum să fac asta. În geantă nu mai încăpea niciun ac. De abia o închisesem când plecasem de acasă, unele lucruri punându-le în pungi vidate ca să ocupe mai puțin loc și cu toate astea tot eram la limită, atât în ceea ce privea bagajul de cală cât și cel de mână. Așadar cu toate zâmbetele în colțul gurii și ochii mari și nedumeriți ai oamenilor din autobuz atunci când mă vedeau, eu mi-am văzut de ale mele și când și când le întorceam politicos același zâmbet. După aproximativ o oră am ajuns la hotel și mi-am luat camera în primire. O zonă destul de aglomerată și zgomotoasă atât ziua cât și noaptea, dar macar nu aveam fereastra spre bulevard, și fiind liniște am adormit buștean. A doua zi aveam să constat că wifi-ul nu mergea decât în recepție și la etajul doi (eu eram la 5). Mare pagubă, m-am gândit inițial. Însă gândul că de fiecare dată când voiam să iau legătura cu familia ar fi trebuit să cobor la recepție, nu era unul tocmai plăcut. Data viitoare să citești și recenziile de pe Booking atunci când faci rezervare, nenea Gligor, mi-am zis. Că degeaba scrie acolo că ai net să-ți pui și în cap dacă nu merge decât într-o zonă de 4 metri pătrați.

Cu ochii în telefon încercând să prind o liniuță de wifi, de parcă aș fi căutat aur, am coborât la micul dejun. Ora locală 9, ora României 14:00. Îmi era foame de aș fi mâncat shaormeria cu tot cu shaormar și fata de la casă. După două felii de cașcaval, un croissant și un ceai (cam atât era micul dejun) am ieșit din hotel oprindu-mă în prima pizzerie. Trebuia însă să schimb dolarii în pesos pentru că oricât de foame îmi era și oricâtă spaniolă din telenovele aș fi știut (sau nu!) se pare că nu puteam plăti cu dolari. Și astfel am început să „vânez” băncile. Le luam la rând de pe Google Maps ca să primesc același și același răspuns: „Doar pentru clienții băncii”. Cu alte cuvinte, nu erai clientul băncii, nu îți schimbau bani. N-am înțeles-o pe asta oricât am încercat. Adicălea, vii tu, turist, din capătul celălalt de lume, cu bani la tine de cheltuit și nu poți să o faci pentru că nu ești client al băncii? Serios? La a patra bancă, am cedat și i-am întrebat dacă există case de schimb sau bănci la care pot să schimb dolarii. Mi s-a sugerat o casă de schimb dintr-un mall la vreo 7km. Distanța n-ar fi fost o problemă, dacă nu mi-ar fi fost atât de foame. Doar venisem să alerg 250km în Antarctica. Simțeam cum mi se lipise stomacul de șira spinării. Am luat harta în mână și înghițind în sec trecând pe lângă toate magazinele și tarabele cu mâncare m-am îndreptat către faimosul mall. Bine că nu m-am trezit mai devreme să-mi încep plimbarea pentru că mall-ul se deschidea la 10:30 și aș mai fi stat și ca un cocostârc așteptând la ușă la intrare. În fine, am localizat casa de schimb, am cumpărat pesos și m-am simțit de parcă aș fi câștigat la loto. Apoi am intrat în prima pizzerie și am mâncat până n-am mai putut să mă ridic de pe scaun. Așa senzație de fericire n-am mai avut de mult 😀 Nu știu domn’le cum pot ține unii post negru zile și chiar săptămâni la rând, însă e clar că asta nu e de mine. Mai bine pune-mă să alerg două săptămâni decât să mă ții fără mâncare.

Cu stomacul plin și fericit am pornit în plimbare pe străzile Buenos Airesului. Era sfârșitul lui noiembrie iar magazinele își puseseră straiele de sărbătoare. Beteală, steluțe, decorațiuni, ce mai: aveai senzația că vine Moșu’ din clipă în clipă. Până aici nimic ciudat. Așa era și normal. Oamenii se pregăteau de Crăciun iar comercianții te întâmpinau în magazin cu celebrul Feliz Navidad. Doar că afară erau 32C, lumea mergea în șlapi iar în vitrine erau costume de baie și pălării de soare.

Străzile erau întesate de lume în timpul săptămânii de ziceai că e week-end. Nici la ăștia nu lucrează nimeni, mi-am zis. E senzația aia pe care o ai și la noi în mijlocul săptămânii, ziua în amiaza mare, când sunt pline magazinele de zici că toată lumea ori e în concediu, ori sunt toți manageri sau antreprenori și au program flexibil. Nu mai stă nimeni la program, domn’le ca pe vremuri! 😀

Impresia pe care mi-a lăsat-o Buenos Aires după două zile de luat la picior, este că deși n-am reușit să văd decât poate 20%, este un loc ce merită cu siguranță aprofundat. Într-adevăr vorbim de un oraș aglomerat cu un contrast destul de mare între centru și periferie (dar așa cred că este peste tot) și care are un farmec aparte. Simți prin toți porii aerul latino-american, oamenii gălăgioși, mâncarea stradală și acordurile în surdină ale tangoului când treci grăbit pe lângă o terasă.

Ushuaia – Fin del mundo

Am lăsat în urmă căldura capitalei Argentinei și după un zbor de trei ore și jumătate ajungeam la capătul lumii, în Ushuaia, la 15C. Ultima jumătate de oră de zbor a fost cutremurătoare, la propriu. Deși de când decolasem eram înștiințați din jumătate în jumătate de oră că urmează să trecem printr-o zonă de turbulențe, cea dinainte de aterizare ne-a pus capac. Avionul tremura din toate încheieturile de aveai impresia că ești cu căruța pe un drum de țară, sau de ce nu cu mașina pe un drum „cică” asfaltat, imediat după topirea zăpezii, evident în România. Stomacul, împreună cu toate organele interne se mișcau pe toate axele posibile, ușile compartimentelor de bagaje de deasupra se deschiseseră iar avionul părea că nu își găsește direcția ideală de aterizare. Cel puțin asta era senzația noastră, a pasagerilor. Pentru că ba vira brusc la stânga, cobora, apoi vira la dreapta și tot așa pret de câteva minute bune. Dacă ați văzut seria Final Destination atunci vă puteți imagina la ce mă gândeam în momentele acelea.

Într-un final am aterizat pe aeroportul din Ushuaia, unde am fost întâmpinat de frig, vânt și un pic de ploaie. Mi-am scos geaca din bagaj și cu adresa hotelului în mână am abordat un șofer de taxi căruia i s-a luminat fața când i-am zis „Hola”. Oricum mai mult de atât nu știam! De abia acum realizam că era bine să fi pus și eu mâna pe niște telenovele, ca să nu mă mai doară mâinile de la atâta spaniolă, nu de alta 🙂

Ushuaia era plină de turiști în perioada aceasta a anului, o parte plecând în croaziere către Antarctica, o parte mulțumindu-se să viziteze cel mai sudic punct locuibil din lume și să meargă la centrul turistic pentru a-și pune în pașaport viza “Ushuaia – fin del mundo”. Cu o suprafață de 23km pătrați și o populație de aproximativ 56.000 de locuitori, orășelul de la capătul lumii este locul unde lungul șirag al Anzilor Sud Americani se termină și de asemenea locul de “întâlnire” a două oceane: Atlantic și Pacific. Motto-ul municipalității este: “Ushuaia, end of the world, beginning of everything” și într-adevăr, de cum ajungi ai senzația că te afli într-un loc special.

Am rătăcit ore în șir pe străduțele înguste întesate de magazine, foarte multe cu echipament sportiv și de aventură, pub-uri și restaurante micuțe, hoteluri mai mici sau mai mari însă toate cu vedere la port. Începeam încet încet să descopăr printre turiști și pe cei care aveau să-mi fie colegi de aventură în Antarctica, deoarece aici era punctul de întâlnire. Aici trebuia să ne vedem cu organizatorii și să avem o primă ședință tehnică, urmând apoi să ne îmbarcăm și să “ridicăm pânzele” către Antarctica.

“Aye aye Captain!”

A doua zi la ora 16:00 eram prezenți, tot grupul, în port pentru îmbarcarea pe MV Plancius, nava ce odinioară a servit ani buni marinei olandeze și care fusese transformată într-o ambarcațiune ce împlinește visurile miilor de turiști în fiecare an, prin expedițiile în zonele polare nordice sau sudice pe care le organizează. Oceanwide Expeditions este compania la care cu siguranță veți dori să apelați pentru astfel de experiențe. Nu contest că poate or mai fi și altele, însă oamenii aceștia sunt adevărați profesioniști în domeniile în care activează și alături de ei te simți în perfectă siguranță. Ca să nu mai zic de calitatea expediției și a informațiilor primite. După o poză de grup în fața navei, am luat „virtual” o piatră în gură și am început să urc scările lui Plancius către puntea unde echipajul ne aștepta să ne întâmpine și să ne conducă la cabine.

Detalii organizatorice

Aici se impune o paranteză pentru a înțelege formatul special al cursei din Antarctica. Dacă ați fost curioși să-mi citiți poveștile curselor la care am participat în ultmii ani, probabil v-ați obișnuit cu acest format: 250km de alergare în 6 etape (distanțe stabilite dinainte) cu toată mâncarea și echipamentul pentru cele 7 zile înghesuite într-un rucsac. Trebuie să îți faci bagajul de așa natură încât să îți pui tot ce ai nevoie pentru a duce la bun sfârșit încercarea de o săptămână. Uiți ceva? Ghinion! Nu ai de unde să-ți mai iei. Organizatorii îți pun la dispoziție doar apă la punctele de hidratare din timpul etapelor și adăpost într-un cort pe care îl împarți cu alte 7 persoane la finalul fiecărei etape. Orice altceva ai nevoie trebuie să se afle în rucsacul cu care alergi în fiecare zi.

The Last Desert este un pic diferită din două motive

1. Primul îl reprezintă vremea total imprevizibilă și care face stabilirea dinainte a unor distanțe de alergare pentru fiecare etapă, o misiune aproape imposibilă. Cu alte cuvinte în loc să alergi o anumită distanță în fiecare zi (etapă), se aleargă într-o buclă de 1.5km – 3km un anumit timp (5-6-10-12 ore). Distanța pe care o parcurge ficare concurent în acel timp limită este distanța etapei respective. A doua zi se procedează la fel urmând ca distanțele tuturor etapelor să se adune și concurentul care se apropie cel mai mult de 250km la finalul celor 6 etape, este câștigătorul cursei.

2. Antarctica este o arie protejată și în proporție de 99% este un continent virgin. În afară de câteva stații de cercetare, avem natura în toată splendoarea ei, nealterată și nepoluată. Din start este exclusă instalarea unui bivouac (tabără de corturi) pe țărm și înoptarea acolo. Drept urmare Plancius devine hotelul pentru întreaga cursă. După fieacare etapă, concurenții sunt transportați înapoi pe vas, unde au parte de toate condițiile de la bord (cazare în cabine de 2-3 persoane, duș, mic dejun și cină incluse). Fiind obișnuit până acum să dorm în cort, în frig, ploaie și pe o podea tare și denivelată, The Last Desert urma să fie o experiență de lux din toate punctele de vedere. Și făcând aici o altă paranteză, este singura cursă la care am venit cu 2kg în plus în loc de 5 în minus ca până acum. Dar asta este altă poveste. Ajungem acolo imediat. Am o întreagă galerie de poze intitulată „Food on Plancius!” 🙂

La puțin timp după ce am fost întâmpinați și conduși în cabinele noastre ne-am întâlnit cu toții pe puntea 5 pentru o ședință tehnică cu membrii echipajului în care ni s-au explicat măsurile de siguranță pe mare și utilizarea celor două veste de salvare pe care fiecare dintre noi le aveam în cabine: una dintre ele se folosea în caz de „bâldâbâc!” iar cealaltă trebuia să o avem pe noi în fiecare dimineață, atunci când părăseam vasul în așa numitele bărci pneumatice „zodiacs”, ce ne transportau la țărm. De îndată ce toată lumea a înțeles cum se folosesc vestele, Plancius a părăsit portul îndreptându-se către Antarctica prin canalul Beagle.

Eram pentru prima dată pe mare și legănatul ușor al vasului nu-mi provoca rău. Chiar mă gândeam că dacă va fi doar atât, o să fie bine. Temerea mea cea mai mare legată de această cursă era să nu mă pot odihni din cauza răului de mare și să fiu prea obosit în timpul zilei ca să pot alerga așa cum îmi propusesem. Am fost liniștit imediat de către medicul vasului, că ceea ce simțeam navigând prin canalul Beagle era o nimica toată și că situația se va schimba radical în momentul când vom părăsi canalul și vom ieși în larg și vom naviga prin pasajul Drake. Deși venisem cu pastile contra răului de mare la mine, m-a convins pe loc să îmi aplic un plasture în spatele urechii, care elibera lent o substanță menită să amelioreze din simptomele răului de mare și care ținea 3 zile. Era mai mult decât suficient pentru că o dată ce treceam de pasajul Drake (prin care aveam să navigăm aproape două zile), apele urmau să fie mai calme.

Pasajul Drake este întinderea de apă dintre Capul Horn (America de Sud) și South Shetland Islands (Antarctica). Face legătura dintre partea sud-vestică a Oceanului Atlantic și partea sud-estică a Oceanului Pacific. Această întindere de apă nu a existat până acum 41 de milioane de ani. Oceanul Atlantic și Pacific erau complet separate iar Antarctica mult mai caldă și fără calotă glaciară. Unirea celor două oceane a făcut să ia naștere curentul Antarctic Circumpolar, ce transportă anual un volum imens de apă (de circa 600 de ori volumul râului Amazon) către Antarctica, fapt care a dus și la răcirea semnificativă a continentului. Datorită curenților puternici, Drake Passage este coșmarul oricărui marinar, navele fiind adesea puternic zgâlțâite de furtuni cu valuri ce depășesc chiar 10m.

De cum am pășit pe vas mi-am propus să țin un jurnal de bord în care să scriu tot ce îmi trece prin cap în fiecare zi din cele 10 ale aventurii polare. Și deși au fost momente în care de abia reușeam să țin telefonul în mână iar lucrurile zburau peste tot prin cabină, am încercat să scriu câteva cuvinte în fiecare zi și vi le redau, așa cum le-am scris atunci.

„Am predat bagajul, în două ore avem ședința tehnică, ne îmbarcăm și pornim către Antarctica! Până acum, înainte de curse îmi spuneam în minte: mă duc, alerg, dau tot ce am mai bun și mă întorc. Pur și simplu! De data aceasta simt că este mai mult decât atât. Înainte de a fi o cursă, The Last Desert este o aventură. O aventură pe care vreau să o simt, să o trăiesc, să o respir prin toți porii și să o port cu mine până voi îmbătrâni și o voi povesti nepoților.”

Jurnal de bord ziua 1

Nu știu de ce am așa mari emoții. Poate pentru că nu am mers niciodată cu vaporul? Poate pentru că toată această experiență mi se pare copleșitoare? Poate pentru că pur și simplu „navighez” pe un teritoriu complet necunoscut și asta mă sperie și îmi rupe toate ancorele de care sunt obișnuit să mă agăț? Habar n-am! Însă asta mă face să mă simt și mai bine, să apreciez și mai mult locul în care mă aflu, să mă simt viu!

Am pășit pe docul portului din Ushuaia (Argentina) acolo unde aștepta liniștită Plancius, ambarcațiunea ce odinioară valsa pe valuri sub pavilion olandez și care acum bucură turiștii din toată lumea, purtându-le visurile și emoțiile către Antarctica. Mă bucuram ca un copil deși în sinea mea încă nu eram convins că înțeleg pe deplin ce mi se întâmplă. Am urcat la bord, mi-am luat în primire cabina și am făcut cunoștință cu Sebastian, un alergător din Germania care urma să-mi fie partener de călătorie pentru următoarele 10 zile.

Am deschis ușa cabinei și am rămas în prag, uimit. Nu era o cabină mare însă avea tot ce îi trebuie pentru a simți tot confortul de acasă: duș, TV, pat confortabil, dulap în care să îți pui lucrurile! Știu că toate aceste lucruri par normale și de bun simț însă am fost atât de obișnuit în ultima perioadă, la cursele la care am participat, cu disconfortul, încât ceea ce aveam aici m-a surprins într-un mod cu totul neașteptat. Dormitul la cort, alături de alte 7 persoane, pe o podea rece și deseori denivelată, spălatul cu șervețele umede o săptămână, îmbrăcat cu aceleași haine zi de zi și mâncat numai mâncare deshidratată era de domeniul trecutului.

La această cursă aveam acces la tot bagajul cu care am venit, nu numai la rucsacul cu care vom alerga toată săptămâna. Ceea ce a creat o perspectivă cu totul nouă a ceea ce poți să mănânci între etape. Practic poți mânca orice ți-ai adus la tine și știm cu toții că alimentarea echilibrată dar diversificată (proteine din mai multe surse, carbohidrați, lipide) reprezintă principala sursă de energie în ultramaraton.

Ce face diferită această cursă față de celelalte la care am participat în ceea ce privește mâncarea este faptul că sunt foarte puține alimente pe care le poți lua cu tine pe tărâm pentru a te alimenta în timpul etapelor. Regulamentul internațional IAATO restrânge foarte mult această listă tocmai pentru că Antarctica este un continent 99% virgin și trebuie să rămână așa mult timp de aici înainte. Așadar orice conține semințe și nucifere, care pot cădea pe jos și încolți sunt strict interzise. Carnea, chiar și deshidratată, de asemenea. Fructe și legume nu. Produse de patiserie nu. De asemenea este interzis orice ambalaj din hârtie sau plastic astfel încât toată mâncarea trebuie scoasă din ambalajul ei și pusă într-o caserolă pe care o cari cu tine în cursă și pe care nu ai voie s-o deschizi și să mănânci din ea decât la punctul de alimentare. Conținutul gelurilor trebuie transferat în bidoane de plastic și ambalajul lăsat pe vapor. În schimb marele avantaj este că după fiecare etapă ne întoarcem să înoptăm pe vas întrucât nu ne este permisă instalarea unei tabere de corturi pe continent. Plancius urmează să ne fie casă pentru următoarele 10 zile.

După o lungă așteptare datorată faptului că nu se găseau bagajele a trei persoane, am părăsit tărâmul și ne-am început călătoria de 48 de ore și aproximativ 2000km către Antarctica. Primele câteva ore urma să avem parte de ape liniștite însă odată ce părăseam canalul Beagle lucrurile deveneau mai „agitate” și asta urma să se întâmple după miezul nopții. Iar în ziua a doua urma să ne „lovim” de pasajul Drake, un loc binecunoscut de marinari pentru dificultatea lui.

Am făcut turul navei, ne-au fost prezentate măsurile de siguranță și chiar și bărcile de salvare care arătau ca mici submarine, capabile să găzduiască 64 de persoane în cazul în care, datorită unei urgențe, trebuia să părăsim nava. Recunosc că toate lucrurile acestea mă fascinau și parcă sorbeam fiecare cuvânt, eram atent la fiecare explicație. Era ceva cu totul nou pentru mine și cred că pentru majoritatea celor 110 pasageri aflați la bord. Ne-a fost prezentat echipajul și mare mi-a fost surprinderea când am văzut că cel de-al doilea ofițer de bord era român, Matei. Lumea se pare că e mică, chiar și aici la capătul ei.

A urmat cina la bordul vasului, servită impecabil de personalul atent la cele mai mici detalii. Deși ni s-a spus de mai multe ori de-a lungul ședințelor tehnice să nu luăm cursa în joacă și să ne relaxăm mental datorită condițiilor excelente de la bord, pentru că este o cursă foarte grea, aveam de gând să mă bucur de fiecare moment al aventurii mele. Planul rămâne și anume să trag cât pot de mult în etape, însă va fi o cursă pentru inimă, pentru suflet.

Mi-am pus un plasture contra răului de mare și am adormit legănat ușor de apele calme și liniștite, cu gândul la aventura ce urma să înceapă și la cărțile lui Jules Verne pe care îmi plăcea atât de mult să le citesc în copilărie.

Jurnal de bord ziua 2

Aseară la 22:30 am adormit buștean cu tot cu legănatul destul de supărător. Deși nu părăsisem canalul Beagle și apele erau destul de calme, simțeam cu fiecare mișcare a vasului cum mi se strânge stomacul și mi se plimbă toate organele interne dintr-o parte în alta. Foarte ciudată senzația. Iar ca să trec peste asta și să pot să adorm mi-am spus că așa trebuie să fi fost și atunci când eram mic și mă legăna mama, fiind posibil chiar să-mi fi plăcut pe vremea aceea. Deși acum nu mai sunt atât de sigur 🙂 Oricum, gândul acesta a fost de ajuns să mă facă să adorm.

La ora 5 m-am trezit însă de-abia puteam să mă țin pe picioare. Plancius se legăna din toate „încheieturile”, făcând chiar și statul în picioare să fie o adevărată aventură.

Am privit întinderea nesfârșită de apă prin fereastra cabinei. Se rupea de ziuă iar valurile se spărgeau de corpul navei lăsând în urmă o spumă albă. O nouă zi la bordul lui Plancius. Tangajul era din ce în ce mai mare. De câteva ore bune navigam prin pasajul Drake, acolo unde, conform ofițerului secund, Matei (da, da, lumea e mică, chiar și aici la capătul ei), de obicei sunt valuri de 10m înălțime. Din fericire nu era cazul acum, însă chiar și așa, pentru cine este prima dată pe mare, senzația este una ciudată și cu care te împaci destul de greu.

A urmat micul dejun care, sincer, a fost mai bogat și mai diversificat decât la multe hoteluri pe unde am stat. Am intrat în sala de mese unde m-a întâmpinat un miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor, ulterior aflând că pâinea, ca și toate preparatele pe care le servim la bordul navei, sunt făcute și gătite aici, proaspete. După masă simțeam nevoia să ies pe punte la aer. Mă uitam în jurul meu și cam toți se luptau mai mult sau mai puțin cu răul de mare. Soarele strălucea sus pe cer, valurile nu erau foarte mari, așa încât am ieșit pe punte să-mi aerisesc creierul și să încerc cumva să scap de acea senzație sâcâitoare de amețeală și somnolență.

Am avut parte apoi de o prezentare despre pinguini, de unde am aflat o mulțime de lucruri interesante. Există 17 specii de pinguini, dintre care e posibil să întâlnim doar 3 în călătoria noastră: Gentoo, Adelie și, poate, dacă avem noroc, și Imperiali, deși aceștia din urmă pot fi văzuți de obicei mult mai spre sud. Lucrurile pe vas încep să capete o oarecare rutină după primele 24 de ore: mic dejun, socializare, fotografii afară pe punte, prezentări ale celor de la Oceanwide, prânzul, iar socializare, cina și somn. Ah, și tot timpul rămas între activitățile acestea, stat legumă în pat cu o stare de somnolență permanentă, încercând să reduci pe cât posibil mersul stil zombie ținându-te de pereți.

Stăteam și mă gândeam că trebuie să îți placă foarte tare să lucrezi pe un vapor ca să poți trece peste senzația asta de balans permanent. Mâine seară vom ajunge în zona South Shetland Islands, îndreptându-ne către King George Island, acolo de unde luni vom porni în prima etapă.

Jurnal de bord ziua 3

O nouă zi prin pasajul Drake. M-am trezit dimineață complet amețit, năuc, obosit deja. Valurile au legănat vasul stânga-dreapta toată noaptea, doar că paturile din cabina noastră erau orientate perpendicular pe valuri. Așa că legănatul stânga-dreapta era resimțit, de fapt, sus-jos dacă stăteai în pat. Cu alte cuvinte, ba dădeai cu capul în tăblia patului, ba cu picioarele în cealaltă tăblie. Tot ce țin minte din noaptea asta este că, la un moment dat, ca să nu mă mai dea valurile de colo-colo prin pat, m-am prins cu o mână de tăblia de la capul patului și pesemne am ațipit așa.

După ședința tehnică avută acum câteva minute, se pare că mâine vom avea o etapă de 12h. Organizatorii vor să se asigure că alergăm un număr cât mai mare de kilometri în primele 2–3 etape, deoarece vremea este total imprevizibilă și în următoarele zile va fi posibil să nu mai reușim să stăm atât de mult la țărm. Se va alerga pe o buclă de 14 km fără prea mare diferență de nivel, pe o zăpadă moale și pufoasă. În următoarele etape vom pune în picioare și ceva diferență de nivel. Dacă totul merge bine, planul ar fi să acopăr 100 km mâine, însă cu vremea de aici nu poți fi sigur de nimic. Toți vorbim și ne facem planuri pe vas însă suntem conștienți că suntem în mâinile naturii. Azi și-au făcut apariția câteva balene în preajma navei, iar albatrosii ne însoțesc de când am părăsit Beagle Channel.

Mâncarea la bordul lui Plancius este senzațională! Și pentru că v-am promis un album intitulat „Food on Plancius”… cam așa am mâncat 10 zile 🙂

Jurnal de bord ziua 4, etapa 1 (South Shetland Islands–Bellingshausen, King George Island)

Am ajuns mai devreme decât ar fi trebuit la vapor. Organizatorii ne-au lăsat să alergăm doar 10 ore în loc de 12, pentru că prognoza de după-amiază anunța vânturi puternice și probabil ar fi fost dificil, dacă nu imposibil, transportul de la țărm la vas.

Dimineața, când m-am trezit și m-am uitat pe geamul cabinei, am strigat fără să mă gândesc prea mult: „Pămââânt!”. Era pentru prima oară după două zile și jumătate când zăream altceva decât oceanul. Ajunsesem la insula King George din arhipelagul Antarcticii.

Ne-am îmbarcat câte 10 în bărcuțele pneumatice care ne-au dus pe țărm. Când am pus pentru prima dată piciorul pe teritoriul Antarcticii și am avut parte și de o primire frumoasă din partea a trei pinguini Gentoo, karma mea pentru această cursă s-a schimbat pe loc. M-am hotărât să mă bucur de ea, să fac poze și filmulețe pentru că e o experiență „o dată în viață”, pe care vreau să o asimilez, să o simt prin toți porii și cu toate simțurile. Prea mult timp am stat cu capul în pământ trăgând ca nebunul până aproape de epuizare uneori, pentru un loc mai bun în clasament. Era cazul să schimb abordarea. Cursa aceasta urma să fie pentru inimă, pentru suflet. Bineînțeles că îmi doresc un top 10 dar nu cu orice cost.

Traseul de azi se anunța oarecum plat. Însă am urcat și-am coborât de ne-a luat gaia pe o buclă de 14 km. Terenul pe care am alergat a fost de coșmar. Zăpadă moale și pufoasă deasupra, iar dedesubt zăpadă mai veche care inițial înghețase și acum se topea și era extrem de instabilă. Bucuria genunchilor și a gleznelor! La un moment dat am simțit cum meniscul părăsește genunchiul și se duce pe plajă să salute pinguinii 😀

Am avut câteva întâlniri cu pinguinii azi dar și cu o focă, ce se așezase cu burta în sus și dormea chiar în mijlocul potecii pe unde treceam noi. Bineînțeles că m-am oprit și am filmat-o de la distanță, să n-o deranjez.

Cursa mea a fost liniară, fără prea mari nebunii și fără să risc aiurea pe terenul acesta dificil. Am adunat astăzi 70 de kilometri. Până la 250 mai e un pic 😉 Etapa de mâine va fi pe insula Danco, unde vom ajunge în jurul prânzului și, datorită acestui fapt, va fi o etapă întinsă pe mai puține ore. Vedem mâine cum vor sta lucrurile.

Jurnal de bord ziua 5, etapa 2 (Danco Island)

Am părăsit insula King George ieri după terminarea primei etape, iar astăzi, în jurul prânzului, Plancius și-a făcut loc încet dar sigur printre iceberguri, în apropierea insulei Danco. Peisajul din jur era pur și simplu amețitor. Nu știam dacă urmăresc un documentar National Geographic sau mă aflu chiar eu aici. Iceberguri mai mari sau mai mici pluteau în jurul navei, câțiva pinguini jucăuși dădeau ocol ambarcațiunii și fuseseră zărite mai devreme două balene cu cocoașă.

Am fost duși la mal ca de obicei cu bărcuțele pneumatice, iar pe plaja plină de stânci și gheață ne-au făcut primirea câțiva pinguini Gentoo. Când am ridicat privirea, tot dealul din fața noastră, cel pe care trebuia să alergăm, era plin de pete mici alb-negre. Trei pinguini veniseră aproape de locul unde debarcam, fiind curioși ce se întâmplă.

Am alergat pe o buclă de 2 km, unul la deal, unul la vale, printr-o zăpadă neatinsă și care trecea de genunchi. Primele 2–3 bucle, până s-a mai bătătorit zăpada, au fost un coșmar pentru toată lumea. Apoi a mers destul de bine. Niciodată nu mi-a plăcut alergarea la deal, însă de data aceasta de abia așteptam, pentru că odată ajuns sus treceam pe lângă colonia de pinguini. La un moment dat unul mai curajos s-a desprins de grup și a ieșit chiar în potecă, în fața mea. Până n-a binevoit să părăsească poteca nu am putut continua alergarea. Aici prioritate au pinguinii, este casa lor.

După 3 ore și jumătate ne-au oprit chiar dacă fusese anunțată o etapă de 4–5 ore. Organizatorii intenționau ca a doua zi să alergăm din nou 10–12 ore și probabil și-au dat seama că de la 15:00 când am luat startul și până la 18:30 este suficient pentru etapa de astăzi. Nu știu pe ce loc am ieșit cu cei 24 km ai mei, dar pentru mine asta nu e important. A fost în schimb o etapă care mi-a mers la suflet.

Jurnal de bord ziua 6, etapa 3 (Paradise Bay- Stony Point & Almirante Brown)

Continui să mă minunez în fiecare zi de ceea ce are acest loc de oferit. Iar faptul că fiecare etapă a acestei curse are loc în altă locație nu face decât să-mi umple sufletul de bucurie. Dimineața devreme, Plancius a ajuns în apropierea Paradise Bay, o zonă din arhipelagul Antarcticii sălbatică și neatinsă de mâna omului. Am ieșit pe punte și nu știam în ce parte să îndrept mai repede aparatul de fotografiat.

Puțin după ora 9, bărcuțele pneumatice ne-au transportat la mal, unde am avut parte din nou de o primire călduroasă a câtorva pinguini curioși. Astăzi a fost soare și cald (nu știu câte grade, însă am alergat cu șapcă de soare și îmbrăcat doar cu două straturi). Traseul a constat dintr-o buclă de 1,48 km, făcută pe un munte cu destulă urcare și prea puțină coborâre dacă mă întrebați pe mine 🙂

Planul inițial era să stăm 12 ore însă după 9 ore și jumătate s-a dat stingerea și ne-am întors cu toții la vapor. În cursa asta nu prea reușești să îți faci niciun plan pentru că nu știi distanța buclei dinainte și se pare că nici timpul pe care îl ai la dispoziție nu e bătut în cuie. Teoretic ți se dă un traseu dimineața și fugi pe el cât te țin balamalele până te opresc ei. Balamalele și căpuțul, pentru că după 6–7 ore de fugă prin zăpadă, mental începe să-ți fileze o lampă. Cam cât să te minunezi la peisajul din jur? O oră, două, patru, da’ nu 10! :))

Am reușit să fac 42 de bucle însumând 56–57 km și am strâns aproape 2000 m diferență de nivel. Mâine se anunță iar zi lungă. Ideea e să faci cât mai mulți kilometri în maxim 6 etape, apropiindu-te cât poți de 250 km. Cam atât din Antarctica, dragilor. S-a dus și etapa a treia. Am cumulat până acum 147 km. Vă îmbrățișez și mă bag la odihnă că sunt rupt, iar mâine ne învârtim din nou într-o buclă vreo 10 ore. Bine că măcar e în altă locație.

Jurnal de bord ziua 7, etapa 4 (final de cursă)

Spuneam mai devreme că nimic la cursa aceasta nu se poate planui înainte. Nu traseu, nu ora de începere a etapei, cu siguranță nici ora de finish și asta doar datorită vremii care se poate schimba din oră în oră. La finalul etapei a treia (10 ore) eram înștiințați că a doua zi urma să ne trezim la 5, ca la 6:30 să fim transportați cu bărcuțele în Dorian Bay, unde ne aștepta din nou o etapă de 12 ore, scopul fiind ca toată lumea să se apropie cât mai mult de 250 km. Atunci când vremea permite, se dorește a se sta cât mai mult la mal, iar concurenții să alerge cât pot de mult în timpul pe care îl au la dispoziție. Nimeni nu a primit vestea începerii a încă unei etape lungi cu bucurie, pentru că toți eram rupți după etapa a treia. Era ora 21:30 când ne-am întors pe vapor și la ora 4:30 trebuia să ne trezim. Însă așa s-a anunțat, așa am executat. Doar că cineva acolo sus a avut milă de noi și dimineața, când Plancius a ajuns la Dorian Bay, nu puteam fi transportați la mal din cauza vântului foarte puternic și a valurilor mari. Așa că m-am băgat în pat așteptând noutățile.

De-abia pe la ora 11 am putut fi debarcați la țărm, deși vântul încă bătea destul de tare și începuse o lapoviță de toată frumusețea. Am luat startul ca de obicei pe o buclă care de această dată a măsurat 2,4 km, a cărei potecă a trebuit să o bătătorim noi, după câteva ture. Zăpada era virgină și la început s-a mers cu ea până peste genunchi, iar ulterior, când s-a mai compactat, traseul a devenit alergabil. Bătea un vânt rece care făcea ca lapovița să îmi biciuiască fața, însă chiar și așa nu aveai cum să nu te bucuri atunci când, ajuns în vârful dealului, dădeai nas în nas cu o colonie de pinguini care ieșeau în potecă, curioși fiind ce-i cu nebunii ăștia care le stricau liniștea.

Apoi urma o coborâre de toată frumusețea și se putea admira în toată splendoarea lui, Dorian Bay. Urcarea de pe partea opusă a dealului oferea o perspectivă mai cuprinzătoare asupra întregii zone. Plancius, casa noastră de când am plecat din Ushuaia, se zărea în depărtare, printre iceberguri mai mari sau mai mici, așteptând cuminte să terminăm etapa ca să ne primească din nou la bordul lui.

Dacă vremea ne îngăduia, planul era să alergăm 7 ore. Și de data asta chiar ne-a ieșit. După 7 ore acumulasem 52,8 km și 1700 m diferență pozitivă de nivel, adunând astfel un total de 202,8 km în 4 etape. Câștigătorul cursei a terminat astăzi cei 250 km.

Mâine, în mod normal, ar fi trebuit să fie etapa a cincea însă s-a anunțat vreme urâtă și cel mai probabil vom avea pe mal o ceremonie de înmânare a medaliilor. Așadar cursa s-a terminat după etapa a patra, iar clasamentul se face după câți kilometri a strâns fiecare. Cu 202,8 km am terminat pe 6 în clasamentul general, un lucru care mă bucură tare mult pentru că este cea mai bună clasare a mea la cursele din circuitul CaliVita 7 Deserts.

Însă ceea ce mă bucură și mai tare este întreaga experiență prin care am trecut începând de la călătoria cu vaporul și până la tot ce am trăit în ultima săptămână aici, în Antarctica. A fost într-adevăr o cursă pentru suflet și dintre toate locurile frumoase în care am alergat până acum, aici am găsit acel ceva care te lasă cu gura căscată și pe care îl prețuiești și îl apreciezi.

Antarctica, îți mulțumesc pentru tot ce ai avut de oferit săptămâna aceasta, pentru oamenii faini pe care i-am întâlnit și amintirile ce vor dura o viață. Vă mulțumesc și vouă, dragilor, pentru toată susținerea și mesajele de încurajare. Vă îmbrățișez, de la bordul vasului Plancius, navigând spre casă.

Jurnal de bord ziua 8, înmânarea medaliilor (D’Hainaut Island in portul Mikkelsen)

Cursa se terminase și am fi putut primi medaliile la bordul lui Plancius. Însă organizatorii au decis (și bine au făcut) să mai debarcăm încă o dată, într-un golfuleț al insulei D’Hainaut pentru ceremonia de înmânare a medaliilor. S-au făcut poze, ne-am îmbrățișat și ne-am bucurat toți ca niște copii, fiecare de reușita proprie și cu toții de aventura fantastică pe care am trăit-o. Sutele de pinguini din jurul nostru parcă erau acolo să ne felicite.

A fost un moment de bucurie imensă dar și de regret. Era ultima oară când simțeam Antarctica sub picioare. O dată suiți la bordul lui Plancius, aveam să mai coborâm în Ushuaia. Vedeam cum fiecare dintre noi încerca să tragă cât mai mult de timp, să mai facem o poză și încă o poză, doar-doar puteam prelungi momentul. Însă, cum tot ce este frumos are și un sfârșit, am părăsit golful la bordul bărcuțelor pneumatice, cu medalia la gât, lăsând în urmă poate cea mai frumoasă experiență a vieții mele.

Jurnal de bord ziua 9-10 – pasajul Drake lovește din nou!

În prezent navigăm către Ushuaia, prin deja faimosul pasaj Drake. Aseară n-am reușit să termin cina din cauza valurilor. Până acum mă obișnuisem să mănânc ținându-mă cu o mână de masă, însă de data asta a fost prea mult. A trebuit să părăsesc restaurantul și să mă pun în pat, la orizontală, ca să mai diminuez din senzația de rău. Toți arătam ca niște zombie ținându-ne de pereții cabinelor și ai holului atunci când ne deplasam în interiorul navei. Noaptea ce a urmat însă a fost horror. Vântul a atins aproape 100 km/h, iar tangajul era atât de mare încât ne deplasam cu patul prin cameră. Mersul la toaletă era o aventură și chiar și statul în picioare sau ridicatul din pat. Singura consolare era că vom ieși cât de curând din zona de furtună și vom intra în ape mai liniștite. Cel puțin 24 de ore toate punțile au fost închise și n-am avut voie să ieșim. Cei de la Oceanwide Expeditions au încercat să ne țină ocupați oferindu-ne niște prezentări extrem de interesante pe parcursul celor două zile de zgâlțâială. Una dintre ele a fost ținută de Mick, sub titlul „900 de zile pe insula păsărilor”. În prezentarea sa a descris experiențele lui de biolog marin, trăind aproape 3 ani pe micuța insulă din Georgia de Sud, numărând focile și prelevând diferite mostre. Prezentarea a fost însoțită de poze pe care acesta le-a făcut în timpul petrecut pe insulă. Au urmat prezentări ale lui Eduardo și Kasper legate de primele expediții la Poli dar și de cele moderne.

Ultima seară pe vas înainte de a acosta în portul Ushuaia am avut parte de o cină festivă și un tort special pregătit pentru alergători. Valurile se mai domoliseră și am putut să ne bucurăm de un timp de calitate, să schimbăm impresii, adrese de contact și să facem ultimele poze și filmulețe la bordul lui Plancius.

Un moment emoționant a fost când Zsuzsanna și Bobby, managerii hotelului și restaurantului, ne-au prezentat întreaga echipă pe care o aveau în subordine și am putut astfel să îi aplaudăm, ca atunci când intră jucătorii din NBA pe teren, pe cei care au avut grijă de papilele noastre gustative, dar și pe cei care au avut grijă ca timp de 10 zile cabinele noastre să fie curate și să nu ne lipsească nimic. Zsuzsanna a încheiat spunând:

“There maybe small ships, big ships, but the most important are the friendships”.

Și într-adevăr, relațiile frumoase de prietenie care se creează după astfel de curse, precum și frumusețea locurilor, sunt marele câștig cu care rămâi.

Jurnal de bord ziua 11 – înapoi la “capatul lumii”

După atmosfera caldă de la cina festivă am adormit destul de greu, dar nu din cauza mării, care se liniștise, ci pentru că parcă voiam să prelungesc momentul. Parcă aș fi vrut să opresc timpul și să mai stau puțin în această aventură. Am derulat în minte toate momentele din ultimele 10 zile și mă simțeam recunoscător pentru tot ce am trăit. La ora 5 dimineața, Plancius a ajuns în Ushuaia și vocea caldă a conducătoarei expediției, Ali Liddle, s-a auzit pentru ultima dată în difuzorul instalat în cabină: „Good morning everyone! It’s 3rd of December 2018 and we’ve reached the final destination of our adventure, Ushuaia…”. A urmat micul dejun, apoi debarcarea și din nou poze, îmbrățișări și promisiunea că ne vom mai revedea. Adevărul este că din cei 50 de concurenți, pe jumătate i-am întâlnit în ultimii doi ani la cursele prin deșerturile lumii. Niște nebuni frumoși cu povești de viață senzaționale, oameni de o calitate cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.

Drumul spre casă – aventura nu s-a terminat, încă!

Dacă credeați că ați scăpat și că povestea The Last Desert a luat sfârșit, mai rămâneți un pic pe frecvență. O să vă placă! 🙂
Câteva autobuze ne așteptau în port să ne ducă la aeroport. Aveam zbor în seara aceea către Buenos Aires unde stăteam peste noapte la același hotel la care fusesem cazat când am venit spre Antarctica. Toate bune și frumoase, zborul lin de data aceasta.

Ajung în jur de 23:00 în Buenos Aires și mă lovesc de aceeași problemă a banilor. Nu mai aveam destui pesos pentru drumul până la hotel, iar taximetriștii nu voiau să audă de dolari. Casa de schimb din aeroport – închisă. Caut pe net o firmă care avea birou și în aeroport și unde puteam să fac rezervare de taxi și să plătesc online cu cardul. Am ajuns într-un final la hotel, undeva după miezul nopții. Zborul meu către casă era peste 24 de ore. Așadar, mai aveam o jumătate de zi de plimbat prin Buenos Aires. Ritualul de acum 10 zile s-a repetat: trezit dimineața, luat așa zisul mic dejun (două felii de cașcaval și un croissant), căutat semnal wifi prin hotel, deși nu știu ce am sperat eu să se întâmple cât am lipsit. Bineînțeles că nu mergea decât în holul hotelului, și nici acolo dacă se conectau mai mult de 4–5 persoane. Ah, ce dor îmi era de viteza internetului din România!

Am predat cheile camerei și i-am rugat să îmi țină bagajele la recepție câteva ore, pentru că zborul meu era seara târziu, apoi am plecat să fac ultimele cumpărături pentru acasă. Timpul a trecut extrem de încet de data aceasta, în contradicție cu faptul că de-abia așteptam să ajung acasă și să-mi strâng fetița și soția în brațe. Îmi era tare dor de ele, iar numai gândul că mai am încă puțin îmi oferea liniștea necesară.

În jurul orei 6 după-amiaza am ajuns la hotel, am mai stat o oră și apoi m-am gândit să o iau ușor către aeroport. Aveam un autobuz care trecea prin fața hotelului și care, în mod normal, făcea cam o oră până la aeroport. La ora 7 jumătate eram în stație. Și stai, și stai, și stai. Era un soi de autogară unde veneau și plecau o groază de autobuze. Eu eram cu ochii geană după autobuzul nr. 8.

După jumătate de oră văd că se apropie unul. Dau să mă urc, însă mi se spune că nu merge la aeroport, că să mă uit ce scrie în față pe el și că sunt mai multe variante de trasee ale lui „8”. Perfect! Asta mai lipsea. Nimeni nu vorbea engleză. Nici tinerii măcar. Iar de spaniola mea mai bine nu mai amintim. După vreo oră văd că se apropie de mine doi localnici cu geamantane. Mi-am zis: „E clar, ăștia merg la aeroport. Țin și eu aproape de ei”. Am încercat să schimb două vorbe în engleză… nada!

După vreo oră și 10 minute, când deja începusem serios să intru în panică, vine autobuzul. Mă urc prin față, scot banii să-mi plătesc călătoria, iar șoferul îmi face semn că îmi trebuie cartelă și că nu pot cumpăra de la el, că trebuie să mă duc la nu știu ce ghișeu. Deja mă gândeam cum iau eu taxiul și încerc să-l conving pe taximetrist să-mi accepte măcar o parte din cursă în dolari. În acel moment, cei doi localnici, soț și soție, care erau în spatele meu, îi spun șoferului să mă lase să urc, că plătesc ei călătoria cu cartela lor. Ulterior am vrut să mă achit, însă nu au acceptat.

Am răsuflat ușurat că eram în sfârșit în autobuz și m-am uitat la ceas. Teoretic eram în grafic. Practic, în loc să facă o oră, autobuzul a ajuns la aeroport după o oră și jumătate. Deja eram pe modul „panică panică panică”. Când s-au deschis ușile autobuzului, a început goana către zona de check-in.

Intru în aeroport și mă uit în zadar după ghișeele pe care ar fi trebuit să scrie Turkish Airlines. Era trecut de 22:30 și am început să întreb în stânga și în dreapta unde se face check-in-ul pentru cursa de Istanbul. La un moment dat sunt îndrumat să intru în spatele ghișeelor de check-in, unde aveau birourile cei de la Turkish. Întreb ce se întâmplă cu zborul, iar răspunsul vine sec: „Ați ajuns cu 15 minute întârziere. Check-in-ul s-a încheiat și nu mai e nimeni care să vă preia bagajul de cală.”

Pentru un moment am zis că face cineva mișto de mine și mă uitam în toate părțile să văd unde e camera ascunsă. Când am realizat că e pe bune, mi-a căzut fața la propriu. Tipul de la birou, observând probabil că devenisem livid, îmi spune că încearcă să sune niște colegi, poate se întoarce cineva de la poarta de îmbarcare ca să-mi înregistreze bagajul de cală. După vreo trei telefoane (omul chiar a încercat și am apreciat asta), îmi spune că, din păcate, toți colegii sunt la poartă și trebuie să caute în sistem un loc liber la următorul zbor pe această rută. Care era… a doua zi, la aceeași oră.

Buun! Hai că seara începuse bine. Și ca să continuăm în aceeași notă, mai zice:
„Vă dau două vești. Una bună și una proastă. Pe care vreți să o auziți prima?”
– De parcă mai contează, zic.
– V-am găsit loc la zborul de mâine seară, însă trebuie să plătiți o taxă de penalizare și o diferență de bilet: 680 de dolari.”
– „De ce? Dolari? Nu pesos?”
– „Dolari, așa îmi apare mie în sistem!”

Poți să te pui cu sistemul omului? :))

În acel moment mi-a venit în minte celebrul film The Terminal, în care lui Tom Hanks, din cauza unei situații politice complicate, îi sunt refuzate actele și este nevoit să-și stabilească reședința în aeroportul JFK. La mine era mai simplu, așa că i-am spus angajatului Turkish airlines cât se poate de franc:
„Mai am 40 de dolari pe cardul de credit și 600 de pesos cash (aprox. 20$). Deci nici vorbă de 680$. Aveți ceva de muncă pe aici câteva zile, până strâng suma?”

S-a amuzat copios și mi-a sugerat să sun la call center-ul lor, disponibil 24/7, poate am noroc și obțin un preț mai bun, dar să nu mă aștept la minuni. De asemenea, mi-a sugerat să fac rost de un card de credit de la un prieten, cu suma necesară pentru a-l da ca metodă de plată la call center.

Era miezul nopții în Buenos Aires și ora 5:00 dimineața în România. Mi-am luat un cărucior, am pus toate bagajele și m-am așezat pe un scaun, cântărindu-mi opțiunile. Era clar că nu se mai punea problema să mă întorc în oraș: nu mai aveam bani de cazare pentru o noapte, iar până ajungeam era deja 2 noaptea; dormeam câteva ore, apoi trebuia să plec din nou la prânz spre aeroport și să aștept până la miezul nopții următorul zbor.

Așadar, situația era rezolvată: urma să stau 24 de ore în aeroport!

Și cum butonam eu așa Facebook-ul, așteptând să treacă timpul și să se facă o oră cât de cât decentă în România ca să pot suna cu cerșitul, primesc un like la una dintre postarile mele din Antarctica de la Dragoș, un prieten cu care alerg ocazional și prin a cărei agenție de turism Explore Travel cumpărasem biletele de avion la toate cursele mele de până atunci prin agenția lui. Îi scriu imediat pe WhatsApp, scuzându-mă pentru ora matinală la care îl deranjam, și îi explic în ce situație mă aflam. A rămas că, atunci când ajunge la birou, va încerca să facă mutarea la zborul de a doua zi direct din sistemul lor, ei fiind agenția care emiseseră biletul inițial, în speranța că vom obține o diferență mai bună de preț.

Și într-adevăr, așa a fost. 375 de euro a fost toată distracția și promisiunea că mi-l plătește el, urmând ca atunci când ajung acasă să achit suma respectivă.

Îți mulțumesc, Dragoș, 1000 de ani, că m-ai adus acasă!
Altfel cred că aș fi dat cu mopul pe acolo câteva zile, până strângeam suma. 🙂

Acum că toate erau rezolvate și aveam locul rezervat pentru următorul zbor a început lunga și chinuitoarea luptă cu orele. Am trecut prin toate stările posibile: somn, greață, epuizare, nerăbdare. Era super frustrant pentru că locurile pe scaune în sala de așteptare erau puține și de fiecare dată când mă ridicam să merg la toaletă, îl pierdeam și trebuia să iau aeroportul la pas câteva zeci de minute până găseam altul. De dormit nu puteam să dorm pentru că eram cu toate bagajele după mine. Când s-a făcut ora 22:00 și m-am așezat la coadă la check-in arătam mai mult mort decât viu. S-a și speriat băiatul care cu o seară înainte îmi dăduse vestea că am pierdut zborul. Când a auzit că de atunci am stat în aeroport a zis că vorbește cu colegii dacă au un loc lângă una din ieșirile de urgență (acolo unde este mai mult loc la picioare). Din păcate n-a fost cazul. Într-un final am decolat spre casă, cu o oprire de 6 ore în Istanbul. Și ca să nu mai lungesc povestea spun doar atât: pe 3 decembrie dimineața Plancius ne lăsa la mal în Ushuaia, iar eu am ajuns acasă pe 7 decembrie ora 3:00AM!

Acum, când scriu aceste rânduri și pot gândi toată situația la rece mi se pare chiar amuzant: Gligore, trebuia și tu să pierzi o dată în viață avionul. O punem la capitolul experiență, aventură și mergem mai departe 🙂

Sponsori? Parteneri? Eu spun doar atât: prieteni!

La fel ca la fiecare cursă pe care am alergat-o în ultimii 4 ani și în Antarctica am avut norocul să am alături de mine oameni faini, care și-au dorit să intre în povestea asta și pentru care nu au contat rezultatele obținute. De fapt n-am avut niciun fel de presiune din partea lor pe partea asta. Dorința de a termina cursele în top 10 a fost ceva ce mi-am impus eu. A fost lupta mea cu mine. În ceea ce îi privește nu mi-au impus nici targeturi de postări pe săptămână sau articole scrise pe blog. Au fost oameni care m-au apreciat în primul rând ca om, cărora le-a plăcut să ia parte la aventura asta pe cele 7 continente și pe care îi pot numi fără doar și poate prieteni. Iar pentru că întotdeauna am fost un tip cinstit și mi-a plăcut să spun lucrurilor pe nume, recunosc că fără sprijinul lor nu aș fi reușit să fac tot ceea ce am făcut în ultimul timp. Și pentru asta vă mulțumesc din suflet! Vă mulțumesc pentru că de-a lungul acestei aventuri, cu ajutorul vostru am reușit să descopăr în primul rând un nou “eu”, nu știu dacă mai bun sau mai rău, mai înțelept sau mai rațional. Însă cu siguranță unul mult mai răbdător și rezistent la durere și pentru care cuvântul imposibil a devenit doar un simplu cuvânt în dicționar.