Retrospectivă sportivă 2025 – pauză, răbdare și revenire

2025 – anul în care am alergat cel mai puțin, dar am învățat cel mai mult

A trecut ceva vreme de când n-am mai făcut o retrospectivă sportivă a anului care se apropie de final.
Iar ironia face ca acest articol să vină fix într-un an în care am alergat cât alergam altădată… într-o lună.

Nu pentru că n-aș fi vrut.
Ci pentru că 2025 a fost un permanent du-te-vino între: “vai, ce bine mă simt, în sfârșit e ok genunchiul, hai să mă apuc din nou de alergare” și “vai, ce doare, înțeapă, se umflă… iar o luăm de la capăt?”

A fost un an greu din punct de vedere sportiv. Un an al frustrărilor. Pentru că atunci când vrei, dar nu poți, doare cel mai tare. Și nu, nu fizic — ci mental.

După dubla operație de menisc din anul anterior, am intrat în 2025 cu speranță. Cu multă speranță. Dar realitatea a fost că genunchiul a avut alte planuri.

Au fost mii de ore – și nu exagerez – petrecute în sala de recuperare. Exerciții repetitive. Analize. Ajustări. Îndoieli.
Și totuși, printre toate acestea, anul mi-a oferit și câteva mici momente de bucurie pură.
Momente care, paradoxal, au însemnat enorm.

Septembrie – luna în care am revenit, chiar dacă nu eram pregătit

1️⃣ Ruse – Giurgiu | 15 km de amintiri

Prima cursă a venit aproape pe nepregătite: 15 km între Ruse și Giurgiu, o cursă de șosea cu tradiție, care alternează anual sensul de alergare.

Am luat startul fără antrenament real. Doar cu amintiri.

Chistul parameniscal rămas după operație nu mi-a permis să cobor sub 5:34 min/km, iar când am trecut linia de finish aveam senzația că alergasem 150 km, nu 15.

Și totuși…eram fericit.

Fericit ca un copil care și-a primit cadourile de Crăciun mai devreme.
M-am bucurat de fiecare pas, de atmosferă, de oameni, de comunitate. De tot ce îmi lipsise atât de mult.

A durut la fiecare pas. Dar am dus cursa la capăt. Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate… doar poate… va fi bine într-un final.

2️⃣ Bucharest International Marathon | 10 km de speranță

La început de octombrie am ales să mă prezint la linia de start a Bucharest International Marathon, un eveniment unde în trecut alergasem doar 21 km sau 42 km.  Acum nici nu se punea problema să mă gândesc la distanțele acelea. Așa că am ales proba de 10 km.

Nu pentru rezultat. Ci pentru test.

Am vrut să văd:
– cum se simte genunchiul
– dacă pot accelera
– dacă sunt pregătit să trec la un nivel mai serios de antrenament

Am terminat cei 10 km în 48:33, cu o medie de 4:48 min/km.
Am accelerat. Am forțat puțin. Piciorul m-a lăsat.

Dar ceva… tot nu era în regulă. Inflamația din spatele genunchiului era încă acolo. Au urmat, din nou, ședințe de recuperare.

3️⃣ Azuga Trail Race | 11 km de frică și luciditate

La o săptămână distanță, am luat startul la Azuga Trail Race, proba de 11 km cu 800 m diferență de nivel.

O cursă pe care o mai făcusem în trecut și care sincer, acum mă speria.

Dar am răspuns afirmativ chemării găștii faine de la Garmin și m-am bucurat enorm să mă revăd cu prieteni vechi și să împărțim potecile însorite de toamnă ale Azugii.

Primii 2 km — extrem de rezervat. Știam ce urmează: urcarea pe Sorica.

Surprinzător, picioarele au dus bine urcușul abrubt. Pulsul era „în gât”, dar forța era acolo. Ajuns sus, începusem să mă gândesc că poate, pe cei 6 km de coborâre, pot „da drumul” la picioare, ca altădată.

Doar că… genunchiul mi-a amintit rapid că încă nu e timpul. Pe coborâre a apărut frica.
Nu durerea în sine, ci gândul la toate orele de recuperare, la riscul de a o lua din nou de la capăt.

Am ales să cobor controlat, cu frâna trasă. Am ajuns la finish sub 2 ore — mult peste ce aș fi putut scoate în mod normal. Eram fericit că am terminat, dar cu un nod în gât.

Pentru că realizam un adevăr dureros: nu mă pot apuca serios de antrenamente. Durerea încă era acolo. Uneori mergeam chiar șchiopătând.

Momentul deciziei

Atunci am știut că nu mai pot continua așa. O oră de plăcere. O lună de durere, nu era deloc sustenabil.

Am ajuns la Kinomed, unde, la recomandarea echipei, am decis:
– extragerea chistului
– injectarea unui antiinflamator

De a doua zi, piciorul a fost… bine. Nu perfect. Dar bine. Și, încet-încet, am început să-mi recapăt ceva extrem de important: încrederea.

Încrederea că nu e totul pierdut. Încrederea că obiectivul aparent nebunesc pentru 2026 — 125 km pe dunele din deșertul Namib — nu mai pare chiar atât de departe. Nici imposibil.

2025 nu a fost despre kilometri. A fost despre răbdare.

Privind în urmă, 2025 nu a fost anul în care am bifat curse multe sau rezultate spectaculoase. A fost anul în care am învățat să ascult, să aștept, să nu forțez.

A fost anul în care mi-am reamintit că sportul nu înseamnă doar competiție.
Ci și proces. Și acceptare. Și curajul de a spune: „azi nu pot, dar mâine poate da.”

Intru în 2026 cu speranță. Cu respect pentru corp. Cu un vis mare în față.

Și cu convingerea că, uneori, cei mai importanți pași sunt cei făcuți încet.

La mulți ani și drumuri drepte tuturor — pe poteci, pe șosea și în viață. 🏃‍♂️✨