Gobi March – aventura din deșertul Chinei

Dacă ar fi să descriu într-un singur cuvânt Gobi March, acela ar fi diversitate. Și nu mă refer aici la prezența la start a concurenților din nu mai puțin de 39 de țări. Ci pur și simplu la multitudinea formelor de relief întâlnite de-a lungul celor 250km alergați, la diferențele de temperatură de la o zi la alta și la trecerea bruscă de la 2900m la o altitudine apropiată de nivelul mării.

Este denumită de organizatori cursa celor patru anotimpuri, și acum, că am făcut-o, înțeleg perfect de ce are acest renume. De asemenea, este o cursă cu o puternică încărcătură istorică, deoarece se desfășoară în nord-vestul Chinei, aproape de granița cu Mongolia, pe vechiul drum al mătăsii.

Drumul spre China

Aventura a început cu un drum de aproape 30 de ore. Și când spun aventură nu greșesc cu nimic și o să vedeți de ce. M-am întâlnit în aeroportul Otopeni cu Daniel Nica, un bun prieten cu care am alergat la Marathon des Sables în 2016 și care își dorea de ceva vreme să alerge la Gobi March. M-am bucurat tare mult când mi-a dat vestea că vine la cursă.

Destinația finală în China, era orașul Hami sau după denumirea veche Kumul, situat în nord vestul Chinei, în provincia autonomă Xianjiang. Acolo urmau să sosească concurenții din toate colțurile lumii. Zbor direct până în Hami nu există de aceea itinerariul nostru a arătat cam așa:

București -> Moscova -> Astana (Kazachstan) -> Urumqi (China) -> (tren de mare viteză) -> Hami.

După o escală de 5 ore în Moscova timp în care am mâncat “ceva sănătos” (un burger) și am băut o bere în zona de tranzit a aeroportului (ah, ce urma să ne mai gândim la masa asta), ne-am îmbarcat spre Astana un pic înainte de miezul nopții. Mi s-a părut ciudat că nu era încă întuneric însă am tăcut chitic. La ora 1AM însă când avionul era sus ne-am dat seama că am nimerit în perioada “nopților albe”. Eram deasupra norilor iar peisajul era de-a dreptul fantastic. O combinație de lumină difuză și răsărit de soare. Și era 1 noaptea! Am tras repede o poză și am adormit cu gândul la nebunia ce urma să mă aștepte.

Ajunși în Urumqi ne-am lovit de bariera limbajului. Și asta pentru că nimeni, dar NIMENI nu înțelege engleza, dar să mai și vorbească. Ca să nu mai spun că absolut tot ce vedeai scris pe stradă (semne, nume de instituții, firme, hoteluri, nume de străzi) erau doar în chineză. Organizatorii ne avertizaseră de lucrul acesta și ne trimiseseră în prealabil pe mail, scris în chineză, adresa gării unde trebuia să ajungem cu taxiul pentru a lua trenul de mare viteză spre Hami. După ce ne-am chinuit noi vreo 10 minute să explicăm taximetriștilor unde vrem să ajungem, de ne dureau mâinile de la atâta vorbit, mi-am adus aminte că aveam printat pe o foaie adresa gării în chineză. De cum i-am arătat-o taximetristului, acesta s-a luminat la față, iar noi am răsuflat ușurați 🙂

Ajunși la gară a început distracția. Bariere și controale peste tot, ca la aeroport. I-am zis lui Daniel că dacă reușim să ajungem la startul cursei înseamnă că e ca și făcută. Am pierdut aici vreo două ore încercând să ne dăm seama de unde se iau bilete, ce bilete să luăm, unde trebuie să schimbăm banii pentru că nu aveam decât dolari, de la ce peron se pleacă, etc. Acum să nu credeți că nu erau indicatoare și tabele electronice peste tot. Normal că erau. Dar doar pentru ei :))

Într-un final găsim un polițist care înțelegea engleza și culmea mai și vorbea, așa, câteva cuvinte. M-am închinat cu ambele mâini de parcă îl întâlnisem pe Dumnezeu. Îmi venea să-l țin de mână și să nu-i mai dau drumul până nu ne urcăm în tren. Foarte ciudată e senzația să nu te poți face înțeles, să nu poți comunica de niciun fel.

Am urcat în tren și m-am simțit mic. De parcă aș fi trăit toată viața izolat și văzusem prima oară un tren. Interiorul arăta mai bine decât cel al multor avioane ce operează low cost și nu numai. Personalul, îmbrăcat într-o uniformă impecabilă se asigura că nu ne lipsește nimic și veneau să ne treacă pe bilete ora exactă când va trebui să coborâm, în funcție de destinația fiecăruia. Pe măsuța rabatabilă atașată spătarului scanului din față, paharul cu apă nu numai că nu se mișca în timpul mersului, dar apa din el părea să fi încremenit acolo. Știți zgomotul acela specific trenurilor noastre, când aveai impresia că pe șine parcă sunt niște pietricele? Ei bine aici puteai să meditezi, să-ți auzi gândurile, pentru că era o liniște totală întreruptă doar de vreun anunț ce rula pe monitoarele care coborau din tavan.

După 3 ore și jumătate am ajuns în Hami și coborând din tren am constatat că pe lângă noi mai erau cel puțin 10-12 concurenți de prin toată lumea. Au urmat din nou alte controale, pașapoartele oprite și făcute copii la ele, ne-au pus lângă un perete și ne-au făcut poze, etc. Mai lipsea doar să își tragă pe mâini mănușile de plastic pentru control corporal amănunțit și le bifam pe toate :)) Am scăpat de acolo după încă vreo 45 de minute, ne-am urcat într-un taxi, i-am arătat șoferului adresa de la hotel scrisă în chineza și duși am fost.

Intrarea în hotel era împodobită de mama focului cu tot felul de flori și ghirlande și chiar mă gândeam în sinea mea “Mama ce primire! Dacă nu ne pun și covorul roșu tot degeaba” După ce am intrat ne-am dat seama că urma să fie o nuntă la care invitații începuseră deja să sosească. Probabil n-a fost foarte plăcut pentru ei să dea nas în nas cu o mulțime pestriță, de prin toată lumea, obosită și cu o tonă de bagaje. Ne-am luat în primire camera și m-am uitat la ceas. Erau fix 29 de ore de când plecasem din București. Nu știu cum dar îmi trecuse somnul. Am făcut un duș și am ieșit să mâncăm ceva, apoi ne-am întors la hotel să ne pregătim bagajul. Adică să separăm ceea ce luăm cu noi în rucsacul de cursă și ceea ce rămânea la hotel, pentru că a doua zi la prânz urma să avem verificarea echipamentului obligatoriu și apoi să părăsim civilizația și să ne îndreptăm către prima tabără de bază. Câteva telefoane acasă, să anunț că sunt întreg și am adormit buștean.

Problema de logică: aveți 10 minute pentru a face în așa fel încât toate articolele din partrea de jos a pozei să intre în rucsacul mic și negru de sus. În caz ca vă îndoiți ca ar putea intra, vă spun eu că până la urma a mers. Era musai să meargă întrucât ceea ce vedeți în poză urma să fie TOT bagajul meu pentru săptămâna ce avea să urmeze.

A doua zi eram programați la ora 12 pentru check-in, moment în care, în parcarea hotelului, într-o zonă amenajată am trecut printr-o serie de controale, culminând cu verficarea propriu zisă a rucsacului de cursă. Ideea este așa. Cobori din hotel cu două bagaje: rucsacul de cursă în care trebuie să ai toate cele necesare pentru o săptămână (mâncare, echipament, produse de igienă și medicale) și valiza cu restul lucrurilor care rămâne la hotel. Din momentul în care o predai ești doar tu și rucsacul cu care alergi. Nu poți să mai adaugi și să mai scoți nimic din el. Când te gândești ca următoarea săptămână viața ta este într-un rucsac de 9-10kg te simți un pic vulnerabil.

După terminarea formalităților, am fost suiți în 3 autocare și am plecat spre prima tabără de bază. Era momentul în care ar fi trebuit să primim așa numitul Road Book. Un pliant în care se face o descriere a fiecărei etape pe care o aveam de alergat ca să știe toată lumea la ce să se aștepte în următoarea săptămână. Numai că de data aceasta nu am primit nimic, ceea ce mi s-a părut un pic ciudat. Însă aveam să aflăm cât de curând și motivul.

După patru ore de mers cu autocarul am ajuns la prima tabără de bază, situată la altitudinea de 2200m într-o zonă străjuită de lanțul muntos Tian Shan. Tabăra era formată din 12 yurte (corturi specifice zonei) de câte 8 persoane, și alte câteva pentru organizatori, voluntari și personalul medical. Față de corturile în care trebuia să stăm în mod normal, acestea puteau fi considerate de lux, întrucât erau căptușite cu un soi de carpetă. Glumeam cu Daniel spunând că parcă avem Răpirea din Serai pe pereți :))

 

Localnicii ne-au întâmpinat cu muzică și dansuri tradiționale și bineînțeles că n-am putut sta deoparte, mai cu seamă că era ultima noapte de dragoste și urma o săptămână de război :))

Ne-am cunoscut și colegii de cort, oameni super faini și cu povești de viață foarte frumoase.
Alison, Katey și Ryse, trei frați din Australia, care erau la prima astfel de experiență. Tatăl lor era voluntar la această cursă. Mi se pare incredibil ca părinte să îți aștepți în fiecare zi copiii la câte un punct de hidratare, să îi încurajezi și să îi vezi cum își depășesc limitele. Ce mândru trebuie să se fi simțit la final când le-a pus medalia la gât.

Cintya Fish – o doamnă trecută de 55 de ani din Canada, care era la al patrulea Gobi March și cred că făcuse toate cursele posibile și imposibile de pe lumea asta. Nu știu dacă stătea 3 luni pe an acasă. Era într-o continuă căutare a aventurii, mereu cu zâmbetul pe buze, o optimistă convinsă.

Massimo – brazilian de origine italiană, și el la prima astfel de cursă.
Arthur – brazilian, pe la 40 de ani, foarte calm, liniștit (atipic pentru brazilieni), și el la prima experiență într-o cursă multi etapă, de autosuficiență.

În tabără era o atmosferă de sărbătoare. Toată lumea vorbea, râdea, socializa, însă sunt convins că toți ne gândeam la săptămâna pe care o aveam în față.

Ședința tehnică vine cu prima surpriză. Organizatorii erau oarecum stânjeniți de ceea ce trebuiau să ne anunțe. Cu 24 de ore înainte de a sosi în China, erau anunțați de autorități că nu mai erau de acord cu traseul pentru care dăduseră aprobarea cu aproape jumătate de an în urmă, principala lor problemă fiind faptul că tabăra de bază urma să fie mutată în fiecare zi la linia de finish a fiecărei etape (acesta este formatul concursului), iar zona în care ne aflam nu era deloc sigură. De altfel, de când am ajuns acolo am fost în permanență păziți de militari cu armele.

Ni s-a explicat că provincia autonomă Xianjiang este o zonă cu puternice conflicte interetnice, aici locuind atât chinezi, cât și mongoli, kurzi și tuci, și că este spre binele nostru dacă primele patru etape am avea ca și „cazare” această tabără fixă de yurte, urmând ca mai apoi să fim transportați direct în deșert pentru etapa lungă. Era o noutate și pentru cei care reveneau la această cursă și recunosc că, uitându-mă în jur, nu puteam să nu citesc uimirea și dezamăgirea de pe fețele multora. Însă mă puneam și în pielea organizatorilor, care erau puși în fața faptului împlinit de către autoritățile chineze cu foarte puțin timp înainte de startul unei curse de 250km.

Așadar primele patru etape urmau să fie exclusiv montane, cu diferență mai mare sau mai mică de nivel, iar pentru etapa lungă (82km) ne aștepta cuptorul deșertului Gobi. Nu știam în acel moment care vor fi distanțele tuturor etapelor, ci doar a primei. Pentru că organizatorii făceau traseul acolo, pe loc, după care el trebuia să fie aprobat de autorități. Iar acest lucru se întâmpla în fiecare zi. Așadar mă resemnasem cu ideea că nu voi putea să fac o strategie pe termen lung pentru că nu știam ce mă așteaptă. Tot ceea ce știam la momentul respectiv era că pentru prima etapă vom avea de parcurs aproximativ 31km cu 600m diferență de nivel, toată etapa desfășurându-se între 2200m și 2400m altitudine.

După ce mi-am aplicat benzile kinezio la genunchiul care mi-a făcut probleme în Namibia, am adormit rugându-mă ca de data aceasta să mă lase să-mi fac de cap, să pot să alerg așa cum îmi doream. Eram încrezător de rezultatele recuperării făcute la  CentroKinetic și de masajele lui Virgil,

chistul nu se mai inflamasе și reușisem să fac câteva antrenamente înainte de a pleca spre China care mi-au dat încredere că totul va fi bine.

Nu știu dacă am reușit să dorm 3 ore legate în acea noapte, deși spre norocul meu în cort lumea era liniștită. A se traduce „nu aveam niciun sforăitor” 🙂 Nu am nimic cu persoanele care sforăie, sunt conștient că e independent de voința lor, însă la o astfel de cursă, dacă ai „norocul” să nimerești în cort cu astfel de persoane, îți va fi extrem de greu să duci cursa la capăt în condițiile în care noapte de noapte stai să numeri stelele de pe cer.

Nu a fost cazul aici pentru că, în afară de câteva pasaje baritonale când și când, colegii de cort au fost chiar de treabă. Problema am fost eu, care nu reușesc să mă odihnesc cum trebuie înainte de curse. De emoție, de nerăbdare, mă sucesc, mă învârtesc toată noaptea și adorm extrem de greu. În fiecare dimineață înainte de start chiar mă uitam pe datele monitorizate în timp real de ceasul  Garmin Fenix5x, fiind curios câte ore am dormit și care a fost calitatea somnului (somn profund, perioade în care eram treaz, momentele de mișcare). Așa că n-a fost nicio surpriză ca după 20 de min de somn profund și 1h45m de somn normal, când a sunat ceasul mă simțeam ca lovit de tren. Am reușit să mă mobilizez, să-mi fac rucsacul, m-am hidratat bine cu All Stars Ultra Carb 4x, am luat un gel SiS cu electroliti , vitaminele și mineralele de la CaliVita (JointProtex Forte, MagneZiB6, Panax Ginseng, Curcuma Pro, Polinesian Noni, IronPlus)

și am ieșit din cort îndreptându-mă spre autocarul care urma să ne ducă la linia de start, nu înainte de câteva exerciții de încălzire și streching ușor. Etapa aceasta urma să aibă finishul în aceeași tabără de bază.

Etapa 1 – 28km, 500m+

Startul s-a dat de pe o pajiște alpină de la altitudinea de 2.300 metri, iar primii 8 km au fost pe poteci, drumuri forestiere, pâlcuri de iarbă. S-a plecat tare, cu 13-14 km/h iar până la CP1 (km 8) am alergat cot la cot cu favoritul cursei, Ben Dame, un alergător din Germania, testându-ne reciproc viteza de reacție când ne depășeam unul pe celălalt. După CP1 a luat avans de câteva sute de metri întrucât eu m-am oprit câteva zeci de secunde pentru necesități fiziologice. Însă era în raza vizuală. Am fost ajuns și depășit însă de un concurent din Scoția ajungând la CP2 pe poziția a treia.

De acolo, urma să urcăm pe faimoasa dună de nisip din Barkol. O să ziceți, care dună? Nu ziceai că ești într-o zonă montană, la 2300m altitudine? Ba da, însă în mijlocul unei pajiști alpine verzi se înalță o dună de nisip de 150-200 metri înconjurată în depărtare de lanțul muntos Tian Shan. 20 de minute mi-au trebuit să urc și să cobor duna, piciorul afundându-se în nisipul moale până mai sus de gleznă. Însă o dată ajuns în vârf peisajul îți tăia respirația, deoarece realizai că alergi pe o dună de nisip, iar în depărtare se vedeau piscurile munților acoperite de zăpadă. Era o combinație munte – desert pe care nu te așteptai să o întâlnești.

Din păcate a trebuit să mai fac câteva opriri pentru a scoate nisipul din încălțări pentru că nu am fost destul de inteligent să îmi pun gaiterele (ciorapii aceia galbeni care se pun peste încălțări). Știam că va fi o etapă preponderent montană și doar o singură dună de nisip însă ar fi trebuit să le pun de la bun început și poate n-aș mai fi pierdut minute bune cu opririle pentru aruncarea balastului din încălțări. O greșeală de începător care m-a costat câteva minute. Au urmat încă 10 km de nisip și pâlcuri de iarbă, iar mai apoi o zonă de pietriș până la linia de sosire. Pe bucata aceasta am mai fost depășit de doi concurenți, diferența dintre poziția a treia și a cincea (când am sosit eu) fiind de doar 3 minute.

Dacă vă întrebați cum mi-a fost genunchiul, ei bine nu am simțit nicio durere. Însă atât am putut să trag. O lună și jumătate de repaos după accidentarea la genunchi, în care am alergat doar de 4 ori, și-a spus cuvântul. Însă la finalul zilei m-am declarat extrem de mulțumit de cum a decurs prima etapă din Gobi March. După 25 de minute ajunge și Daniel, fiind pe locul 10. Ne-am felicitat reciproc și ne-am bucurat că după prima etapă erau doi români în top 10. A urmat ritualul clasic pe care aveam să îl repet în fiecare zi: băuturile de recuperare (Isotech 94 Whey Isolate, Hyper Amino BCAA),

o porție de mâncare deshidratată, streching și odihnă atât cât se putea. Vremea în tabăra de bază era extrem de schimbătoare. La ora sosirii mele din etapă cred că erau peste 30 de grade și un soare care te ardea la propriu, ca mai apoi să se înnoreze, să se răcească brusc și să plouă torențial o oră, două. Iar povestea asta s-a repetat în fiecare zi din cele 5 cât am stat acolo.

Etapa 2 – 35km, 1280m+

A fost gândită ca o buclă, cu start din tabăra de bază și o ascensiune de 17,5km până la altitudinea de 2900m, urmând mai apoi să coborâm pe același traseu până în tabără. Am plecat din față, păstrând pe primii doi alergători în raza vizuală. Prima parte a traseului am alergat pe poteci de munte, prin păduri sau pajiști alpine și am reușit până la km15 să păstrez poziția a treia. Atunci a început și cea mai dificilă și tehnică parte a traseului, urcarea extrem de abruptă până la punctul maxim situat la 2900m. De unde plecasem pe o ploaie măruntă și o temperatură deloc prietenoasă, norii se risipiseră ca prin farmec, făcând loc pe cer soarelui care începuse să-și facă de cap, “încingând” la propriu atmosfera.

Pe ultimul kilometru simțeam că nu intră aer în plămâni și am amețit de câteva ori, apoi am și vărsat nemaireușind să mă țin de planul de nutriție. Încercam să mă alimentez cu geluri sau izotonic însă nu mai intra decât apă. M-am gândit ca o perioadă să mă hidratez doar cu apă și să mai încerc niște geluri și izotonic pe ultimii kilometri. Pe ultima porțiune de urcare am fost depășit de 4 concurenți însă nu m-am oprit. Știam că odată ce voi întoarce la punctul de alimentare și voi începe coborârea mă voi simți mai bine. Și așa s-a și întâmplat. Pe coborâre am reușit să mai recuperez o poziție fiind pe 6 și având în raza vizuală la 500-600m pe concurenții de pe locurile 4 și 5. Din păcate n-a fost chip să-i ajung deoarece nu încetineau deloc și se uitau în spate să vadă dacă vin sau nu. De venit veneam eu dar cred că aveam toți trei aceeași viteză :))

Peisajele întâlnite pe traseu îți tăiau pur și simplu respirația. Daniel zicea că parcă am fi fost în Avatar. Oricum nu realizai că ești în China. Am încheiat etapa pe locul 6 la general. N-am crezut că mă va da așa de tare înapoi alergarea la altitudine, însă este cu totul și cu totul diferită iar organismul unui alergător obișnuit care își face antrenamentele la nivelul mării, se resimte din plin. Senzația este că picioarele ar putea să tragă, însă parcă ai avea doar un singur plămân și obosești extrem de repede.

Etapa 3 – 40km, 860m+

Traseul a măsurat 40km, primii 20km fiind o urcare până la 2835m iar apoi o coborâre pe partea cealaltă a muntelui. Începea să semene din ce în ce mai mult cu un ultramaraton montan pe etape. Mai glumeam între noi concurenții când ne mai depășeam unii pe ceilalți spunând că parcă am fi la UTMB pe etape. Ni s-a promis însă că în etapa a cincea (etapa lungă) vom avea parte, pe săturate, de deșertul Gobi, cu nisip, dune și tot tacâmul.

Etapa a treia cred că o voi ține minte mult timp de acum înainte pentru că altitudinea mi-a pus bețe în roate din nou, terminându-mă atât fizic cât și mental. Pe măsură ce mă apropiam de vârf am început să am dureri puternice de cap, să amețesc, vărsând de trei ori. Din acel moment mi-a fost practic imposibil să mai mănânc sau să mai beau ceva. Până și apa o dădeam afară. Sincer să fiu n-am avut parte până acum de o astfel de experiență și nici nu mi-aș dori să mai trec prin asta, deși e posibil ca la Atacama Crossing de la anul s-o mai pățesc, cursa desfășurându-se aproape în întregime la peste 2500m.

Când a început coborârea picioarele ar fi putut trage însă tot stomacul îl simțeam ghem, în gât. Noroc cu cele aproape 7 treceri peste un râu care mă mai răcoreau la picioare și mă mai trezeau la realitate (nu aveai pe unde să treci râul decât prin apă). În rest am dus cursa la final aproape inconștient, pe pilot automat. Peisajele au fost din nou senzaționale, atât cât am putut să le văd. Am terminat pe 11 la general în 5h22m dar am avut serioase îndoieli că voi reuși să duc etapa la capăt. Daniel a sosit imediat după mine la 10 minute. Avusese și el probleme pe urcare însă s-a simțit foarte bine pe coborâre și a tras de el cât a putut de tare. Ceea ce era să îl coste în etapa următoare pentru că îmi spunea că s-a simțit rău toată noaptea iar în dimineața celei de-a patra etape se gândea să abandoneze. Gânduri din astea sunt la ordinea zilei în astfel de curse. Din fericire majoritatea dintre noi reușim să ne remontăm cumva și să mergem mai departe și mă bucur din suflet pentru Daniel că nu a aplecat urechea la acel mic demon din mintea lui care îl tenta să renunțe. Oricum nu l-aș fi lăsat, pentru că știam că imediat după aceea va regreta. Lance Armstrong avea o vorbă. Citat pe care îl am printat și pe care îl văd toată ziua la birou: “Pain is temporary, quitting lasts forever”.

Etapa 4 – 45km, 1000m+

Ca de obicei, suna ceasul la 6:30AM și urmează ritualul pe care toată lumea din tabără deja îl face fără să mai gândească. Eram toți ca niște robotei mergând de colo colo să ne preparăm micul dejun, să ne umplem bidoanele cu apă, să pregătim rucsacul de cursă, să ne mai bandajăm rănile de la picioare. Te uitai pe fețele tuturor și nu puteai să nu observi oboseala. Era deja a patra zi de cursă și urma să ne “plimbăm” între 2200m și 2400m altitudine strângând însă o diferență de nivel pozitivă de 1000m.

Cu o seară înainte, după ce organizatorii au mai calculat și răscalculat timpii pe etape, am văzut că eram pe 8 în clasamentul general cumulat, având în schimb la doar 3 minute, pe poziția 7 pe numărul 1 la feminin, Caire Thompson și la 9 min, pe poziția 6 un alergător spaniol, Miguel. Așadar strategia era făcută. Trebuia să nu mă depășească și dacă se poate să fiu mai rapid cu cel puțin 9 minute, ca să urc din nou pe 6. Zis și făcut. Am plecat în forță și am ajuns la primul CP (km11) pe locul 6 neavând pe nimeni în raza vizuală în spatele meu. Au mai urmat câțiva kilometri de urcări și coborâri, când văd la poalele unui deal pe toți cei 5 din fața mea, inclusiv liderul cursei opriți la marginea unei păduri. Nu mai erau marcaje. Probabil le luaseră localnicii ca altă explicație nu-mi vine în minte. În tot cazul, am luat-o în toate direcțiile. Nici urmă de marcaj. Atunci am hotărât să sunăm organizatorii să vină și între timp să oprim pe toți cei care ajungeau în acel punct. După 45 de min au sosit, au remarcat zona și s-a dat un nou start din acel punct, cu toată lumea care era de față, urmând ca mai apoi să se ia ca referință timpii înregistrați la CP1 și să se refacă calculele la final. Complicat.

A fost un moment destul de dificil pentru mine pentru că după ce am stat 45 de minute acolo și toată musculatura se răcise, am pornit destul de greu și n-am mai avut același ritm ca până atunci. Și în plus meciul pe care îl aveam de două zile cu altitudinea și problemele stomacale a continuat și în etapa aceasta. După km 23 n-am mai putut mânca nimic. Altitudine – Andrei 3-0 :)). Noroc că următoarea zi aveam pauză pentru că apoi urma etapa lungă (82km) în deșertul Gobi. Daniel s-a simțit și el destul de rău în etapa aceasta și o mare parte din ea a făcut-o la pas. Seara, brazilianul de origine italiană, Massimo, după o vizită la medic, a intrat în cort și ne-a anunțat că el se retrage din cauza unei tendinite care îl jena, spunea el foarte tare. Am încercat să-l convingem să mai rămână măcar ziua de pauză, să vadă cum se simte însă era extrem de hotărât să plece în seara aceea. Problema lui nu era așa de gravă, după cum a spus și medicul, însă bănuim noi că cedase psihic. Pur și simplu mintea lui n-a vrut să conceapă cum ar fi fost să alerge următorii 82km cu o durere în zona gleznei. Pentru el era prea mult. I-am strâns mâna și i-am urat drum bun spre casă însă am rămas cu toții cu un gust amar, pentru că nu ne așteptam la asta.

Etapa 5 – 81km, 800m+

Nu mă așteptam să fie o etapă ușoară însă căldura infernală pe tot parcursul zilei a încurcat socotelile multor participanți, inclusiv mie. În etapa lungă se pot întâmpla multe și cred că adaptabilitatea este ceea ce face diferența între eșec și succes într-o astfel de zi. Poți pleca în cursă cu o strategie dar trebuie să fii în stare să o schimbi rapid în funcție de realitatea din teren.

Așadar la ora 1:30 noaptea am fost suiți în autocare și transportați din tabăra de bază de la munte în inima deșertului Gobi, un drum parcă interminabil de 4 ore. La ora 5:30 s-a dat startul iar strategia mea a fost să alerg cât mai mulți kilometri în primele 2-3 ore până dădea căldura și mai apoi să încerc să mențin un ritm constant și confortabil până la final. Și asta deoarece, spre deosebire de Namibia unde se întunecă foarte devreme (la ora 18:30 deja trebuia să aprinzi frontala), aici erau 15 ore de lumină pe zi. Așadar, mă pregătisem mental că toată cursa o voi alerga în plin soare. La ora startului eram toți buimaci de somn, eu unul nefiind în stare să dorm deloc în autocar. Nu era întuneric dar nici nu se luminase complet. Temperatura era acceptabilă pentru alergare, deși se simțea aerul cald de deșert. Nu știam cum va reacționa organismul adus brusc de la 2200m altitudine și temperaturi specifice muntelui, la 500m și deșert. Însă până la urmă aceasta este și frumusețea unor astfel de curse. Dacă ai ști dinainte tot ce se întâmplă și cum o să fie, n-ar mai avea niciun farmec după părerea mea.

Am plecat tare, poate prea tare și am ajuns la CP1 (16,5km) primul, Ben Dame și grupul de alergători de pe locurile 2-7 fiind la mai mult de 2km în spate. Mă simțeam excelent și voiam să continui în acest ritm până la CP2 (km25) după care să o las mai moale, dar constant.

N-am apucat să trec de km 21 când brusc și de nicăieri am vărsat de două ori, din acel moment nemaireușind să alerg. Cum acceleram cum mi se făcea greață. Era ora 8:30 și deja aveai impresia că alergi într-un cuptor. Încet încet am fost ajuns și depășit de liderii cursei și începea să mi se contureze destul de clar faptul că următorii 55km va trebui să îi merg și doar dacă mă va lăsa stomacul, să încerc să mai alerg pe unele porțiuni. Un gând deloc confortabil și care recunosc că era să îmi pună capac pentru că eram la un pas să renunț. Dar la modul cel mai serios! Știam că era ultima etapă și că la finalul ei îmi voi primi mult râvnita medalie însă cu toate astea starea de rău prin care treceam a fost pentru câteva momente mai puternică decât dorința mea de a merge mai departe. A fost momentul când din spate îl văd venind pe Daniel care nici el nu se simțea grozav însă oricum era mult mai bine decât mine. Când m-a văzut în ce hal eram a hotărât să facem restul cursei împreună, urmând să ne motivăm unul pe celălalt în momentele dificile. Și așa a și fost, pentru că în următoarele 10 ore ne-am tras unul pe celălalt să mai facem un pas și încă un pas. Apa pe care o primeam la CP-uri, stând în soare nu era caldă; era clocotită. Practic îți puteai face ceai cu ea.

Și acesta era și motivul pentru care nu reușeam să ne hidratăm ca lumea pentru că pur și simplu nu o puteai bea. Dacă mai adăugai și pudre izotonice sau electroliți în ea, stomacul ți-o dădea afară instant. Știm bine că prin transpirație eliminăm o dată cu apa și săruri și minerale, care trebuie puse la loc pentru a restabili echilibrul, mai cu seamă atunci când temperaturile trec de 50 de grade. Am realizat amândoi că nefiind în stare să facem lucrul acesta cu apa clocotită de la CP-uri, călătoria noastră spre linia de finish urma să fie extrem de dificilă și ne bucuram că alergam / mergem împreună pentru că astfel ni se părea nouă că e mai ușor. Tot restul cursei a fost o luptă continuă de a ajunge la următorul CP și de a rezista tentației de a renunța. La un moment dat îmi ridic privirea din pământ și îi spun lui Daniel care nici el nu arăta prea bine: „Omule, uită-te bine la mine. Dacă îmi vine vreun gând să abandonez, te rog să nu mă lași s-o fac. Îți spun acum când încă sunt lucid, pentru că de câteva minute mă gândesc la asta. Te rog să nu mă lași. Să-mi dai două palme și să mergem mai departe.” Căldura începuse să fie insuportabilă. Iar faptul că nu ne puteam răci temperatura bazală nu era un lucru deloc bun. La CP4 îl găsim aproape leșinat pe Dirk, un concurent din Africa de Sud aflat în momentul acela pe locul 3 la general. Nu mă așteptam ca etapa asta să vină de hac și celor din top 3. Ne-am mai văzut cu el la CP5 unde am fost cu toții obligați de regulament să ne oprim 3 ore pentru siguranța noastră (între 13:30–16:30) și apoi la nici o oră am aflat că a renunțat. Am avut un șoc sincer. Am ajuns la CP5 la 13:40 iar Daniel nu arăta deloc bine. Ne-am întins pe o prelată și am rugat organizatorii să ne stropească cu apă.

CP-ul era în vârful unei dune și bătea vântul. Oricât de clocotită era apa, atunci când bătea vântul simțeai că te răcorești puțin. Asta până se oprea și aveai din nou senzația că intri în cuptor. Daniel îmi spune cu ochii închiși și de-abia articulând că dacă în jumătate de oră nu își revine el abandonează. Așa rupt cum eram și eu, i-am zis că nu îl las. Că mai avem doar 30 de kilometri și că ne vom reveni în cele 3 ore de oprire obligatorie, urmând apoi să o luăm ușor-ușor până la finish. La 16:40, când am avut voie să părăsim CP-ul și ne-am pus în mișcare am simțit că voi duce această cursă la capăt. Îmi revenisem oarecum și parcă nici stomacul nu mai făcea probleme. Până la final am mai încercat să iau câteva geluri dizolvate în apă, însă nu au mers tot timpul. Și asta cu siguranță din cauza apei clocotite pe care o aveam în bidoane și care din cauza căldurii căpătase un gust de plastic încins.

Ultimul checkpoint era CP7 când ieșeam practic din desert pe o șosea ce ducea spre linia de sosire. Mai erau 10km și cred că arătam mai mult morți decât vii. Se înserase și parcă apa pe care o primisem la checkpoint nu mai era așa de fiartă. Sau cel puțin așa îmi plăcea mie să cred, pentru că în secunda în care am încercat să beau n-am putut. Aici am avut mici porțiuni când am încercat să alerg însă gradul de oboseală și deshidratare era atât de mare încât făceam un efort destul de mare și să merg.

La un moment dat, în timp ce înjuram noi de mama focului pentru fiertura de apă pe care o primisem toată ziua la CP-uri, o mașină care venea din sens opus încetinește lângă noi, geamul din dreapta față se deschide și ni se oferă două sticle de 0,5L de apă cu bucăți de gheață înăuntru însoțite de un zâmbet larg și probabil ceva cuvinte de încurajare în chineza pe care nici nu le-am mai auzit. Am mulțumit mai mult automat, am deschis sticlele și am băut, ca și când viața noastră depindea de asta. Sau mai știi? Primisem două banale sticle de apă rece din partea unor localnici cărora li s-a făcut probabil milă de noi. Două sticle de apă rece care însemnau atât de mult pentru noi în momentul acela!

Încet-încet și trăgând unul de celălalt, după 13,5 ore de la start (fără oprirea obligatorie de 3 ore) am trecut linia de sosire împreună cu Daniel. A urmat apoi o noapte albă în tabără pentru că la scurt timp după sosirea noastră s-a iscat o furtună de nisip care a luat pe sus toate corturile, în nebunia aceea am pierzând o șosetă de compresie CEP și un bidon de hidratare.

De la ora 2:00 și până la 10:00 când a sosit și ultimul concurent am stat întinși pe jos, pe niște prelate acoperiți fiecare cu ce avea la îndemână în încercarea de a ne proteja de nisipul care intra peste tot. După ce și ultimul concurent a terminat etapa lungă am pornit cu toții într-o tură de 1km care să marcheze și ultima etapă, ceva simbolic, la finalul căreia ne-am primit mult râvnitele medalii.

Am terminat Gobi March pe locul 11 la general și 6 la categoria de vârstă. Și ce să vezi? Surpriză! La fel ca Sahara Race (Namibia). Daniel glumea spunând că ar trebui să joc numerele astea la loto (11,6) că prea e coincidență mare.

După un drum de 2 ore și jumătate am ajuns înapoi în civilizație, în orașul Hami, unde ne-am făcut primul duș de la începerea competiției și am mâncat în sfârșit mâncare normală. A urmat un banchet în care s-au dat trofee pentru ocupanții locurilor 1-3 la general și 1 la fiecare categorie de vârstă. Apoi, cei care au încheiat două din cele 3 curse de calificare (Sahara Race, Gobi March și Atacama Crossing) au primit invitația oficială de a participa la The Last Desert (Antarctica), moment în care am fost și eu invitat pe scenă pentru a mi se înmâna invitația. Am văzut astfel persoanele cu care mă voi întâlni în Antarctica la anul. Seara a continuat cu prezentarea filmului oficial al ediției de anul acesta precum și un slideshow cu poze, iar apoi socializare, schimbat adrese de e-mail, conturi de facebook și promisiunea că ne vom mai reîntâlni la astfel de curse. Lumea asta de nebuni e mică dar frumoasă 🙂

A doua zi de dimineață aventura celor 29 de ore înapoi spre casă a continuat, de data aceasta lucrurile mergând șnur. După o săptămână de stat în China, nivelul meu de conversație în chineza dând din mâini se îmbunătățise simțitor! 😀

Gobi March a fost pentru mine o experiență din care am mai aflat lucruri noi despre mine și în general o astfel de călătorie îți șlefuiește puternic caracterul. Vă mulțumesc din suflet tuturor celor care pe timpul cursei ați fost cu gândul alături de mine și m-ați făcut să cred că totul este posibil.

Mulțumesc celor care ați donat pentru cauza pe care o susțin, Padurea Copiilor dar și celor care nu ați făcut-o încă însă vă gândiți să o faceți (link)

Un mulțumesc din inimă sponsorilor și partenerilor fără de care acest proiect cu siguranță n-ar fi existat și pe care îi consider adevărați prieteni.

CaliVita – sponsor principal
QuantumSport, CEP Romania, Trisport, Garmin Romania, StemSure, DoctorMIT, CentroKinetic, RunningMag, Pavel Virgil, Xnutrition.

Aventura CaliVita 7 Deserts continuă în septembrie cu Grand 2 Grand Ultra 273km de alergare în deșertul Nevada. Pe curând!