Povestea Sahara Marathon – partea I


3

Asa cum toate povestile incep cu a fost odata ca niciodata, nici aceasta, pe care o voi spune acum, nu iese din tipar. In schimb tot ce va povestesc este real, s-a intamplat si se intampla si in zilele noastre.

Asadar, a fost o data ca niciodata, in partea de vest a Africii, o zona inzestrata cu bogatii naturale si iesire la Oceanul Atlantic. Un colt de lume in care bastinasii, au trait impreuna cu colonistii spanioli pana in 1975, cand acestia din urma s-au retras lasand teritoriul in mainile Marocului si Mauritaniei care au inceput un razboi de ocupare a zonei. In 1976 Mauritania s-a retras iar Marocul a ocupat in intregime teritoriul, nerecunoscand recenta proclamata Republica Democrata Araba si nici teritoriul ca apartinand bastinasilor, Saharawi. Mai mult decat atat, Marocul a alocat resurse uriase construind cel mai mare zid din lume 2700 km (mai lung decat marele zid chinezesc), care imparte Sahara in doua. Partea de vest, cu iesire la ocean si cele mai mari zacaminte de fosfat din lume si partea de est (apartinand Algeriei), un desert fara nici o resursa naturala unde exista in schimb din abundenta nisip si soare! In teritoriile ocupate din vest, Saharawi sunt batuti in strada si omorati pentru ca striga libertate si in zilele noastre. De partea cealalta a zidului, aproximativ 250.000 de Saharawi traiesc in cinci tabere de refugiati, in apropiere de Tindouf. Majoritatea sunt copii si femei si singurul lor sprijin sunt ajutoarele internationale. Multi dintre ei nu au acte si deci nu se pot duce nici in Algeria si nici in teritoriile ocupate de Maroc, mai cu seama ca de o parte si de alta a zidului, pe o distanta de 2km, Marocul a plasat peste 7.000.000 de mine antipersonal, facand aproape imposibila apropierea de zona ocupata sau iesirea din aceasta.

WesS44

Sahara Marathon este un eveniment sportiv, oganizat pentru prima data in 2001, care are ca scop sa faca cunoscuta pe plan international situatia grea prin care trec Saharawi, niste oameni care nu au o tara recunoscuta oficial si care traiesc de 38 de ani in conditii greu de imaginat. De o parte a zidului sunt batuti si omorati pentru ca au curajul sa isi doreasca liberatea, iar de celalata parte a zidului,  traiesc fara nici o resursa, la mila ajutoarelor internationale. Asadar Sahara Marathon este mai mult decat o cursa, decat o aventura in deset, este un proiect de solidaritate, un proiect la care ma simt onorat ca am luat parte si sper ca nu a fost pentru prima si ultima oara. Cineva imi spunea la un moment dat ca dupa o saptamana petrecuta acolo ma voi intoarce schimbat. Si mare dreptate a avut. Dar sa o luam cu inceputul.

Zilele premergatoare plecarii in Algeria au fost destul de agitate, cu alergatura multa, bagaje, cadouri pentru familia la care urma sa stau, pregatirea echipamentului, a nutritiei si hidratarii in ziua cursei dar si inainte, etc. Eram emotionat pentru ca nu stiam ce o sa ma astepte acolo insa bucuros ca in sfarsit, dupa un an si jumatate in care alergasem peste 5500km pentru Inima Copiilor, aveam sa alerg in sfarsit in Sahara. Organizatorii ne trimisesera cu cateva zile inainte repartizarea pe familii si asa am aflat ca urma sa stau cu inca doi romani, un spaniol si un polonez. Punctul de intalnire pentru toata lumea era terminalul T4, poarta 970 de pe aeroportul din Madrid. De acolo urma sa luam un charter pana la Tindouf iar apoi un drum de o ora si jumatate pana in tabara de refugiati Smara, casa noastra din desert, timp de o saptamana. Ajuns cu cateva ore mai devreme in Madrid asteptam restul concurentilor si imi tot imaginam cum o sa fie. In scurt timp au sosit si organizatorii si incet incet si participantii (26 de tari au fost reprezentate la editia de anul acesta). Am intrat repede in vorba cu cativa si mi-am dat seama ca multi dintre ei erau la a doua, a treia sau chiar a patra participare si o faceau nu atat pentru cursa in sine, cat pentru a veni in sprijinul familiei la care statusera inca din primul an. M-a impresionat cantitatea uriasa de cutii cu medicamente, alimente, haine si jucarii pentru copiii din taberele de refugiati pe care fiecare o adusese cu el. Le multumesc tuturor celor care au facut ca mai mult de jumatate din bagajul meu sa contina cadouri pentru cei de acolo (haine, incaltaminte, jucarii, rechizite pentru scoala).

IMG_3993

Dupa 18 ore de la plecarea din Bucuresti, am aterizat la Tindouf, unde s-au incarcat toate bagajele intr-un camion si impreuna cu trei autocare si insotiti de armata algeriana am plecat spre Smara.

IMG_4000

De indata ce am lasat in urma luminile orasului Tindouf si ne-am afundat in desert, s-a facut o liniste deplina. Toata lumea era obosita, majoritatea motaiau si recunosc ca vreo cateva minute cred ca am adormit si eu, insa incercam sa stau treaz si sa privesc pe geam intinderea nesfarsita de nisip si cerul fara pic de nori, cu mii de stele care parca stateau sa cada peste noi. Se auzea doar motorul masinii si in surdina o melodie arabeasca pe care soferul o pusese parca pentru a intra mai bine in atmosfera. Dupa aproximativ o ora si jumatate am ajuns in tabara de refugiati Smara unde am fost preluati de familiile la care urma sa stam toata saptamana.

Momentul intalnirii mi s-a parut foarte emotionant. Organizatorii ne trimisesera cu cateva zile inainte alocarea pe familii spunandu-ne sa tinem minte numarul cortului (jaima). Am coborat din autocare, ne-am luat bagajele si am intrat intr-o curte interioara mica, imprejmuita de un gard nu foarte inalt, unde fiecare familie care gazduia maratonisti isi trimisese un membru care sa ii astepte. Era ora 1:30AM. Stateau cu totii pe jos, in nisip, tinand in mana o foaie cu un numar. Acela era numarul cortului, pe care noi il stiam si asa urma sa ne identificam unii cu altii. Batranica ce tinea in brate numarul 19 avea cei mai blanzi ochi pe care i-am vazut vreodata si de cum ne-am prezentat, s-a ridicat in picioare, a venit la noi, ne-a pupat si ne-a imbratisat. Am plecat spre casa noastra nu inainte sa mai arunc o privire. Era emotinant sa vezi cata bucurie era in ochii celor care se intalneau pentru prima data, sau care se revedeau dupa un an.

Momentul intalnirii

Batranica mergea inainte tinand in mana o lanterna, iar noi incercam sa n-o pierdem din vedere mergand  pe urmele pasilor ei, printre corturi, pe alei inguste de nisip. In cateva minute am ajuns la ceea ce urma sa fie casa noastra pentru urmatoarea saptamana. Am pasit timizi intr-o curte interioara si am fost condusi intr-o camera fara ferestre cu 5 saltele pe jos unde fiecare ne-am pus sacii de dormit si ne-am asezat bagajele pe unde am mai avut loc. Batranica a disparut pret de cateva minute si s-a intors cu ustensilele prepararii pe loc a traditionalului ceai verde. Intre timp s-a trezit si Hadjetsu, fata dansei, si ginerele Omar, care au venit sa ne salute. Erau singurii din casa, care pe langa araba vorbeau si limba spaniola. Iar din grupul nostru de cinci facea parte si o romanca plecata in Spania de 14 ani, Semida – care a fost traducatoarea noastra intreaga saptamana. Desi ceasul arata aproape 2AM, batranica a vrut neaparat sa ne intampine cu ceai verde si chiar daca eram nedormit de aproape 20 de ore stateam si ma uitam vrajit la modul de preparare, pe care Saharawi l-au adus aproape de arta. Dupa servirea ceaiului am adormit aproape imbracat cu gandul la zilele ce urmau sa vina, la oamenii pe care ii voi cunoaste si de care (la cum ma stiu) cu siguranta ma voi atasa, la tot ceea ce ar fi putut insemna viata in desert.

Dupa 20 de ore, am ajuns la casuta din desert

Ora 2AM - primul ceai verde in Sahara

(VA URMA …)

3

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *