The Track – “Ești nebun? Ești fericit?”

Nota: “Are you crazy? Are you happy?” erau cuvintele cu care directorul cursei, Jerome ne întâmpina la startul și finishul fiecărei etape. După câteva zile începusem să cred că “Am I stupid?” 🙂

În ultimii doi ani am avut privilegiul de a alerga la unele dintre cele mai frumoase și dificile curse multi etapă, de autosuficiență din lume. Proiectul CaliVita 7 Deserts, căci așa s-a numit această aventură, mi-a purtat pașii pe toate continentele și m-a scos de multe ori din orice fel de zonă de confort la care m-aș fi putut gândi. Mi-a bucurat sufletul ducându-mă prin niște zone ale Globului absolut senzaționale. Am râs, am plâns, m-am chinuit, am țipat de bucurie, am fost la un pas de abandon, într-un cuvânt am trecut prin toate stările posibile. Acum, că am ajuns la finalul lui, privesc în urmă având un sentiment de împlinire personală, de bucurie sufletească și de recunoștință pentru tot ce am realizat.

Am început aventura în 2017 cu cei 250 de kilometri de alergare în cel mai bătrân desert din lume, deșertul Namib, un loc magic al Africii unde deșertul întâlnește oceanul Atlantic și unde sunt cele mai mari dune de nisip din lume. A urmat apoi deșertul Gobi, în China, pe vechiul drum al mătasii, o cursă care a avut de toate: de la munte și altitudini de 2900m la deșert și 45C. Apoi am dat piept cu peisajele senzaționale din deșertul Arizona și Nevada, parcurgând cei 273km în zona Marelui Canion din Statele Unite. Fire&Ice Ultra în Islanda m-a transportat parcă în filmul Lord of the Rings, de multe ori drumul spre Mordor semănând izbitor cu locurile prin care am alergat. De la ploaie și frig am trecut la altitudine de 3000m și o temperatură de 50C în deșertul Atacama, în Chile. A fost cursa la care am fost cel mai aproape de abandon dar pe care am reușit să o duc la bun sfârșit. După nici o lună, mergeam din nou la frig, în Antarctica, poate cea mai frumoasă experiență pe care am avut-o în viața asta. Ultima oprire din circuitul celor 7 curse pe 7 continente a fost The Track, în Australia. Deși până atunci nu depășisem 273km de alergare în sistem multi etapă, The Track era o mare provocare datorită în primul rând distanței -> 522km. Era cursa cu care încheiam proiectul și vă mărturisesc sincer că am plecat către Australia cu un mix de sentimente. Pe de o parte acel sentiment de ușurare că lua sfârșit o perioadă de 2 ani destul de intensă cu aproape 10.000km alergați, mii de ore petrecute în antrenamente, mult timp departe de casă și de cei dragi, iar pe de altă parte aveam un sentiment de gol, de vid. Îmi părea rău că se termină. Îmi părea rău că aventura aceasta frumoasă ajunge la final. Iar faptul că The Track a avut 9 etape în loc de 6, a mai prelungit puțin din tot acest amalgam de sentimente contradictorii.

Dacă aveți timp de o călătorie în jurul lumii, puteți citi toate poveștile curselor din proiectul CaliVita 7 Deserts aici: https://andreigligor.ro/proiecte/calivita-7-deserts/

The Track va rămâne o cursă de suflet pentru mine și nu pentru că acolo am obținut cea mai bună clasare a mea la o cursă multi etapă și anume locul al doilea, ci pentru că s-a desfășurat în Australia. Povestea mea cu Australia începe acum 8 ani când am avut intenția să mă stabilesc cu familia acolo. Printr-un șir de împrejurări acest lucru n-a mai fost posibil. Și la ce se întâmplă în ultima vreme în România, parcă îmi pare rău că nu s-a concretizat plecarea de acum 8 ani. Dar asta este altă poveste. Ideea e că Australia a ocupat întotdeauna un loc special în sufletul meu și eram tare încântat că în sfârșit voi ajunge acolo. Iar după ce am văzut doar o mică parte (Sidney, Alice Springs, Ayers Rock și cei 522km de alergare prin outback), pot spune cu mâna pe inimă că este locul unde mi-aș dori să îmi petrec restul zilelor. Pe undeva mi-a confirmat tot ceea ce știam eu despre Australia dar nu apucasem încă să simt pe pielea mea experiența. În două cuvinte: civilizație în adevăratul sens al cuvântului și oameni calzi, politicoși, educați și primitori.

Ceea ce va urma în continuare vor fi poveștile ficărei etape, scrise la cald, la puțin timp după ce ajungeam la cort, în tabăra de bază.

Însă n-aș vrea să trec mai departe până nu mulțumesc din suflet tuturor celor care au făcut ca acest proiect să se întâmple, care au spus “da, suntem alături de tine” de când această aventură era doar o idee. CaliVita Romania – sponsori principali, Xnutrition Romania, Quantum Sport, Garmin Romania, Trisport, Running Mag, Stem Sure, Aleo, Pavel Virgil, Centrul Superfit. Am avut parte de o susținere extraordinară din partea lor, fără de care, recunosc acest proiect era imposibil de realizat.

Cu gândurile acestea plecam către Australia.

Etapa 1 – 31km, 1000m+
Prima zi și jumătate din aventura The Track le-am petrecut în tabăra de bază la o oră și jumătate de mers cu mașina de Alice Springs, timp în care am luat contact cu cortul care urma să-mi fie casă pentru 10 zile și i-am cunoscut pe cei 40 de alergători suficient de nebuni să își dorească să alerge 522km prin outbackul australian. Doi dintre ei aveau un punct comun deși poveștile lor erau complet diferite. Unul se întorcea la The Track pentru a termina ceva ce a început acum 2 ani. La ediția de atunci, în ultima etapă, cu 30 de kilometri înainte de finish, a cedat mental și a abandonat. Celălalt, un englez stabilit în Sydney a terminat cu bine cursa și s-a reîntors anul acesta să o alerge din nou. De ce? Nici el nu știe, dar e tare bucuros că se află aici. Complicate sunt mințile ultra alergătorilor. Nu încercați să le înțelegeți că nu veți ajunge la nicio concluzie rezonabilă :))

Așadar, ieri am predat bagajul cu care am venit și am rămas doar cu rucsacul cu care vom alerga toată cursa. Ce e în el îmi va fi și casă și masă pentru următoarele 10 zile. A urmat apoi controlul medical, s-au uitat pe EKG, mi-au luat tensiunea, au zis că am o inimă de sportiv și mi-au dat drumul. La cap nu m-au controlat. Nu cred că scăpam 🙂

Prima etapă trebuia să aibă conform organizatorilor 30km și 600m diferență de nivel. Ceasul meu a arătat 29km și 1000m diferență de nivel. Da, suntem în Central Australia dar nu totul aici e deșert și plat. Astăzi am alergat pe o porțiune dintr-o faimoasă potecă de trail, Larapinta, ce ne-a purtat pașii printr-o zonă extrem de interesantă. Dacă ar fi să o descriu în două cuvinte acestea ar fi: aridă și stâncoasă. Am urcat și am coborât pe stânci și roci foarte ascuțite, trecând pe lângă zone unde incendiile de vegetație lăsaseră în urmă terenul negru. Deși australienii se pregătesc de iarnă mi-e frică să mă gândesc cum e vara în zona asta, pentru că mi s-a părut extrem de cald — de la ora 11 simțeai deja că alergi în cuptor. Nu era nicăieri pic de umbră.

În schimb ce avem din plin sunt muște și așa am înțeles că va fi toată cursa. Nu cred că sunt cuvinte care să poată descrie cantitatea de muște care te înconjoară în orice moment. Cred că producătorii celebrului film clasic Păsările, dacă l-ar fi filmat în Australia, l-ar fi numit cu siguranță Muștele. Apar la 9 dimineața și dispar ca prin minune la ora 18:00, timp în care ți se așează cu sutele pe haine, față, ochi, gură, peste tot. Scapi de ele doar dacă bate vântul, ceea ce nu a fost cazul până acum. Am mâncat deja câteva în etapa de azi fără să vreau dar m-am gândit că sunt proteine și am mers mai departe. N-ai ce face oricum. Până la kilometrul 15 am fost al doilea, apoi am mai slăbit ritmul gândindu-mă că mai sunt 9 zile și e momentul să fiu cumpătat.

Am început să fiu depășit până când am ajuns pe 5 apoi de încă doi concurenți englezi, printre care și cel care a terminat The Track acum doi ani. I-am lăsat un pic în față și le-am analizat alergarea apoi, când a urmat o coborâre destul de tehnică pe stânci, i-am depășit și n-am mai privit în urmă. Am terminat așadar pe locul 5 în 4h11m. Mâine urmează 41km cu 1000m diferență de nivel.

Etapa 2 – 41km, 1000m+
Nu prea am reușit să dorm noaptea trecută. N-aș putea să spun de ce. Frig n-a mai fost așa tare însă cu toate astea m-am sucit și m-am învârtit în sacul de dormit toată noaptea. Dimineața când ne-au trezit să ne strângă cortul parcă mă călcase trenul. Mi-am strâns repede catrafusele, am mâncat un biscuite hiperproteic, am fost să-mi iau cei 2L de apă pe cartelă și am așteptat cuminte startul. Apă pe cartelă, zici? Da, da! Avem o cartelă pe zile pe care organizatorii o capsează de fiecare dată când ne dau apă: 2L la start, 2L la fiecare punct de hidratare și 2L după terminarea etapei, care trebuie să-ți ajungă până a doua zi (pentru mâncare, hidratare, “spălat” cu șervețele umede). La toate cursele multi etapă pe care le-am alergat a fost așa. Apa e raționalizată. Nu ai cât ai vrea tu. Fiecare dintre noi trebuie să ne gospodărim cu ceea ce ni se oferă.

Etapa de azi a fost ca și cea de ieri, aridă și stâncoasă. Am urcat și am coborât de credeam că nu se mai termină, am ajuns în văi în care nu era nici urmă de umbră iar soarele ardea de-ți prăjea creierii. Am plecat destul de tare de la început și nu m-am mai uitat înapoi decât târziu, după ce am ajuns la CP1. Eram al doilea și îmi doream să păstrez poziția asta până la finalul etapei. A urmat o urcare ucigătoare de vreo 700m în doar 2km, urcare care mi-a prăjit literalmente cvadricepșii. Atât de tare mă dureau, că atunci când am început coborârea n-am fost în stare să dau drumul la picioare vreo 500m. Pur și simplu nu mă ascultau. Până la tabăra de bază au urmat 1001 urcări și coborâri, într-adevăr mai mici dar pe fond de deshidratare, 45 de grade afară și un rucsac de 9kg în spate, se simțeau nu dealuri, ci munți.

Muștele au fost “prietenele” mele și azi. Așa de tare m-au iubit toată cursa încât una s-a hotărât să-mi intre în ochi fix când eram pe o coborâre (stânga prăpastie, dreapta stâncă). Am pus mâna instinctiv la ochi s-o dau la o parte și cu piciorul drept am agățat un bolovan din mijlocul potecii. Am avut noroc că am căzut în partea dreaptă cu umărul în stâncă și nu în partea stângă.

Ultimii 2km până la finishul etapei au fost pe un nisip care trecea bine de gleznă și te făcea să-ți aduci aminte de toate înjurăturile pe care le-ai știut vreodată :))
Am terminat etapa pe locul 2 în 6h20m, terminat de căldură și deshidratare. De mâine încolo cică toate etapele vor fi plate. Vreau să o văd și pe asta. 38k mâine.

Etapa 3 – 38km, 125m+
M-am trezit dimineață fără niciun chef de alergare. Pur și simplu. Fără niciun motiv. Gândul mi-a zburat acasă, la familie și pot să jur că preț de o fracțiune de secundă fetele mele au fost aici, cu mine. Le-am strâns în brațe, le-am pupat și am început să-mi strâng lucrurile bodogănind organizatorii că ne-au dat trezirea de la 6. Urmau să fie 3 starturi diferite azi în funcție de timpii obținuți. Primii 11 în clasament aveam să luăm startul la 7:45 iar ceilalți, în două valuri la câte jumătate de oră, respectiv o oră după noi. Motivul era ca după 3km de alergare pe nisip ajungeam într-un defileu unde singura cale de trecere era făcând un pic de escaladă pe stâncile ce se terminau abrupt într-un lac cu apă sărată. Și pentru a nu se crea înghesuială acolo, au luat decizia startului în 3 valuri.

Astăzi am fost mai puțini cu 10 sau 12 și e trist întotdeauna când văd asta. Te uiți pe chipurile celor care abandonează cursa și vezi cât și-ar fi dorit. Le vezi sutele de ore de antrenament din spate, cât au sperat să încheie încă o etapă și din varii motive au spus stop joc. În mare parte au fost opriți de organizatori pentru că nu s-au încadrat în timpul limită însă au fost și accidentări.
Când scriu aceste rânduri tocmai m-am întors în cort de la linia de sosire unde am fost să o aplaud pe o concurentă din Germania care a încheiat etapa de astăzi după ce ieri și-a fracturat mâna dreaptă și aleargă cu atelă. Cuvintele sunt de prisos însă nu pot decât să mă consider un om privilegiat pentru că am șansa să întâlnesc astfel de oameni. Sunt exemple de oameni puternici, și nu neapărat fizic pentru că dacă te uiți la ea e o mână de om. Întotdeauna am spus că aceste curse sunt mai mult mentale decât fizice.
Revenind la etapă, cei 11 am plecat tare. Poate că mult prea tare și chiar m-am gândit la asta la un moment dat. Am alergat primii 15km într-un grup compact de 3, alături de Iulian și un concurent belgian, Guy. Restul de 8 au rămas încet încet în spate. Terenul pe care am alergat azi a fost în mare parte nisipos dar și câțiva kilometri prin albia unui râu secat, pe niște pietre rotunde care îți fugeau de sub picioare. I-am lăsat pe Guy și Iulian să se ducă și am încetinit un pic, păstrând poziția a treia. Chiar și așa căldura a fost ucigătoare și ne-a terminat pe toți. Am auzit că au fost 42-43C la ora 11:00 și din păcate nu vom avea niciun pic de umbră de acum încolo. De îndată ce am părăsit Larapinta Trail și am intrat în outback, adio umbra vreunui copăcel.

Am trecut linia de sosire în 3h47m deshidratat rău de tot dar bucuros că s-a mai dus o zi. Mai sunt 7! Etapa de mâine va avea 49km și vreau să o abordez mai ponderat, indiferent pe ce poziție ajung în clasament. E important ca în ultima etapă, cea de 137km să mai am resurse. Acolo vor fi multe răsturnări în clasament.

Stage 4 – 49km, 130m+
Mda. Nu mi-a ieșit faza cu “să fiu mai temperat” nici în etapa asta. Nu știu cum fac de plec ca din pușcă de la start deși îmi propusesem să n-o fac. Dar să începem cu începutul. Aseară priveam apusul (apropos, sunt niște apusuri în Australia … niște culori … n-am văzut nicăieri până acum), când observ la linia orizontului câteva tornade mici care veneau către noi.

Norii se adunaseră deasupra taberei, fulgerele brăzdau cerul iar o furtună părea iminentă. N-a mai trecut mult și un grup de cai sălbatici fugeau din calea furtunii către tabăra noastră. Noroc că s-au speriat de noi și ne-au ocolit. Furtuna însă nu. Câteva ore ne-a zgâlțâit corturile de am crezut că decolăm. Partea bună a fost că s-a răcorit instantaneu și așa a rămas toată noaptea.
Dimineața, înaintea startului a început să plouă din nou însă ne bucuram cu toții de parcă cine știe ce s-ar fi întâmplat. Păi, chiar se întâmplase. Nu mai era căldura din primele 3 zile. De fapt, era o zi numai bună de alergat. Planul meu era să încerc să țin un ritm de 6 min pe kilometru și să termin cei 49km în aproximativ 5 ore. La prima vedere pare ușor și realizabil însă având în vedere kilometrii alergați în ultimele 3 zile, oboseala care începe să-și spună cuvântul și totală lipsă de confort și refacere de la o zi la alta, viteza de 10km/h nu mai pare așa ușor de abordat. Eram hotărât să încerc totuși.

Am plecat cu 11km/h și am mers așa vreo 4km până mi-am dat seama că nu vine nimeni după mine. Ceilalți alergau mai rezervat. Se conservau pentru zilele ce urmau să vină. Așa că am schimbat într-o treaptă inferioară și am rămas la 10km/h. Chiar și așa n-a venit nimeni după mine până la kilometrul 30. Terenul pe care am alergat azi a fost nisipos, cu pietre și celebrul pământ roșu tipic australian. După 30k, m-a ajuns din urmă Guy, concurentul din Belgia care este în prezent pe locul 2 după Iulian. Mai erau 19km până la finalul etapei și văzându-l cum aleargă m-am gândit că nu poate ajunge înaintea mea cu mai mult de 10 minute. Și am preferat să păstrez ritmul meu și să nu ajung în tabără terminat. Cele 10 minute n-ar fi însemnat nimic în istoricul cursei. Mai sunt totuși 6 etape. Așadar l-am lăsat să se ducă și mă uitam stânga dreapta la copacii seculari de eucalypt printre care alergam. Intrasem în Finke Gorge National Park iar mirosul de eucalypt era peste tot. Am trecut linia de sosire în 4h52m la 5 minute după Guy și m-am felicitat că n-am forțat. Mâine avem 59km!

Etapa 5 – 59km, 232m+
Înainte să povestesc cum a fost etapa de azi aș vrea să vă spun povestea lui Bruno. Bruno este un bătrânel simpatic ce împlinește anul acesta 73 de ani. Mititel de statură, slăbuț, cu părul grizonat și cârlionțat, cu zâmbetul mereu la el și plin de viață. Un fel de Bilbo Baggins, pentru fanii Stăpânului Inelelor. El este unul dintre medicii cursei. Nimic special aici, asta până începi să vorbești cu el. A alergat Marathon de Sables de 7 ori începând cu 1988, la una din ediții ieșind pe locul 21, are personal best pe maratonul de șosea puțin sub 3 ore, iar acum nu mai concurează pentru că i-a plăcut să fie la viața lui, în concursuri “vitezoman”, așa cum îi place lui să spună. Iar acum nu mai poate alerga cu viteză și se mulțumește să facă treking cu soția, participantă și ea în trecut la Marathon des Sables și câștigătoare la feminin a concursului Diagonale des Foux. Cam asemenea oameni întâlnești la cursele astea.
Revenind la etapa de azi. M-am trezit iar la 6, morocănos și somnoros pentru că nu dormisem toată noaptea, din nou, fără motiv. Când s-a dat startul căscam și mă gândeam la modul cel mai serios cum voi alerga azi 59km.

Vremea primele 3 ore a fost numai bună de alergat: ceață, înnorat și răcoare. Am plecat din nou cu intenția să încerc să termin etapa undeva în jurul a 6 ore și m-am aflat la conducerea cursei până la primul CP (km14) când am fost depășit de Guy. Tipul ăsta e clar într-o vânătoare personală cu Iulian care se află pe primul loc în clasamentul general cu mai mult de 1h30m avans. În ultimele zile încearcă să mai recupereze din diferență. Așa că a trecut pe lângă mine ca din pușcă. Eu mi-am urmat ritmul de 6min/km și n-am căzut în plasa de a merge după el. Apoi a venit și Iulian cu care am alergat o mare parte din cursă și au mai încercat să se lipească de noi un concurent din Turcia și un pompier belgian pe care i-am lăsat treptat în urmă. Pompierul mă vânează pe mine, pentru că el e pe locul 4 la o oră distanță de mine. E distracție aici, ce mai! :))

De la 10:30 s-a dezlănțuit iadul. Frigea soarele de ți se cocea sufletul. Terenul pe care am alergat astăzi a fost similar cu cel de ieri și așa o să fie, am înțeles, și de acum încolo. Pietriș, nisip și nesfârșitele drumuri australiene de pământ roșu/cărămiziu.

Când mai aveam 2km simțeam că îmi ia foc șapca. Am trecut linia de sosire pe 3 în 6 ore și 7 minute, la 3 minute după Iulian și doar 7 minute după Guy. Știam eu că n-are rost să forțez. Pe mine mă interesa când vine locul 4, cel care mă vâna pe mine de când a început cursa. Și a sosit la 13 minute după mine. Așadar s-a mărit diferența dintre noi la o oră și 20 minute. Este total nesemnificativ pentru că în etapa lungă, de 137km se poate răsturna tot.
Mâine am iar de fugit 58km. De sub cerul înstelat, noapte bună v-am pupat!

Etapa 6 – 58km, 250m+
Nu știu cum să încep povestea etapei 6 decât așa: Daaaaa! Am făcut-o și pe asta. Am câștigat o etapă! Nu s-a mai întâmplat niciodată asta de când m-am apucat de alergat curse din astea “dubioase”, de supraviețuire. Așa că da, sunt suuuper fericit. Sper doar să nu mi se urce la cap și să fiu chibzuit pentru că mai sunt 3 etape: 64km, 44km și 137km!
La The Track, fiind o cursă întinsă pe 10 zile, cu mâncarea pentru primele 5 alergi în rucsac, iar mâncarea pentru a doua jumătate a cursei ți-o păstrează organizatorii și ți-o dau la finalul etapei 5. Așadar aseară ne-am primit fiecare punga cu mâncare. Rucsacul meu a cântărit înainte de prima etapă 8,8kg fără apă și pe măsură ce etapele treceau și mâncam din rațiile zilnice, evident își micșora greutatea. Aseară, când și-a primit fiecare punga cu mâncare pentru zilele 6-10, rucsacul a ajuns din nou la 9kg, cel puțin al meu.
E inutil să spun cum înjuram toți de dimineață când ne-am pus rucsacii în spate. Planul meu era ca în funcție de cum mă simt, să încerc să țin același ritm ca ieri. Traseul de azi a fost unul ucigător pentru minte. Un drum de pământ roșu pe care trecea o mașină la o oră și care urca și cobora. Trebuia s-o ținem așa drept 58 de kilometri.

Am plecat ca de obicei în ritmul meu hotărât să încerc să-l păstrez cât de mult pot. Fiecare părticică a corpului mă durea. Bășici nu am făcut până acum dar mă dor genunchii și am făcut o rană urâtă în zona lombară chiar pe vertebre și un pic în lateral, probabil de la frecarea cu rucsacul.
După 3km am privit în spate și nu mai vedeam pe nimeni. După 2 ore de alergare, la 9:30 soarele și-a făcut apariția și de atunci a început chinul. Oricâți electroliți luam, pastile cu sare, geluri izotonice, simțeam că mi se scurge toată energia din corp. La fiecare CP primeam 2L de apă care din păcate deveneau repede insuficienți. Am încercat să-mi răcesc temperatura bazală udând șapca, însă în mai puțin de 1 minut era uscată.

Mintea și-a făcut treaba și m-a ținut în cursă dar a fost tare greu. Ca să treacă timpul pe drumul ăsta drept, lung și plictisitor m-am gândit la tot soiul de lucruri doar să-mi țin mintea ocupată. Mi-am imaginat o zi obișnuită de acasă cu soția ducând-o pe Sara la grădiniță (în lipsa mea), cum pitica face tot felul de activități interesante cu educatoarea ei, Ivona, mi-am imaginat ce o să spuneți de isprava câștigării unei etape la The Track, după ce am alergat deja 220km în ultimele 5 zile … și câte și mai câte.
Cu 2km înainte de finish am rămas fără apă și la un moment dat am început să amețesc. Căldura era ucigătoare și din păcate nu adia nicio pală de vânt. M-am rugat în sinea mea să rezist tentației de a mă opri din alergat, pentru că ar fi durat mai mult chinul. În 6h03m am trecut linia de sosire primul și mi-a luat apoi 20 de minute până să pot articula ceva.

Mâine avem 64km și habar n-am cum o să fiu și cum o să pot să trag. Deocamdată mă bucur de momentul acesta, care vine după 4 ani de când am început să alerg curse multi stage self supported: câștigarea unei etape!
Fac eu cinste cu un plic de mâncare liofilizată. Ia să vedem ce am în rucsac pentru azi: Quinoa mexican și Pasta with Olives. Yammmy! Or nooot! Oricum, înainte să mănânc mă duc să fac focul ca să-mi fierb apa cu care se prepară liofilizata. Ce credeați că e ușor? :))

Stage 7 – 66km, 282m+
Greu azi. Greu de tot. Încep să se simtă kilometrii alergați în ultimele 6 zile, dar și lipsa unei recuperări adecvate de la o zi la alta, fără duș, fără mâncare adevărată, fără nici cea mai mică urmă de confort care ar mai îndulci aventura asta. Dar știam la ce am venit așa că n-o să mă plâng. Când ceasul îți arată că pe 66km ai consumat 3600kcal și tu vii la cort și toată mâncarea ta pe ziua respectivă are 2000-2200kcal, nu e de mirare că lingem pe interior ambalajele gelurilor, pudrelor de recuperare, prafurilor izotonice și cu electroliți, astfel încât nicio kilocalorie să nu se piardă. Cred că am slăbit câteva kilograme. Tricoul de cursă de la CEP, care în ziua întâi era de compresie, acum flutură pe mine ca pe gard :))
Etapa de azi a fost destul de liniară ca și ieri, doar că de data asta am mai putut vedea stânga dreapta niște vegetație.

Primii 12km i-am alergat împreună cu Iulian apoi el s-a dus mai tare și eu am rămas al doilea. La CP1 (km14) am fost ajuns din urmă de Guy, care trecuse al treilea în clasamentul general la 5 minute în spatele meu. Era prea tare viteza cu care alerga și etapa mult prea lungă ca să mă iau după el. Probabil el îl “vâna” pe Iulian. Am decis să alerg în ritmul meu și să vedem ce surprize aduce ziua. L-am ajuns pe Guy din urmă la CP2 (km30) și am văzut că încetinise destul de mult. Mi-am păstrat ritmul. Soarele deja își făcea de cap fierbându-ne creierele. Cei 2L de apă pe care îi primeam la CPuri începeau să devină insuficienți. La CP3 (km48) l-am întâlnit pe Iulian care alimenta cu apă, după care dus a fost. N-am încercat să mă țin după el. Eu n-am venit aici să mă întrec cu Iulian. Întotdeauna l-am considerat un alergător mai bun decât mine. Și dacă toate vor merge bine va câștiga cursa asta cu siguranță. Îi doresc asta din tot sufletul, pentru că a muncit mult pentru asta. Eu, pe de altă parte, cu fiecare etapă încerc să pun cât mai multe ore distanță între mine și pozițiile 3-4, ca să-mi asigur un loc 2 sau cel mult 3 în clasamentul general. Pentru mine ar fi o realizare personală fantastică.
Am trecut linia de sosire în 6h54m al doilea. Mâine avem 44km și apoi ultima etapă, cea de 137km! Acolo se va decide cursa.

Etapa 8 – 44km, 135m+
Noaptea trecută cred că am dormit cel mai bine de când sunt aici, adică vreo 4-5 ore cumulat, așa că m-am trezit destul de odihnit însă mă simțeam extrem de slăbit. Efortul ultimei săptămâni cumulat cu condițiile de trai din tabără își spuneau cuvântul. Hotărâsem cu Iulian să facem etapa asta amândoi, la un ritm confortabil astfel încât să mai păstrăm din energie pentru cei 137km de mâine. Zis și făcut. După numărătoarea inversă și luat la revedere de la muștele care se treziseră de la 6 și roiau peste tot, am plecat. Primii 10 kilometri am alergat mai tare decât ne propusesem testând să vedem cine vine după noi. Bineînțeles că era Guy urmat la un km în spate de Danny, pompierul belgian. L-am lăsat pe Guy să preia conducerea dar l-am păstrat în raza vizuală la câteva sute de metri. Danny rămăsese în spatele nostru și trăgea. Ceea ce vă povestesc se întâmpla la o viteză de 11km/h, o nimica toată pentru ce putea fiecare din noi, în condiții ideale, acasă, în parc sau pe pistă. Aici însă, la 40 de grade, cu un rucsac în spate de câteva kilograme, cu cei peste 350km alergați în ultimele 7 zile și alergând pe teren accidentat, vă rog să mă credeți că era un efort considerabil.

La CP2 (km27) l-am ajuns din urmă pe Guy însă l-am lăsat să plece primul, să conducă ultimii 17km până la finish. Stăteam în spatele lui și văzând că încetinește ritmul ne-am apropiat și am început să alergăm în pluton, ca cicliștii. Ritmul încetinise mult (6:40/km) însă era unul confortabil care ar fi permis o desprindere cu 3-4km înainte de finish. Însă ceva se întâmplă cu Guy: se împiedică, cade în fața noastră pe niște pietre destul de ascuțite și se lovește destul de rău la brațe.

Ne-am oprit, l-am ridicat, l-am așteptat puțin să-și revină și am uitat de strategia noastră, hotărând pe loc să alergăm ultimul kilometru și să trecem linia de sosire împreună. Câteodată fair playul trece înaintea competiției.
După aproape 400km alergați, mâine am impresia că parcă începe o cursă nouă. Așa simte toată lumea apropierea ultimei etape: 137km.

Stage 9 – 137km, 404m+
16 ore 16 minute și 16 secunde. Atât mi-a luat să alerg 137km, în ultima etapă a monstruozității acesteia de cursă. Și ca să fie totul și mai “picant”, n-aveam timp de lălăială. Și asta pentru că eram pe locul al doilea în clasamentul general, cu 35 de minute în fața lui Guy, locul 3, care încercase în ultimele zile să reducă din diferență și să preia locul al doilea.
35 de minute de recuperat e o nimica toată într-o cursă de cel puțin 15 ore, așa încât am luat startul de dimineață hotărât să-mi păstrez locul doi, iar el, probabil, să recupereze din diferență, în avantajul lui. Am simțit că va fi o vânătoare de la start la finish, așa că am pornit tare hotărât să dau tot ce am, pe principiul ori la bal ori la spital.

Primii 45 de kilometri, s-au gândit organizatorii să ne înmoaie mușchii pe un teren 99% nisipos și ondulat, ca mai apoi să ieșim în șoseaua națională ce duce spre Uluru și preț de 92 de kilometri s-o ținem așa pe lângă marginea drumului, pentru “fragezirea” articulațiilor și atrofierea minții. Spuneți și voi ce dusă cu sorcova e cursa asta. Mă gândeam că dacă scap zdravăn la cap din asta, mai am o șansă.

Am condus etapa până la kilometrul 80, când am fost ajuns de Iulian și am hotărât să alergăm împreună până la final. Guy se apropia constant. La ora 19 era deja întuneric. Ne-am pornit frontalele și am continuat alergarea. Scăpasem de căldură. Afară era răcoare de-a binelea, numai bine de apăsat accelerația. Guy ne-a ajuns în cele din urmă pe la kilometrul 110 trecând pe lângă noi cu 12km/h. Ne-am luat după el și la următorul CP (km118) am ajuns împreună.

Omul era clar pornit să termine cu 35 de minute înaintea mea, că a plecat din CP ca din pușcă. Iulian era la adăpost, nu avea cum să mai piardă locul 1, avea 2 ore avans în clasamentul general. Și uite așa, în toiul nopții, pe un drum parcă fără sfârșit, după 14 ore și jumătate de alergare a început o vânătoare … la propriu.

Guy a terminat cu doar 8 minute înaintea noastră, aproape leșinat la final, necesitând îngrijiri medicale, iar eu și Iulian am trecut linia de sosire de mână cu 4min:30sec/km. Nebunie curată! 16h 16 min 16 sec de efort continuu. Sunt obosit mort, dar super fericit!! Loc general 2 – timp: 59h02m35s, mai bine cu aproape 8 ore față de fostul record al cursei.

Aceasta a fost aventura mea la The Track, o cursă pe care dacă îmi spunea cineva acum doi ani că o voi duce la bun sfârșit n-aș fi crezut. O cursă frumoasă și dificilă deopotrivă, provocatoare dar care îți aduce atâta satisfacție atunci când ajungi la final. Cele zece zile petrecute în outback-ul australian, departe de civilizație nu înseamnă doar 522km alergați ci înseamnă 864.000 de secunde / momente magice. Momente pe care mi le voi aduce aminte toată viața!