Întoarcerea în deșert după șase ani

O poveste despre durere, răbdare și încrederea că totul are un rost

Au trecut șase ani de când am simțit ultima oară nisipul fierbinte al deșertului sub tălpi.
Șase ani de când am încheiat aventura mea de șapte curse multi-stage pe șapte continente — un capitol care, deși complet, a lăsat în mine o sete greu de explicat. Setea aceea de spațiu, liniște, praf, vulnerabilitate. Setea de a fi din nou singur cu mine, în mijlocul a nimic și tot, în locul în care contează doar un pas în fața celuilalt.

Dar drumul înapoi spre deșert nu a fost nici pe departe o linie dreaptă.
A fost, mai degrabă, un ocol necesar. O pauză forțată. O lecție pe care nu mi-am dorit-o, dar pe care o accept acum ca parte din poveste.

Anul în care genunchiul meu a decis că are propriile planuri

În iulie anul trecut am ajuns din nou pe masa de operație. Ruptură de menisc intern și extern la genunchiul drept.
Mi-am spus atunci, în glumă, că după operația de la stângul din 2011, natura doar își echilibrează puțin conturile.

Doar că operația, deși părea simplă, s-a complicat. Suturi, ancore, o lună de stat cu orteză, fără să am voie să îndoi genunchiul… și apoi perioada aceea bizară în care înveți să mergi din nou, cu toată frustrarea și răbdarea pe care ți-o poți aduna.

Recuperarea nu mi-a fost străină — am petrecut mii de ore în săli de fitness și kinetoterapie de-a lungul anilor — însă de data asta nu era vorba doar de disciplină. Era vorba de o durere care apărea exact când începeam să simt că prind din nou ritmul. De un disconfort încăpățânat care mă obliga să mă opresc exact atunci când îndrăzneam să sper.

Am alergat la trei curse în perioada aceasta:
– 15 km de la Ruse la Giurgiu
– 10 km în cadrul Bucharest International Marathon
– 11 km cu 800 m D+ la Azuga Trail Race

Trei momente de bucurie pură, ca un copil care își primește jucăria preferată înapoi… urmate de pauze forțate de câte două săptămâni din cauza inflamației.

La un an după operație, în iulie 2025, am decis să fac din nou un RMN.
Nu pentru că nu aveam răbdare — ci pentru că simțeam, profund, că ceva nu e în regulă.

Operația era perfectă, ancorele, la locul lor. Dar acolo, în zona meniscului intern (sau, mai bine zis, ce mai rămăsese din el), trona un chist parameniscal. O bucată de inflamație care explica tot ce simțeam.

Aveam două variante:
– o nouă intervenție
– sau speranța că, prin kineto și fizioterapie, chistul se va “sparge” și va fi absorbit

Am ales, evident, varianta non-invazivă.
Și luni de zile m-am agățat de fiecare senzație de bine… doar ca apoi să mă lovească, din nou, crunt, realitatea durerii.

Era un cerc închis. Și în cercuri nu poți progresa.

Decizia care mi-a schimbat totul

În noiembrie, la îndemnul prietenului meu, Daniel Osmanovici, am ajuns la Kinomed.
Acolo, după discuții lungi, RMN-uri răsfoite minuțios și explicații care m-au făcut să înțeleg exact ce se întâmplă, am decis împreună cu medicul să mergem pe un plan clar:

✔ drenarea lichidului
✔ injectare antiinflamator
✔ repaus 2 săptămâni
✔ PRP – plasmă bogată în trombocite
✔ kinetoterapie
✔ revenire treptată la alergare

A fost pentru prima dată, după foarte mult timp, când am simțit că lucrurile se aliniază. Că drumul nu mai e un cerc. Că direcția există, chiar dacă pașii sunt mici.

Și poate că nimic nu este întâmplător.

Pentru că în tot timpul acesta, în tot acest du-te-vino între speranță și frustrare, între reluarea alergării și pauze forțate, între optimism și îndoială, în mine creștea — încet, dar sigur — dorul de locul în care am învățat cel mai mult despre mine: deșertul.

Deșertul, locul în care am devenit alt om

Ani la rând, între 2017 și 2019, am alergat în curse multi-stage pe toate continentele.
În deșertul Sahara, Gobi, Atacama, în zona Marelui Canion în America de Nord, în Islanda, în outbackul Australian și chiar în Antarctica.

Am simțit frigul care îți taie respirația și căldura care îți arde pielea.
Am dormit în corturi, sub cerul liber sau în mijlocul pustietății absolute.
Am învățat ce înseamnă să fii vulnerabil, dar și cum poți descoperi în tine resurse despre care nu aveai nicio idee.

Deșertul este un profesor dur.
Dar este și locul în care simți cel mai clar cine ești cu adevărat.

Și poate pentru că tot drumul acesta al ultimilor doi ani a fost despre răbdare, așteptare și reconstrucție, astăzi pot spune în sfârșit cu bucurie:

În aprilie 2026 mă întorc în deșert.

Nu oricum.
Și nu oriunde.

Mă întorc în Desertul Namib, cel mai vechi deșert din lume, la Marathon des Sables Namibia.

O cursă de 125 km, alergată în echipă, în condiții de autosuficiență.
O cursă cu extrem de puține marcaje, în care orientarea, luciditatea și parteneriatul sunt la fel de importante ca pregătirea fizică.  O cursă în care dormi sub cerul liber, cu frigul nopții și liniștea aceea care nu se poate descrie în cuvinte.

Și poate partea cea mai frumoasă: nu alerg singur.

Pentru prima dată în deșert, voi avea un partener. Pe prietenul meu Daniel Osmanovici.
Un om cu care am trecut prin suficiente experiențe cât să știu că acolo, între dunele Namibiei, vom funcționa ca o echipă adevărată.

Desertul Namib este un loc cu totul special:
– dune care depășesc 300 de metri
– culori care se schimbă de la roșu intens la auriu
– vânturi care modelează peisajul în fiecare zi
– o atmosferă atât de veche și de misterioasă încât pare desprinsă din altă lume

Acolo mă voi întoarce după șase ani.
Cu mai multă recunoștință decât aveam în trecut.
Cu mai multă maturitate.
Cu un genunchi care poate nu e perfect, dar va fi pregătit.
Și cu un suflet care tânjește după liniștea aceea pe care doar deșertul ți-o poate da.

Întoarcerea aceasta nu e doar despre alergare.

E despre acceptare.
E despre reconstrucție.
E despre prietenie.
E despre a începe un nou capitol, într-un loc în care am simțit că am crescut cel mai mult.

Aventura continuă.
Iar în 2026, povestea merge mai departe… în Namibia.