3 ani, 10.000 km, un milion de emotii! 1

Coincidenta sau nu, exact pe 7 septembrie 2013, cand voi alerga pe Transfagarasan 84 de kilometri in scop caritabil se vor implini 3 ani de cand mi-am pus incaltarile in picioare si am inceput sa alerg. Ani care au trecut “in fuga” lasand in urma multe amintiri frumoase, ani in care m-am imbogatit sufleteste cunoscand oameni noi, aflandu-le povestile de viata, ani in care fiecare kilometru m-a motivat sa il fac si pe urmatorul si in care am aflat ca nimic nu este mai frumos decat sa alergi, sa daruiesti si sa te daruiesti. Nu pot sa nu-mi aduc aminte de momentele importante din toti acesti ani, momente care m-au adus unde sunt acum si pentru care nu pot decat sa fiu recunoscator. In februarie 2010, dupa 3 saptamani de stat cu piciorul imobilizat in gips, timp in care doctorii au crezut ca nu va fi nevoie de operatie, s-a dovedit ca pana la urma n-aveam sa scap si deja incepeam sa ma gandesc la perioada lunga de recuperare. Diagnosticul era ruptura de menisc colateral genunchi stang iar operatia in sine n-a durat foarte mult (in jur de 20 de minute) insa fusesem sfatuit ca va trebui sa am rabdare pentru ca va urma o perioada in

care totul va depinde de vointa mea de recuperare. Am iesit din spital de abia mergand, urmand luni intregi de kinetoterapie si antrenamente la sala de fitness. Musculatura piciorului stang se atrofiase in cele 3 saptamani de stat in gips si avand in vedere ca bucata de menisc inlaturata la operatie nu se mai refacea, singura solutie era incercarea de a aduce musculatura piciorului stang la acelasi nivel cu cel drept, prin exercitii. A fost nevoie de 6 luni si un program de 2-3 ore pe zi, 5 zile pe saptamana in sala de fitness pentru a fi declarat recuperat in proportie de 90%. Pe 7 septembrie 2010, dupa cateva discutii cu kinetoterapeutul (care era si antrenor de fitness) mi-am pus prima pereche de incaltari de alergare in picioare si am inceput timid sa fac primii pasi, pe banda de la sala. Apoi am inceput sa visez la primul maraton. Stiam ca va fi foarte greu, ca proba regina a atletismului nu e pentru oricine. Aveam impresia, asa cum probabil multi o au inainte sa faca ceva nou, ca “eu nu pot face asta, pentru ca nu am ce-mi trebuie, pentru ca nu voi reusi, pentru ca …”. Insa cu un program de antrenament adecvat, intins pe 7 luni de zile si aproape 3200 km, ceea ce parea la inceput un vis, a devenit mai apoi realitate. In noiembrie 2011 terminam primul meu maraton, cel de la Atena cu un timp de sub 4 ore, mai exact 3:52:39. Acela a fost momentul in care m-am indragostit iremediabil de alergare. Cum era si firesc, au urmat din ce in ce mai multe curse, si de fiecare data senzatia de la linia de finish era alta. Sunt sentimente si trairi pe care nu poti sa le explici in cuvinte si o implinire pe care o simti doar daca faci acest lucru. Cine a terminat un maraton probabil stie despre ce vorbesc. Nu peste mult timp am dat un nou sens alergarii, si anume acela de a sprijini diverse cauze umanitare. Oamenii alearga din diverse motive: sa isi depaseasca limitele, sa isi demonstreze ca pot, pentru a slabi, pentru a se deconecta dupa o zi “nebuna” la birou, pentru a oferi un exemplu copiilor lor, insa dupa parerea mea sa alergi pentru o cauza nobila inseamna a te darui si a darui. Inseamna dorinta de a ajuta pe cei care au nevoie si pe care de multe ori nu ii ajuta nimeni. Inseamna placerea de a sti ca ai facut o fapta buna si ca efortul tau de a alerga nu are ca rezultat doar o medalie si o diploma la sfarsitul unei curse. Inseamna toate astea si mult mai mult. Inseamna ca la sfarsitul zilei sa fi multumit de tine si a doua zi sa o iei de la capat cu zambetul pe buze. Am alergat 8 luni si 3600 km (aproximativ 15 km/zi) intr-un proiect de suflet, “Andrei Gligor pana in Sahara” menit sa dea speranta parintilor si sansa la o viata normala copiilor care se nasc prematur si pot avea probleme de vedere. M-am trezit in fiecare dimineata cu gandul ca cei 15 kilometri pe care ii voi alerga ne vor ajuta (pe mine si pe asociatia Inima Copiilor) sa cumparam sectiei de terapie intensiva nou nascuti de la spitalul Marie Curie, aparatul medical necesar descoperirii din timp a problemelor oftalmologice la nou nascuti, RetCam. Un alt moment pe care il voi tine minte mult timp este alergarea ultramaratonului de 70 km din cadrul Transmaraton 2012, cand am sprijinit fundatia Hospice Casa Sperantei sa isi deruleze programul de ingrijire paliativa a copiilor si adultilor cu boli in stadii terminale, oameni care sunt trimisi de sistemul medical romanesc acasa. Iar anul acesta, fix la 3 ani de cand mi-am pus prima pereche de incaltari de alergare in picioare, voi participa si la editia a doua a Transmaraton, unde voi alerga, de data aceasta 84 km alegand sa sprijin din nou fundatia Hospice la finalizarea noului centru medical pe care il construieste in Bucuresti. Am primit multe mesaje de incurajare de la voi in acesti 3 ani si multe dintre ele m-au facut sa merg mai departe si sa dau un sens alergarii mele. Unul dintre mesajele care m-a impresionat cel mai mult a fost anul acesta de la o persoana care a hotarat sa doneze pentru Hospice si sa fie alaturi de mine cu gandul in incercarea mea de a alerga un dublu maraton pe Transfagarasan. “Iti multumesc, Andrei, pentru ceea ce faci. Tatal meu, pe care-l chema tot Andrei, n-a mai apucat sa te cunoasca… Mult noroc!” Dupa un astfel de mesaj parca nu mai este nimic de spus. Cuvintele sunt de prisos si nu pot decat sa continui sa alerg si sa daruiesc. Pentru mine alergarea inseamna in primul rand placere. Pentru ca daca nu iti place, cu siguranta la 6 dimineata te-ai intoarce pe partea cealalta in loc sa iti pui incaltarile in picioare si sa iesi in parc. Apoi, inseamna cunoastere de sine si descoperirea unor calitati pe care nu erai constient ca le ai, inseamna bucuria de a fi sanatos si de a privi viata dintr-o persepectiva pe care multi nu o au. Experimentezi trairi si castigi experienta de viata, castigi cunostere de sine, castigi echilibru interior. De fiecare data cand simt ca-mi ating limitele si sunt gata gata sa renunt, imi aduc aminte de unde am inceput (paradoxal in urma unei operatii de ruptura de menisc) si cate mii de kilometri si ore de antrenament au fost necesare pentru a ajunge aici. Apoi imi aduc aminte de tatal meu, care nu mai e printre noi, si care sunt sigur ca s-ar fi mandrit cu mine. Si nu in ultimul rand sunt cu gandul la persoanele pe care, chiar daca nu le cunosc, prin alergarile mele, le ajut si le fac, sper eu, zilele mai frumoase. Consider ca alergarea pe distante lungi este un mix intre pregatirea fizica, cea mentala dar si suflet. Si fiecare pas dintr-o astfel de cursa, fiecare kilometru parcurs trebuie sa fie o bucurie si nu un chin. Iar daca doare la un moment dat, este pentru ca asa trebuie sa fie. Pentru ca nu conteaza intotdeauna destinatia ci calatoria in sine. Iar daca reusesti sa strangi din dinti, sa te ridici si sa mergi mai departe inseamna ca iti vei aduce aminte de acea “calatorie” toata viata. Sper din tot sulfetul sa fiu sanatos si atata timp cat ma vor tine picioarele voi continua sa alerg si sa daruiesc. 3 ani …10.000 km … un milion de emotii!