Anul trecut ma inscriam timid, la proba de ultramaraton (70 km) din cadrul Transmaraton nestiind prea bine la ce sa ma astept (intreaga poveste a cursei o puteti citi aici). Era primul ultramaraton oficial iar eu ma simteam ca un elev in prima zi de scoala. Timid, fricos, dar curios peste masura. Poate parea de neninteles pentru majoritatea celor care citesc aceste randuri si nu au alergat curse lungi pana acum, insa de ce ai vrea sa revii si la editia urmatoare daca a fost greu, daca ai suferit, daca te-ai chinuit? Continuand paralela cu elevul timid din clasa intai, ei bine, pentru acelasi motiv pentru care el termina cu bine primul an de scoala, invata sa faca liniute si bastonase, sa scrie primele litere iar dupa vacanta asteapta nerabdator sa inceapa clasa a doua, sa se revada cu colegii, sa isi chinuie din nou manutele scriind cuvinte si propozitii din ce in ce mai complicate, sa se bucure de tot ce ii se intampla.
Si bineinteles, dupa cum stim cu totii, clasa a doua este mai grea decat clasa intai 😀 Asa incat organizatorii acestui concurs, Gabriel Solomn si Andrei Rosu, au propus pentru anul acesta o editie de poveste, pe care s-o tinem minte mult timp de acum inainte. In primul rand distanta s-a marit de la 70 km la 84 km, practic doua maratoane puse cap la cap, iar diferenta de nivel pozitiva a crescut la 3040m facandu-l cel mai dificil dublu maraton de sosea din lume! Si ca sa nu fie doar atat, finishul a fost stabilit la Cetatea Poenari, asta implicand si urcusul a 1480 de trepte (lungime 1 km si diferenta de nivel 200 m). Deci spuneti voi daca nu se anunta o clasa a doua interesanta, pentru un elev curios ca mine! Cursa avea toate ingredientele necesare sa te faca curios si sa vrei s-o descoperi.
In plus, pentru mine, 7 septembrie 2013 era o zi speciala. Exact in ziua cursei implineam 3 ani de cand m-am apucat de alergat, 3 ani si peste 10.000 de kilometri parcursi, fiecare cu povestea lui, 3 ani in care am cunoscut oameni extraordinari care m-au facut sa fiu ceea ce sunt acum si carora le multumesc din suflet. Cel mai mare castig al acestei perioade din viata mea nu sunt medaliile sau diplomele de la concursuri, ci oamenii pe care i-am intalnit, oameni frumosi la suflet, din experientele si sfaturile carora am invatat enorm. Deci 7 septembrie reprezenta pentru mine un motiv in plus de a participa la editia a doua a Transmaraton. Trebuia sa-mi fac un cadou frumos pentru aniversarea de 3 ani! Recunosc, un cadou un pic masochist, insa asa suntem noi, alergatorii de cursa lunga: daca nu doare un pic nu e bine. Vorba prietenului Paul Dicu: “Pai ce, am venit aici sa jucam sah?”
Daca insa anul trecut nu stiam despre ce e vorba, ei bine anul acesta am plecat la drum cu aproape toate datele la mine. Ceea ce pe de o parte poate e bine, dar daca stai sa te gandesti prea mult … te poate si darama, demoraliza. Nici nu stiu cum e mai bine. Sa te duci intr-o cursa stiind ce te asteapta dupa fiecare curba, sau sa te duci asa zen si sa te bucuri din aproape in aproape de ce ti se intampla. Oricum era, nu mai puteam da inapoi (si sincer nici nu vroiam). Eram deja in masina in drum spre Transfagarasan, venind dinspre partea sudica. Asadar urma sa revad, din masina aproape tot traseul pe care trebuia sa alerg a doua zi. Portiunea dintre Cetatea Poenari si Barajul Vidraru insa era noua, asa incat am fost atent la toate curbele. Apoi am ajuns la baraj si am continuat urcarea spre Balea Lac si apoi coborarea pe partea nordica spre Balea Cascada unde eram cazati. Cele doua ore facute cu masina mi s-au parut o vesnicie si ma gadneam ca parca nu-mi aduceam aminte ca anul trecut sa fi fost asa lung traseul 😀 Evident era o iluzie, ca doar nu se schimbase Transfagarasanul peste noapte.
In acea seara a urmat sedinta tehnica, in care ne-am prezentat si ne-am cunoscut mai bine toti participantii la proba de dublu maraton, anul acesta in numar de 21 (fata de 10 anul trecut), semn ca “virusul” se raspandeste rapid. Apoi a urmat cea mai lunga noapte din viata mea intrucat n-am putut sa dorm decat maxim 2 ore, si alea cu intreruperi. Asa patesc inainte de fiecare cursa si din cate am mai vorbit in stanga si in dreapta se pare ca nu sunt singurul. La ora 4:30 a sunat ceasul insa eram treaz deja. Startul se dadea la ora 6 insa la ora 5:15 trebuia sa plecam cu masinile spre zona de start, situata la 10 km mai jos de Balea Cascada, aproape de complexul Europa. Afara – intuneric si 0 grade, poate chiar sub.
Dupa cateva exercitii de incalzire si cateva poze s-a dat startul (nu de alta dar ne era frig si trebuia sa ne incalzim rapid) in ceea ce urma sa fie cea mai lunga distanta alergata de mine pana acum. Entuziasmul celorlalti 20 de colegi de suferinta era asa de mare incat uitai rapid si de frig si de distanta. Prima ora s-a alergat la lumina frontalelor. Intunericul, peisajul parca incremenit, aerul rece si muntele care parca incepea incet incet sa se trezeasca de entuziasmul celor 21 de nebuni care alergau galagiosi, crea o atmosfera aparte. Stiam ca pana la Balea Lac erau 24 de kilometri de urcare (de la 631m la 2050m) si ca este partea poate cea mai dificila asa incat mi-am imprimat un ritm confortabil, fara sa fortez foarte tare. M-am alaturat grupului fruntas format de 6 alergatori si am mers impreuna cam 10 kilometri, pana la Balea Cascada, dupa care eu m-am oprit de vreo doua ori pentru necesitati fiziologice (deh, lichide consumate, frig …) iar ei s-au distantat destul de mult. Insa am continuat sa alerg in ritmul meu (cam 10 km/h) facandu-mi socoteala ca ar trebui in mod normal ca in 2h30m – 2h40′ sa fiu la Balea Lac. Si cam asa a si fost. La 2h:32m intram in tunel si incepea binemeritata coborare.
Se facuse deja lumina, iar pe partea sudica soarele scalda cu razele lui soseaua care de sus se vedea ca un sarpe gigant. Pe primii 10 kilometri coborarea era destul de abrupta, panta incepand sa se mai domoleasca putin de abia dupa Cabana Capra. Am incercat sa nu fortez foarte tare pe coborare, desi profilul pantei te indemna sa dai drumul la picioare, insa stiam ca voi plati mai incolo pentru asta si mai aveam de alergat 64 de kilometri + 1480 de trepte 😀 Chiar si asa, cei 10 kilometri de coborare i-am facut in 44 de minute. Deja incepuse sa se incalzeasca si ma hidratam din ce in ce mai des. In buzunarele din fata ale vestei cu care alergam aveam doua bidoane: intr-unul isotonic ISOSTAR si in celalalt apa, pe care voluntarii cu bicicletele sau Gabi Solomon din masina de suport mi le umpleau atunci cand ramaneam fara. Le multumesc mult pentru ajutor. N-am simtit nici un moment in cursa asta ca am nevoie de ceva si nu este cineva langa mine caruia sa-i cer. Suportul voluntarilor a fost senzational!
Pe la kilometrul 41 ceasul a pierdul semnalul GPS si nu si-a mai revenit decat dupa vreo 11 kilometri. E foarte ciudat, patesc asta prima oara. De obicei se mai pierde semnalul dar revine dupa un minut doua. Alergam nestiind cu ce viteza si mai ales cat alerg, asadar am inceput sa numar bornele kilometrice si sa adaug la cei 41 de kilometri “incremeniti” pe ceas. Cat mai era incercam sa nu ma gandesc de acum.
In scurt timp a trecut prin dreptul meu masina in care era Oana Badea si Cristina, sotia mea, impreuna cu doi voluntari. Se indreptau spre Cetatea Poenari pentru a organiza primirea concurentilor si concursul de uprunning pentru insotitori. Nu inainte de a se opri cativa kilometri mai jos si a-mi face poze si a ma incuraja. M-am oprit pentru cateva secunde sa-mi umplu bidonul cu apa si sa-mi trag sufletul dupa care am plecat mai departe. Vederea lor a fost ca o gura de oxigen.
Era din ce in ce mai cald si primele semne de crampe musculare incepeau sa apara. Ma intrebam oare, daca la fel ca si anul trecut, pe la kilometru 60-65 o sa le simt sau ma mai lasa sa-mi fac de cap un pic. Si cum de ce ti-e frica nu scapi asa a si fost! La kilometrul 65 deja simteam cutite lungi si subtiri cum imi strabat gambele si cvadricepsii. Musculatura toata era contractata si imi simteam picioarele grele si tari ca doua pietre. Am luat si ultima fiola de magneziu pe care o aveam la mine, putina sare, apa si isotonic si am inceput sa merg. De alergat nu mai era vorba. Fiecare pas parca era un chin iar traseul nu ma ajuta deloc. Se vedea deja coada lacului si soseaua serpuia pe malul stang urcand si coborand la fiecare curba. Asadar nu era numai plat si nu era numai coborare sau urcare. Erau in schimb pe toate 3 …parca era superoferta! Nu pot sa zic pe ce portiuni imi era mai bine pentru ca fiecare pas durea ca naiba. La un moment dat, opreste Andrei Rosu langa mine si ii povestesc prin ce trec. Imi mai da o pastila de magneziu si o capsula cu saruri esentiale pe care o dizolv in apa. Continui sa strang din dinti si sa merg mai departe sperand ca durerile sa treaca si sa pot sa alerg din nou. Nu se punea problema ca nu terminam in timpul limita de 12 ore. Pentru ca din acel moment mai aveam 20 de kilometri si ma incadram in timp…insa era agonizant sa-i fac in stilul asta. M-am “tarat” asa cam 10 kilometri apropiindu-ma din ce in ce mai mult de Barajul Vidraru.
Ceasul isi revenise insa avea o diferenta de 11 kilometri pe care nu-i inregistrase si pe care ii adunam in minte de fiecare data cand ma uitam sa vad cat am alergat. Eram asadar la kilometrul 74 si parca durerile incepusera sa se mai diminueze. Sau asa credeam eu la momentul respectiv. Oricum tot ce vroiam era sa incerc sa mai alerg un pic pentru ca mi se parea chinuitor sa merg inca 10 kilometri asa. Primii pasi alergati au fost groaznici, dar am profitat de faptul ca era o portiune plata si am inceput usor usor sa maresc ritmul. Inutil sa spun ca au mai urmat urcari si coborari pana la Barajul Vidraru insa eram hotarat sa alerg in continuare. Stiam ca daca ma opresc imi va fi foarte greu sa ma mai urnesc. Ceasul arata 8 ore si 45 de minute si ma apropiam cu pasi din ce in ce mai repezi de Barajul Vidraru. De acolo mai erau aproximativ 4 kilometri de coborare si apoi 1480 de trepte de urcat pana la Cetatea Poenari.
Nu-mi venea sa cred ca am ajuns pana acolo la cat de tare ma dureau picioarele si mai mult decat atat, ca eram al saselea. Ultimii 4 kilometri (desi ma gandeam in sinea mea ca sunt o tura si un pic de IOR) mi s-au parut interminabili. Dupa fiecare curba asteptam sa vad muntele si cetatea in varf si cand colo urma alta curba, si alt tunel si apoi alta curba. Au trecut cateva masini pe langa mine cu voluntari sau persoane care ma cunosteau si care strigau: “Hai Andrei ca mai ai putin! Bravo!”. Nu mai eram in stare sa ridic privirea sa le multumesc. Ridicam doar mana in semn ca i-am auzit si eram concentrat la fiecare pas, pentru ca fiecare pas durea al naibii de rau. Vreau sa le multumesc pentru incurajari si sa ma scuz ca nu le-am raspuns poate cum ar fi meritat. Eram in lumea mea, pe pilot automat si tot ce vroiam era sa ajung cat mai repede la Poenari.
Intr-un final imi ridic privirea din pamant si vad la 400m locul de unde urma sa inceapa urcusul celor 1480 de trepte. Asadar se terminasera cei 84 de kilometri si eu eram inca in picioare, alergand. Aproape mi-au dat lacrimile si-am continuat sa ma apropii iar voluntarii si sustinatorii incepusera sa-mi strige numele si sa ma incurajeze pentru ultima parte a cursei: cele 1480 de trepre. O pancarta mai mult decat incurajatoare ma astepta la baza scarilor: “BRAVO! MAI AI PUTIN: 1480 DE TREPTE!” Pe primele cateva zeci am inceput sa le urc in alergare insa foarte curand am realizat ca nu pot sa tin acel ritm pana sus si m-am resemnat in a le urca la pas, dar intr-un ritm sustinut. Pe drum 3 persoane mi-au spus: “Hai ca nu mai ai mult”. Din pacate mai aveam destul, dar erau ele dragute.
Dupa 13 minute de urcat echivalentul a 80 de etaje, incep sa vad luminita de la capatul tunelului. Si mai mult decat atat, imi vad sotia, care participase la concursul de uprunning pentru insotitori si care ma astepta sa urcam ultimele trepte impreuna. Multumesc din suflet draga mea! Echilibrul meu era destul de precar insa am reusit cu ultimele forte ajung la finish unde ma astepta o medalie frumoasa si muncita si incurajarile primilor 5 concurenti care terminasera cursa, plus voluntari, plus turisti, care se uitau la noi cu o combinatie intre admiratie si compatimire. O facusem si pe asta! Cel mai dificil dublu maraton din lume in 9h 34m, pozitia a sasea in clasament!
Imediat cum am terminat cursa a urmat promisiunea facuta celor care m-au sustinut, si anume ca le voi canta sus, in cetatea Poenari trei melodii. Puteti vedea in continuare ce-a iesit (cu scuzele de rigiare daca pe alocuri mai dau gres, insa aveam degetele de la maini umflate)
Cam asta este povestea Transmaratonului de anul acesta dragilor, o cursa in care am ales sa sustin din nou Fundatia Hospice Casa Sperantei, la fel ca si anul trecut. As vrea sa va multumesc in primul rand, voua, celor care ati donat pe pagina mea de fundraiser si care mi-ati oferit motivatia necesara sa duc aceasta cursa la capat. Cu ajutorul vostru am reusit sa strag 7000 lei, bani pe care Fundatia ii va folosi la noul centru de ingrijire paliativa ce se va deschide in curand in Bucuresti. Perioada in care se pot face donatii a fost prelungita de organizatori pana la sfarsitul lunii septembrie, asa incat va indemn cu drag sa continuati sa faceti fapte bune si va multumesc ca aveti incredere in mine si ca-mi sunteti alaturi in toate “nebuniile” mele mai mari sau mai mici. Deoarece durerile concursului trec, insa raman lucrurile frumoase pe care le facem impreuna!
BRAVO Draga Andrei ! …
multumesc frumos Cristi! Ne-ai lipsit acolo …