Highway to Hell or Stairway to Heaven? 3

M-am intors de o saptamana din Sahara si inca mi se deruleaza prin fata ochilor crampeie de imagini din aceasta cursa nebuna. Amintiri frumoase, amintiri mai putin frumoase, toate se inghesuie sa ocupe un loc cat mai in fata in mintea mea si oricat as vrea sa le ignor o perioada, sa le las sa se “aseze”, se pare ca nu se poate. Si poate ca este mai bine asa, pentru ca se pastreaza astfel autenticitatea experientei pe care am trait-o acolo.

Anul trecut, cand veneam acasa de la Marathon des Sables visam cu ochii deschisi sa ma reintorc. Fusese cea mai dura cursa facuta de mine vreodata, insa cu toate acestea mirajul intoarcerii nu imi dadea pace si iata-ma un an mai tarziu in drum spre Maroc. Credeam eu cu mai multa experienta, mai bine pregatit atat fizic cat si din punct de vedere al optimizarii echipamentului, mancarii etc. Credeti ca asa a fost? Ei as! Marathon des Sables mi-a aratat anul acesta o fata noua si am inteles inca din prima etapa ca poti merge acolo si 10 ani la rand si nu vor semana unul cu celalalt.

8 Aprilie, ora 4 dimineata, zona de check-in din aeroportul Orly, Franta. Lume putina, liniste, totul parea amortit. Insa acest lucru avea sa se schimbe in curand, pentru ca incet incet aeroportul a devenit neincapator pe masura de sutele de participanti din peste 48 de tari incepusera sa formeze cozi interminabile la ghiseele de check-in. Eu asteptam cuminte intalnirea cu cei trei romani cu care aveam sa impart cortul in Sahara o saptamana. Nu ne vazusem fata in fata, insa vorbisem destul de mult in ultimele luni pe retelele de socializare sau la telefon. Dragos, Daniel si Ela, toti trei la prima lor participare emotionati, nerabdatori si parca nestiind ce ii asteapta. Intr-un fel parca ma vedeam pe mine cu un an in urma. Si pe de o parte chiar cred ca e mai bine sa nu stii ce urmeaza 🙂

Ajunsi in Ouarzazate cu doua ore mai tarziu decat trebuia din cauza unor defectiuni tehnice, am fost intampinati la iesirea din aeroport cu aplauze din partea echipei de organizare in frunte cu directorul cursei, Patrick Bauer si condusi la autocarele cu care urma sa mergem 7 ore pana in mijlocul desertului, la prima tabara de baza. Eu eram nerabdator sa vad roadbook-ul, o carticica ce contine toate detaliile legate de cursei: profilul fiecarei etape, detalii legate de securitate, programul zilnic, etc. Era momentul in care aflam cum se impart cei 257km in cele 6 etape. Asadar etapele de anul acesta aratau asa:
Etapa1: 34km
Etapa2: 41,3km
Etapa3: 37km
Etapa4: 84,4km
Etapa5: 42,1km
Etapa6: 17,7km

Ajunsi la primul bivuac am constatat cu bucurie ca aveam acelasi numar de cort ca si anul trecut, cortul 25. A urmat prima noapte dormita aproape sub cerul liber. Si spun aproape deoarece corturile de tip berber sunt niste corturi deschise prin care sufla vantul. Si chiar asa a si fost, prima noapte fiind foarte rece si cu destul vant incat sa ne umple toate lucrurile de nisip. Bine ati venit in desert! 🙂

A doua zi urma sa ni se verifice echipamentul, sa ni se cantareasca rucsacul de cursa si sa predam organizatorilor celelalte bagaje, care se intorceau cu masinile in Ouarzazate si pe care aveam sa le gasim o saptamana mai tarziu, la hotel. Era un moment bun sa fim atenti si sa nu uitam ceva din ce ne-ar fi trebuit in cursa, in bagajul pentru hotel. Ela inca se intreba ce cauta ea acolo, cine a pus-o sa vina. Dragos si Daniel isi pregateau tacticosi rucsacul de cursa. Toata lumea, inclusiv eu aveam deja pregatit in pungulite, pe zile, mancarea, izotonicele, gelurile energizante, batoanele proteice sau pudrele de recuperare. MdS nu prea este genul de cursa pe care sa o faci doar cu apa. Trebuie sa ai un plan de nutritie bine pus la punct si pe care sa incerci sa il respecti oricat de luat de val sau obosit esti. Despre nutritia de anul acesta am scris aici. A urmat momentul predarii bagajului si acel sentiment pe care il ai de parca toata viata ta este in acea geanta care pleaca la hotel. Ai senzatia ca parca ai ramas gol, in mijlocul desertului, doar cu rucsacul de cursa in brate.

Noaptea dinaintea cursei toata lumea era vesela, dar si emotionata. Se glumea mult dar se simtea in aer parca tensiunea, emotia. Pentru o clipa, inainte sa ma bag in sacul de dormit mi-am adus aminte de cursa de anul trecut, de toate momentele dificile si de bucuria imensa de la final. Am adormit intrebandu-ma ce ma va astepta oare anul acesta? Cu ce surprize va veni MdS si cat imi vor fi intinse limitele pentru a trece cu bine pentru a doua oara linia de sosire, peste o saptamana? Incet, incet, murmurul ce venea din corturile de langa a disparut si peste intreaga tabara s-a asternut linistea.

Cateva ore mai tarziu eram treziti de un ritual care urma sa se intample in fiecare dimineata pret de o saptamana. La 6:30 organizatorii veneau sa stranga corturile. Cine nu era gata la ora 7 cel tarziu urma sa se schimbe sau sa manance sub cerul liber. Nu statea nimeni la discutie, intrucat corturile trebuiau mutate la linia de sosire a fiecarei etape, unde se instala urmatoarul bivuac.

Am pornit cu totii spre linia de start, apoi ne-am asezat (toti cei 1150 de participanti) in forma cifrelor 3 si 1, corespunzatoare numarului editiei de anul acesta, iar organizatorii au facut din elicopter celebra poza de la inceputul fiecarei editii. Ne mai desparteau 10 minute de start si incepusem sa am emotii. Urmau 257 de kilometri de necunoscut. 257 de kilometri in care urma sa fiu eu cu mine, cu demonii mei, cu limitele mele, cu lacrimile mele, cu emotiile mele, cu bucuriile mele. 257 de kilometri in care stiam ca urma sa stau de vorba cu mine, sa ma rog de mine sa merg mai departe atunci cand n-o sa mai pot, sa ma injur, sa ma indoiesc de mine, sa fac toate acele lucruri care privite de catre cineva din afara puteau sa para a fi lucruri facute de un om nebun. Dar ma uitam in jur si vedeam ca mai sunt 1149 de nebuni si atunci ma simteam in siguranta. Simteam ca locul meu este acolo si ca as vrea sa ma bucur de toata aceasta nebunie.

Si ce melodie mai potrivita poti pune tare la boxe la startul fiecarei etape unor oameni care au venit de bunavoie sa alerge 257km in desert la 50 de grade Celsius? Bineinteles, Highway to Hell, a celor de la ACDC. A devenit cumva un simbol al cursei de cativa ani incoace (de anul trecut o am ca ton de apel la telefon). In momentul in care am auzit primele acorduri si Patrick Bauer a inceput numaratoarea inversa mi s-a facut pielea de gaina si chiar daca erau 30 de grade mie imi era frig. Desi ma desparteau doar 34km de linia de sosire a primei etape, urma sa fie o etapa destul de difcila, cu 15km de dune inca de la start. Au fost 15km care m-au secat de orice strop de energie. Viteza medie pe dune este in jur de 5km/ora, nisipul trecandu-ti de glezne si avand deseori senzatia ca alergi / mergi pe loc.

M-am bucurat cand am scapat de portiunea de dune si am ajuns la primul CP, deoarece conform profilului etapei urma o portiune destul de plata si deci alergabila. Insa bucuria nu a tinut mult, deoarece imediat ce am trecut de CP1 ne-a lovit un vant cum n-am mai simtit de mult chiar si la noi la munte. Stateam aplecat in fata, cu ochii in pamant si incercam sa imi tin echilibrul. Cred ca daca nu aveam rucsacul in spate eram luat pe sus. De alergat nici nu se punea problema. Au fost 12km de tarat la propriu si incercat sa stau in picioare. Pe unele portiuni vantul rascolea nisipul si il arunca in toate directiile. Simteam cum pielea imi este bombardata de mii de ace invizibile. Ma resemnasem ca asa va fi pana la final. Insa se putea si mai rau. Cireasa de pe tort a fost cand am terminat portiunea plata de 12km iar ultimii 6km au fost tot dune. Dar de data asta si cu vant! Nu imi doream decat sa se termine mai repede intrucat nu alergasem mare lucru din prima etapa insa fusesem golit de energie cat pentru 3 etape. Dupa amiaza au inceput sa ne aduca la corturi mesajele de la voi si citindu-le mi-am dat seama de intreaga sustinere pe care o aveam de acasa.

Ziua a doua incepuse promitator. Aveam de parcurs 41,3km cu destule portiuni alergabile, chiar daca din nou aveam urcari, dune mari, dune mici, albii de rauri secate etc. Dupa 3 kilometri incepe sa imi curga sange din nas. Ma opresc din alergat si incep sa merg incercand sa rezolv problema, apoi ma opresc cateva minute. Cand simt ca totul este ok incerc din nou sa alerg. Nu trece mult si se intampla din nou. Era doar kilometrul 6 si pana la CP1 mai aveam 4 kilometri in care sa incerc sa opresc sangerarea. Imi era teama sa nu fiu vazut de organizatori si sa fiu oprit din cursa. Astfel, am hotarat sa nu mai alerg pana la CP1 si daca toate merg bine sa pornesc alergarea dupa ce trec de control. Am trecut de CP, si am mai alergat cativa kilometri, ca sa se intample din nou. Intre timp am fost ajuns din urma de Dragos care a vrut sa stea cu mine dar i-am spus sa o ia inainte si sa-si faca cursa lui ca o sa ma descurc. Eram trist ca nu puteam alerga fara sa sangerez insa puteam merge. Si m-am consolat cu ideea ca si aceasta va fi o etapa lunga, in care predominant va fi mersul. Din cauza umiditatii de doar 5% mucoasa nazala era aproape uscata, nasul infundat de la nisip iar in momentul cand nemaiputand sa respir incercam sa suflu nasul pentru a debloca caile respiratorii, atunci incepeam sa sangerez. Daca a doua etapa era compromisa, ma rugam in sinea mea ca macar celelalte etape sa pot alerga, atat cat imi va permite terenul.

In dimineata celei de-a treia etape deja aveam aproape toate degetele de la picioare bandajate, fiind un client fidel al cortului medical. Din pacate nu prea scapa nimeni de asta la Marathon des Sables. Orice fel de incaltaminte ai folosi si orice fel de protectii contra nisipului, acesta tot va intra in incaltari si in combinatie cu caldura si transpiratia rezulta niste basici de toata frumusetea. Ce este impresionant la MdS sunt oamenii pe care ii vezi seara cum pleaca de la cortul medical, care mai de care mai bandajati si cu mers de pinguini, iar a doua zi de dimineata sunt prezenti la linia de start pentru inca o etapa si inca o etapa. Este o imagine care iti ramane pe retina mult timp si care spune multe despre capacitatea noastra de a trece peste durere, disconfort.

Asadar, etapa a treia incepea cu 11km de teren alergabil iar eu ma simteam destul de bine avand in vedere problemele din ziua precedenta. Intr-o ora si 10 minute treceam de primul CP. Insa de acolo incepea “distractia”. Erau 15km intre CP1 si CP2 si aveam de urcat doi munti mai mari si doi mai mici cu ceva portiuni de dune intre. Prima urcare avea o panta de 16% pe un teren destul de neprietenos format din bolovani si nisip fin. Dupa cea de-a doua urcare nivelul energiei scazuse considerabil, caldura incepuse sa-si faca de cap, ceasul aratand 55 de grade celsius. A urmat momentul cel mai greu din cursa asta, ceva ce n-am mai simtit niciodata, si sper nici sa nu se mai intample. Ma aflam la 6km de CP2 si am ramas cu foarte putina apa (cred ca mai erau doua guri pe fundul unui bidon). Aveam frisoane de vreo 10 minute, cel mai probabil de la insolatie iar gatul mi se uscase de la deshidratare. Am simtit brusc cum nu mai am nici un strop de energie, pulsul sarise de 180 (imi simteam inima in gat) si mi s-au inmuiat picioarele. M-am asezat pe o piatra cu capul in maini si am avut oribila senzatie ca nu mai am absolut nici un control asupra corpului meu, ca nu ma mai intereseaza nimic si ca voi sta acolo pana va veni cineva sa ma culeaga de pe jos. Nu mai eram in stare sa gandesc limpede iar faptul ca pentru cateva minute nu am fost in stare sa ma ridic de pe piatra aceea m-a speriat groaznic. Mi s-au derulat in minte o multime de imagini in acele momente insa cele care m-au trezit din acea stare au fost cele ale sotiei si fetitei mele de 4 luni, Sara. Nu imi aduc aminte cum m-am ridicat de acolo si m-am tarat efectiv 6km pana la CP2. Acea senzatie de abandon, de a ma lasa prada sortii si de a nu mai fi in stare sa imi controlez corpul m-a speriat teribil si este ceva ce sincer nu as vrea sa mai experimentez vreodata. Am terminat etapa a treia cu peripetii si ma intrebam la modul cel mai sincer, se poate mai rau de atat?

Noaptea dinaintea etapei a patra a fost pentru mine si anul trecut si anul acesta o noapte in care nu prea am putut sa dorm. Este etapa lunga, de care daca scapi cu bine, poti sa spui ca a trecut cea mai grea parte din MdS. Anul acesta, aveam 84,4km cu limita de timp 36 de ore, dar si timpi intermediari in care trebuia sa te incadrezi. Era o etapa in care stiam ca ma va prinde noaptea si ca voi alerga la lumina frontalei insa, era partea care mie imi placea cel mai mult. Pentru ca scapam de caldura, se racorea brusc si parca si nivelul de energie era altul, chiar daca veneam pe un fond de oboseala acumulata din zilele precedente. Pana la CP3 am alergat singur, apoi m-am intalnit cu Daniel si Dragos si am hotarat sa mergem impreuna pana unde putem, mai ales ca urma sa se intunece in curand.

Ne-am oprit dupa 20 de kilometri, la CP5 unde ne-am pregatit ceva de mancare. Baietii au hotarat sa ramana mai mult timp la CP5 sa isi incarce bateriile. Mi-am cerut scuze fata de ei ca nu mai pot ramane insa imi cunosc organismul si daca m-as fi oprit sa ma odihnesc, corpul s-ar fi relaxat si mi-ar fi fost foarte greu sa pornesc “masinaria” din nou. Asadar drumurile noastre in etapa lunga s-au despartit.

Le-am urat bafta si am iesit din CP5 la ora 22:30. Mai erau 30 de kilometri pana la final si am hotarat sa maresc putin ritmul intrucat imi era frica sa nu raman fara baterii la frontala. Plecarea din CP5 incepea direct cu o urcare pe nisip destul de abrupta si lunga insa dupa vreo 5km traseul se domolea si in afara de cateva urcari si coborari pe portiuni de nisip nu foarte dificile, in rest parea destul de abordabil. Bineinteles fara sa luam in considerare campurile cu bolovani mici, ascutiti si orientati in sus, unde trebuia sa fi extem de atent pe unde calci 😀

In linistea noptii nu se auzeau decat betele de treking ale unui concurent aflat in spatele meu. Pentru o perioada le-am ignorat insa cum eram destul de obosit si orice zgomot incepuse sa ma deranjeze am mai stat cateva minute crezand ca ma depaseste insa zgomotul era constant, ca si cum cineva ar fi mers in spatele meu, exact in ritmul meu. La un moment dat ma dau intr-o parte incercand sa ii fac loc, crezand ca vrea sa ma depaseasca. Apoi aud intr-o engleza cu perfect accent britanic: “Ah, nu! Nu vreau sa te depasesc. Mergi intr-un ritm foarte bun pentru mine si daca nu te superi as vrea merg in spatele tau. Imi este mai usor sa ma ghidez dupa pasii tai, nemaifiind nevoie sa ma uit dupa marcaje. Mie imi este greu sa ma orientez noaptea”. I-am raspuns ca nu este nici o problema si am continuat drumul pe poteca ingusta. Dupa ceva timp, cand poteca s-a largit m-am dat intr-o parte si i-am facut loc astfel incat sa alergam putin in paralel si astfel sa ne si cunoastem. Si-am avut parte de o mare surpriza si acesta este unul dintre motivele pentru care iubesc MdS-ul: pentru ca iti ofera la tot pasul lectii de viata.

Martin, caci asa il chema, era un fost avocat din nordul Marii Britanii, iesit la pensie si care avea 70 de ani! Era a doua oara la MdS. Prima data venise cand avea 66 de ani iar anul acesta a vrut sa mai simta inca o data acel mix de sentimente care te coplesesc cand treci linia de sosire. Acea combinatie de plans cu ras, acea emotie care te face sa simti ca traiesti. Venise inca o data, conform spuselor lui, pentru ca isi dadea seama ca poate nu o sa isi mai permita sa vina la anul, ca pentru el poate fi ultimul tren. Am ramas masca, l-am felicitat pentru curaj si din acel moment am hotarat sa merg impreuna cu Martin pana la final. Timpul nu mai conta. Am realizat brusc faptul ca daca tata ar fi trait, ar fi avut exact 70 de ani. Mi-am imaginat pentru o clipa ca urmatorii 30 de kilometri voi alerga cu tata! Am trecut impreuna prin urmatoarele CP-uri unde nu am stat mai mult de 2 minute, atat cat sa ne incarcam bidoanele cu apa. Cateva ore mai tarziu treceam linia de sosire de mana cu Martin multumindu-i pentru frumoasa lectie de viata pe care mi-a dat-o: “No matter the age, run for your passion”.

Etapa a cincea era ultima etapa cronometrata, la finalul careia puteam spune ca am terminat Marathon des Sables. 42,2 kilometri ma desparteau de linia de finish. Desi picioarele erau umflate si pline de basici de abia mai intrau in incaltari ma hotarasem sa ignor durerile si sa fortez atat cat se putea. Doua cuvinte au definit ultima etapa: emotie si bucurie. Emotie pentru ca dimineata, la linia de start, am simtit un gol in stomac si mi-au dat lacrimile pentru ca stiam ca se termina. Emotie pentru ca am plans de doua ori pe traseu gandindu-ma la familia mea, la fetita mea Sara, care a doua zi implinea 4 luni si de care mi-era tare dor. Si bucurie cand am trecut linia de sosire pentru a doua oara la MDS cu steagul Romaniei si cel al Padurii Copiilor in maini. Ce s-a intamplat intre start si sosire, cat de greu a fost, cat de avariate erau picioarele la final, nici nu a mai contat.

Marathon des Sables nu este despre alergare! Acum ca l-am facut de doua ori pot afirma asta. Poate ca este despre alergare pentru cei din top 50. Pentru noi, restul, Marathon des Sables inseamna o cursa de supravietuire in conditii extreme, inseamna umanitate, inseamna sa ii dai celui de langa tine o gura de apa chiar daca tu stii ca poate tie nu iti va mai ajunge, inseamna descoperire de sine, lupta cu propriile limite, curajul de a te prezenta la linia de start, bucuria de a fi alaturi de 1000 de nebuni dar sa nu te simti ca fiind unul. Probabil ca ori de cate ori as face MdS, de fiecare data ar fi diferit, l-as simti altfel si cred ca asta face parte din magia care atrage anual atatia si atatia oameni din intreaga lume, de 30 de ani incoace. Jos palaria pentru ce a reusit Patrick Bauer sa creeze in toti anii acestia, pentru faptul ca oricat de tare doare, te face intr-un fel inexplicabil sa iti doresti sa revii.

Pentru mine lucrurile sunt simple: nu pot spune ca nu as vrea sa mai ajung vreodata acolo pentru ca as minti. Insa nu acum, nu la anul. Daca Sarei ii va placea alergarea si va dori sa traiasca o astfel de experienta atunci as fi mai mult decat bucuros, ca la editia cu numarul 50, cand ea va avea 18 ani, sa facem aceasta cursa impreuna (tata – fiica). Pana atunci, mai sunt atatea curse nebune pe lumea asta, atatea locuri de vazut, atatea experiente de trait incat oricat m-ar tenta sa apas butonul de Register pentru 2017, imi voi tine mainile departe de tastatura. Nu de alta, dar pentru 2017 am in minte o cursa pe acelasi tipar, insa putin mai grea 🙂

Nu vreau sa inchei povestea cursei de anul acesta inainte de a multimi tuturor celor care ati fost alaturi de mine in campania Aleg sa impaduresc. Datorita voua s-au strans echivalentul a 1000 de copacei pe care cei de la Padurea Copiilor i-au si plantat in campania de primavara.

Apoi vreau sa le multumesc Elei lui Daniel si lui Dragos. Am fost intr-adevar o echipa si in timpul cursei si in afara ei. As face oricand o nebunie din asta in aceeasi formatie 🙂

As dori sa multumesc din suflet partenerilor mei de anul acesta fara de care prezenta mea la Marathon des Sables ar fi fost cel putin indoielnica

Calivita Romania – pentru sansa de a ajunge din nou la MDS precum si pentru vitaminele, mineralele si antioxidantii pe care le-am luat cu constiinciozitate in antrenamente.

Isostar Romania – pentru gelurile, isotonicele, batoanele proteice si pudrele de refacere, fara de care o cursa de genul acesta chiar nu se poate duce la final.

CEP Romania & Quantum Sport – pentru echipamentul de compresie care s-a comportat exemplar in timpul cursei dar si dupa fiecare etapa (colantii de recovery au facut minuni)

StemSure pentru mancarea liofilizata pe care ajungi s-o urasti dupa 2 zile, dar fara de care nu poti supravietui in desert o saptamana.

Explore Travel – pentru cazarea in Paris

Portbagajeauto.ro – pentru ochelarii excelenti

Icelandia – pentru geaca – sac de dormit 2 in 1, precum si recuperarea cu gheata dupa fiecare antrenament solicitant inainte de MdS

MDS 2016 VIDEO