Fire&Ice Ultra – iarna nu-i ca vara 2

For English ->

Acum, ca am ajuns de cateva zile inapoi in Romania, la caldura, si mi-a iesit frigul din oase, incerc sa derulez filmul evenimentelor petrecute in Islanda. Si ma bucur ca am lasat sa treaca putin timp pentru ca daca as fi scris imediat dupa terminarea cursei probabil ca ati fi auzit doar cuvintele: frig, foarte frig, zapada, lapovita, ploaie, haine ude. Bine, oricum o sa le auziti destul de des pe parcursul relatarii 🙂

Islanda, este o insula aflata intre Atlanticul de Nord si Oceanul Arctic, cu o suprafata de putin peste 100.000km patrati si o populatie cam cat a judetului Constanta, fiind astfel tara cu cea mai rarefiata populatie din Europa. Circa 10% din locuitori ajung sa publice o carte in timpul vietii si aproximativ 80% stiu sa cante la cel putin un instrument. Si cu asta am cam spus tot despre nivelul la care sunt oamenii acestia.

Este tara care nu are armata permanenta, criminalitatea este o notiune pe care generatiile tinere o cauta in dictionar, casele se lasa deschise si uneori masinile cu cheile in contact. Insula contine vulcani activi si izvoare geotermale. Interiorul ei consta în principal dintr-un platou caracterizat de câmpii nisipoase si de lava, munti si ghetari, din care mai multe râuri glaciare curg catre mare prin câmpia litorala. Principalul soc al turistilor care vin mai ales din tari cu clima mediteraneana este vremea, total capricioasa si neprietenoasa. O vorba a isladezilor cu care ii intampina pe turisti este: “Nu va place vremea in Islanda? Asteptati 5 minute!” Si chiar asa este. Prognoza meteo se da din doua in doua ore, pentru ca vremea se poate schimba de mai mai multe ori in 24 de ore. Cand te trezesti poate fi soare, pentru ca mai apoi sa inceapa sa ploua si chiar sa ninga, apoi sa iasa soarele din nou si tot asa. Soferul autobuzului care m-a dus la aeroport imi spunea ca au in medie intre 80 si 100 de ore de soare pe an! Asadar, daca doriti sa vizitati insula, fiti pregatiti pentru o vreme schimbatoare si un vant deseori taios. Insa veti fi rasplatiti cu peisaje care va vor taia respiratia.

Despre Fire&Ice Ultra

Cand am ales Fire&Ice Ultra ca parte a proiectului CaliVita 7 Deserts, am simtit-o inca de atunci ca pe o provocare uriasa, intrucat pana la momentul respectiv nu alergasem curse multi etapa decat in zone calduroase. Insa era cam singura cursa de acest gen de pe continentul European asadar nu aveam alte optiuni. Si intr-un fel ma bucur ca nu am avut de unde alege, pentru ca am descoperit in Fire&Ice o cursa care te desface in mii de bucatele prin dificultatea ei si care te pune la loc in fiecare dimineata prin peisajele absolut fantastice care ti se deruleaza in fata ochilor. Asadar, stiam ca nu va fi usor, dar nimic nu cred ca este usor atunci cand vine vorba sa alergi 250km timp de 6 zile cu un rucsac in spate. Fire & Ice este o cursa excelent organizata, cu voluntari inimosi si mereu cu zambetul pe buze, care au suferit alaturi de noi cand a fost frig (adica mai tot timpul :D), s-au bucurat alaturi de noi cand treceam in siguranta linia de sosire a fiecarei etape si au facut in asa fel incat sa avem un acoperis deasupra capului in fiecare seara, chiar daca uneori parea aproape imposibil sa monteze corturile din cauza vantului si furtunilor.

Drumul catre Islanda

Am plecat din Bucuresti catre Reykjavík, capitala Islandei, cu escala in Munich si m-am intalnit cu o buna prietena, Ela, medic chirurg ortoped in Germania cu care am mai alegat la Marathon des Sables si Grand to Grand Ultra si care este pentru mine un model de incapatanare (in sensul bun) si o sa va spun imediat de ce. Desi nu a reusit sa se antreneze mai de loc pentru cursa aceasta, a avut curajul sa vina si a ajuns la linia de sosire a fiecarei etape cu zambetul pe buze.

Oraselul in care trebuia sa ajungem, Akureyri, se afla la 400km de Reykjavík, in NE tarii. Aveam doua optiuni pentru a ajunge acolo: un zbor intern, ce dura 40 de minute sau sa inchiriem o masina si sa conducem pana acolo. Am ales ca la dus sa mergem cu masina, pentru a savura un pic din peisajele senzationale ale Islandei, iar la intors (dupa cursa) sa venim cu avionul. Prima avertizare cand inchiriezi masina este sa o parchezi intotdeauna cu spatele in directia vantului si sa fii foarte atent cand deschizi portiera pentru ca poti ramane fara. Drumul pana in Akureyri a fost extrem de frumos si nu regret nicio clipa ca am ales sa mergem cu masina, pentru ca ma durea gatul de cat de des intorceam capul stanga dreapta pentru a admira peisajul. Am avut noroc de vreme buna si cand zic buna ma refer la aproximativ 10 grade si fara precipitatii insa nimic nu prevedea ce avea sa se intample in timpul cursei.

Ajunsi in cartierul general al organizatorilor, ne-am cazat si apoi am trecut printr-o verificare amanuntita a echipamentului obligatoriu. Despre continutul rucsacului pentru cursa din Islanda am povestit pentru Running Mag aici. Am primit numarul de concurs si mi-am separat lucrurile, mancarea si in general tot ce aveam nevoie pentru o saptamana de alergare, de restul bagajului.

Seara am luat cina in oras si m-am intalnit cu vechi prieteni cu care alergasem la Grand to Grand (Dirk din Africa de Sud, Terri din US). Era ultima masa cu mancare decenta. Eu ii zic Cina cea de Taina. Asta pentru ca timp de o saptamana, cat sunt in cursa si mananc numai mancare deshidratata, ma gandesc in fiecare seara la gustul si consistenta unui fel de mancare normal. Acum daca stau bine sa ma gandesc, cred ca la cursele astea se fuge de foame :)) Perspectiva ca dupa 6 zile o sa te asezi in fata unei farfurii cu mancare normala ..iti da aaaripi! 😀 In rest, mancarea deshidratata sa traiasca!

Akureyri –> prima tabara de baza.

Dis de dimineata, doar cu rucsacii de cursa in spate, ne-am urcat in doua autocare ce aveau sa ne duca 360km spre prima tabara de baza, aproape de marginea ghetarului Vatnajokull. Avand o suprafata de 8300km2 si o grosime de 400m, este cel mai mare ghetar din Islanda si unul dintre cei mai mari de pe continentul european. Drumul pana acolo a durat aproximativ 9 ore si asta pentru ca organizatorii ne-au pregatit doua vizite la unele dintre cele mai frumoase cascade din Europa. Pe masura ce ne apropiam de ghetar, relieful a inceput sa se schimbe intr-unul aproape selenar: platouri de lava topita, munti si dealuri acoperite de cenusa vulcanica, gheizere. Pentru fanii serialului Lord of the Rings, semana din ce in ce mai mult cu drumul pe care il face Frodo catre Mordor.

Cand am coborat din autocar sa ne luam in primire corturile am realizat cat va fi de frig in perioada urmatoare. A doua zi la start se anuntau -8 grade, prognoza pentru noapte fiind de -12, vantul puternic amplificand si mai mult senzatia de frig. Dupa ce ne-am “cazat” si ne-am cunoscut colegii de cort – Christian(Germania), Mike (US), Anton (Rusia), Brooke (US), Laurence (Franta) si  James (Anglia) am intrat intr-un soi de cabanuta (singura din zona aceea) unde s-a tinut sedinta tehnica si ni s-au explicat particularitatile etapei de a doua zi. Am plecat inapoi la cort dardaind si sperand ca ma voi putea odihni cum trebuie pentru ce avea sa urmeze.

Imi propusesem ca dupa fiecare etapa sa imi astern gandurile pe “hartie” pentru ca mi se parea ca asa surprind cel mai bine trairile si emotiile de atunci, din ziua respectiva. Dupa ce trece timpul, cu siguranta mai uit din amanuntele care fac o astfel de cursa memorabila. Asadar, ce urmeaza in continuare sunt gandurile mele, la cald din ziua respectiva.

Inainte de cursa

“Am ajuns ieri dupa 9 ore de mers cu masina (360km) in prima tabara de baza, situata la marginea celui mai mare ghetar din Islanda (acopera 10% din suprafata tarii). E frig. E foarte frig. Am dormit cu 2 geci pe mine 2 perechi de pantaloni, caciula si manusi. Insa peisajele compenseaza cu varf si indesat. Suntem intr-o zona desprinsa parca din documentarele despre alte planete. Stanci, roci vulcanice, lava topita, cratere. Etapa de azi are 36.6km, iar startul va fi a 9:00 ora locala. Va pup si sa ne vedem cu bine la finish. Sper sa nu-mi inghete mainile si sa pot sa mai scot gopro-ul din cand in cand sa filmez pentru ca peisajele pur si simplu iti taie respiratia!”

Etapa 1 – 36,8km

Am terminat cu bine dragilor prima etapa din Fire & Ice Ultra. Au fost 36,6km alergati in imediata apropiere a ghetarului Vatnajokull, intr-un relief care te duce cu gandul la alte planete. Am avut de toate: urcari, coborari pe roci vulcanice extrem de dure si ascutite, cenusa vulcanica portiuni de plat si fals plat. Pe scurt nu a fost o etapa grea. Poate doar temperatura scazuta (-6C) si vantul au ingreunat putin cursa. In ceea ce ma priveste nu pot sa spun ca am avut ceva anume de n-a mers mai bine insa dupa km 20 pur si simplu am avut o cadere de energie (eram pe 6) N-am mai putut sa trag, am fost depasit de 3 concurenti si oricat am incercat sa-i ajung n-am reusit. Sincer nu pot sa imi dau nici o explicatie pentru asta. Am mancat bine, m-am odihnit cat s-a putut in pofida frigului, am urmat la minut planul de nutritie insa de la km 20 pur si simplu n-a mai mers. Am la ce ma gandi in seara asta la cort (se anunta si mai frig afara) si sper sa gasesc ce n-a mers ca sa pot ajusta in etapele urmatoare. Saptamana e lunga. Deocamdata 36.6km, 3h47m, locul 9.

Facand o paranteza, dupa etapa am vorbit cu Ela la cort si ea imi spunea ca ar fi trebuit ca atunci cand am facut planul de nutritie sa iau in calcul si factorul frig si sa suplimentez cu aproximativ 30% fata de o alergare in conditii normale. Si asta pentru ca procesul de termogeneza este realizat de ficat care redirectioneaza 30% din glicogeul pe care in mod normal l-ar fi trimis catre musculatura pentru a sustine efortul, pentru a incalzi corpul. Asadar ca sa compensez, ar fi trebuit ca planul meu de nutritie sa fie ajustat si sa consum cu 30% mai multe surse de carbohidrati si nu numai. Problema in astfel de curse este ca toata mancarea, pudrele izotonice si de recuperare, gelurile sunt numarate si impartite pe zile. Daca cumva ai gresit undeva nu mai ai de unde sa iei. Asadar nu eram in postura in care sa imi iau energia necesara din pachetul pentru etapa a doua, pentru ca as fi ramas cu mult mai putin acolo. Trebuia sa fac cumva sa ma adaptez la situatia asta si sa incerc sa alerg cat mai bine in conditiile date.

Etapa 2 – 42,6 km – panica, panica, panica

Ca sa creionez mai bine imaginea de ansamblu a ce se intampla aici trebuie sa incep cu seara trecuta. Cand am terminat etapa 1 si am ajuns in tabara era soare, frig si batea foarte tare vantul. Atat de tare incat organizatorii nu reusisera sa monteze decat 3 corturi din cele 8. Cortul 6, unde trebuia sa intru eu nu era montat. Pentru ca batea vantul ne-au ingramadit pe toti cei care sosisem pana atunci in corturile 1, 2 si 3 sa ne dam jos hainele ude si sa ne schimbam. Mai tarziu s-a pornit o furtuna de, nu pot sa spun nisip, ci cenusa vulcanica, pentru ca asta avem aici. Este foarte fina si taie ca sticla. Doar nu degeaba chestia asta poate dobori avioane. Derulez pe repede inainte. Momentul somnului. Dau sa umflu salteaua si vad doua gauri mari in ea. Nu stiu cum s-au facut. Le-am astupat cu banda izolatoare si am crezut ca am reusit insa se desumfla in 15 min. Probabil ca mai erau si alte gauri mai mici care nu se vedeau cu ochiul liber. Asadar din jumatate in jumatate de ora m-am trezit sa umflu salteaua pentru ca era extrem de rece fara. Si dormeam cu doua perechi de sosete, doi pantaloni, doua bluze, geaca, manusi si caciula. Cu astea pe mine intram in sacul de dormit. In care mi-am pus si hainele cu care alergasem in prima etapa si care evident nu aveau cum sa se usuce. Macar sa nu le iau reci pe mine a doua zi. La 4:30 cand am iesit afara ningea de zor si viscolea. De frig nu mai zic. Si dupa ce ca salteaua era sparta, mi-am gasit si lucrurile din sacul de dormit ude pentru ca se facuse condens in cort si picura cine stie de cand pe sacul de dormit. Asadar am luat startul azi la 8:30 pe ninsoare si am mai fost serviti, din partea casei, cu lapovita, ploaie si vant puternic din toate partile. Iar eu aveam lucrurile ude pe mine de la start. Pe la km 19 am avut (si nu mi s-a intamplat niciodata pana acum) un atac de panica. Sau cel putin asta cred ca a fost. Imi era frica sa nu intru in hipotermie si simteam ca nu mai am mult pana acolo. Vantul batea cu putere in hainele ude si simteam cum imi ingheata transpiratia pe mine.

Am fost tentat sa ma opresc la CP2 pentru ca tremuram din toate incheieturile. Mai erau 12km pana la final si mi-am zis ca ori la bal ori la spital. Asa ca am ajuns la finalul etapei de azi in 5h:41m. Au fost 42.6km agonizanti. Cred ca locul pe care am venit azi este 11, n-am verificat. Dar avand in vedere tot ce am povestit mai sus …chiar n-a mai contat. Tot ce aveam in minte a fost sa ajung intreg la linia de sosire. Acum sa vad ce fac iar cu hainele ude. Deocamdata e soare si vant deci o posibilitate mare sa se usuce. Prognoza pentru diseara este zapada din nou. A mai trecut o zi …

Etapa 3 – 43km

Iarna nu-i ca vara fratilor. Asta e clar. Noaptea trecuta a nins iar. Si iar am luat startul cu hainele ude pe noi. Tind sa cred ca in Islanda lucrurile nu se usuca in natura niciodata. Trebuie sa ai caloriferul la tine :)) Pe undeva incep sa ma obisnuiesc cu ideea si sa lucrez mental cu mine ca de frig si de lucruri ude nu voi scapa decat sambata, cand se termina cursa. Asadar am plecat pe zapada, frig si vant. Pana la primul CP situat la 18.9km am alergat sa se incalzeasca lucrurile de pe mine. Partea proasta era ca din cauza vantului care batea din toate partile nu le-am simtit niciodata calde. In fine, ajung la CP1 in 1h52m pe pozitia 5. Ma simteam ok, pricioarele trageau bine, nivelul de energie satisfacator. Plec de la CP1 si nu fac un kilometru ca incepe un vant din fata cum n-am mai simtit pana acum de cand alerg. Efectiv te lua pe sus. Am incercat sa alerg pe niste portiuni oarecum plate dar nici macar asa nu se putea. De abia puteai sa iti tii echilibrul. Simteam cum nivelul de energie incepe sa scada tot mai mult. Era greu sa si mergi. Asa am tinut-o 11km pana la CP2. Cand am ajuns eram epuizat si putin suparat. Fusesem depasit intr-una iar la un moment dat nici nu am mai numarat. Mi s-a spus ca sunt pe 14.

De acolo am intrat pe niste campuri de lava topita, stanci si pietre ascutite pe un traseu sus-jos-sus-jos. Dar surpriza. Lipsea vantul si se oprise si lapovita. Asadar am dat drumul la picioare stiind ca mai aveam 14km pana la sosire. Am depasit 6 concurenti care nu prea se descurcau ok pe pietrele instabile si rocile ascutite. Eu m-am dus ca inconstientul si am depasit constant pe coborari dar si pe plat si urcari chiar. Am trecut linia de sosire in 5h10m pe pozitia 8. Va las ca am doua basici tare urate de care trebuie sa ma ocup la cort daca vreau sa mai alerg maine. Apropos, maine e etapa lunga – 70km. Doamne ajuta! :)) Va multumesc mult pentru toata sustinerea voastra. Din pacate aici semnalul e foarte prost si nu reusesc sa vad ce scrieti. Insa voi raspunde la toate mesajele de indata ce ma intorc in civilizatie. Procedura e asa: eu ii dau un sms bunului prieten Razvan cu ce-am facut in cursa iar el posteaza pe pagina mea de FB. Multumesc din suflet Razvan pentru ca tii prietenii la curent cu ce se intampla aici.

Etapa 4 – 70km razboi frate!

Nu va mai povestesc cum a fost a patra noapte in care nu reusesc sa dorm de frig in principal din cauza saltelei sparte si a hainelor ude ca o sa ziceti “Bine bine asta stim deja, asa ca treci mai departe.”

Startul s-a dat azi la 7. Urmau 70 de km de campuri de lava, dune, in asa numita zona Little Sahara, apoi kilometri nesfarsiti de roca vulcanica ascutita prin care trebuia sa faci slalom, drumuri offroad pe care treceau la o jumatate de ora cate o masina, peisaje de vis stanga dreapta. Ah si un amanunt important: nu ninsoare, nu ploaie, nu lapovita. Soare si frig si un vant care a batut decent. La kilometrul 5 prima surpriza. Trebuia sa trecem printr-un rau tinandu-ne de o franghie cu apa pana la genunchi. Super senzatie. Afara erau -5C iar apa Dumnezeu stie cat avea. Oricum dusul asta m-a trezit bine. Si a mai fost in meniu o data la km 21. Toata cursa a fost o fugareala intre cei din top 15. Ne-am vanat si ne-am depasit unii pe altii ca in filmele cu James Bond.

Nu stiu ce efect are la mine privarea de somn dar se pare ca in fiecare cursa cu cat sunt mai obosit, cu atat merg mai bine lucrurile in etapa urmatoare. Asa a fost si la Grand to Grand si la MDS sau Sahara Race. Si asa a fost si aici. Am terminat cei 70km in 8h:51m, pe locul 10; cea mai buna etapa lunga de cand alerg la astfel de curse. Asa ca sunt extrem de fericit. Maine urmeaza 42km si poimaine 19km si e gata! Va pup. Am fugit la cortul medical ca au mai aparut 3 basici iar alea de ieri au evoluat: sunt mov acum :))

Etapa 5 – 38,9km – sau cat de mult sa-ti doresti o baie calda ca sa fugi rupand pamantul

Stiam din editiile anterioare ca la finalul celei de a cincea etape, tabara de baza va fi amplasata intr-o zona in care sunt bai termale naturale la care vom fi dusi si noi! Cand 5 zile te stergi cu servetele umede si a doua zi iti pui pe tine aceleasi haine reci si ude cu care alergi toata saptamana, nu va dati seama ce inseamna posibilitatea unei bai, pe deasupra termala si in mijlocul naturii! Si uite asa ajungi sa apreciezi banalul duş pe care il ai acasa 🙂

Revenind la etapa primii 17 din clasament am luat startul ls 8:30, ceilalti la 7:30. S-a plecat ca din pusca primii 10km fiind insa pe un teren cross country extrem de dificil de parcurs cu vegetatie pitica, pietre, muschi si nicio poteca. Maceta ne mai trebuia si eram in jungla. Au urmat apoi 11km pe un platou inconjurat de dealuri cu nesfarsite urcari si coborari si cu un vant puternic din fata. Nu-mi era mintea decat la baia calda de la final.

Depaseam si eram depasit la randu-mi de concurenti a caror dorinta de a face baie era probabil mai puternica decat cea de supravietuire, pentru ca terenul era destul de tehnic uneori. Vanatoarea a continuat si astazi si fara sa imi dau seama am ajuns intr-o zona extrem de frumoasa: aburi iesind din pamant, izvoare termale, o zona ce aduce cu Vulcanii noroiosi dar la o alta scara. De aici pana la linia de finish nu mi-a fost gandul decat la baia calda. Am terminat cei 38.9km in 3h44m, pe pozitia 8 sau 9, nu sunt sigur. Imediat ajuns la cort, stateam si ma gandeam cat de putin trebuie sa ii dai unui om dupa ce l-ai tinut o saptamana in conditii vitrege, ca sa iti alerge 38, pardon, deja 230km! :)) Va imbratisez

Etapa 6 – Ultima etapa (19km) si finish Fire and Ice Ultra (250km)

Nu stiu ce aranjament au avut baietii din top 10 azi sau n-au mai avut chef sa traga, cert este ca atunci cand s-a dat startul am plecat ca din pusca si nu m-am mai uitat inapoi. Am venit aici sa alerg, sa dau tot ce am mai bun si sa tratez asta ca pe o cursa, ceea ce am si facut. Am terminat etapa primul iar in clasamentul general pe 9.

Ladies and gentlemen, let me present to you the 0.5kg heavy Fire&Ice Ultra medal … the Icelandic way!

Nu imi venea sa cred ca s-a terminat cu frigul si hainele ude si ca reusisem sa termin asa cum mi-am propus cursa asta, si anume in top 10. Pentru ca sosirea s-a facut intr-un mic orasel la 1h:30 de min de Akureyri (deci ajunsesem in civilizatie) organizatorii ne-au pregatit o supa de miel (specialitate locala) iar hidratarea s-a facut cu bere. Eram intr-un local tradional islandez, la caldura, fara sa bata vantul, fara sa ninga, fara sa ploua. Dupa ce am intrat, am inchis ochii pret de cateva secunde si am savurat acel moment. Satisfactia si implinirea pe care o simti terminand o astfel de cursa nu se poate povesti in cuvinte. Dupa masa, am plecat cu totii cu autocarele inapoi in Akureyri  pentru primul dus si un pat normal dupa o saptamana. Ah si era sa uit. Si multa mancare normala! V-am zis eu ca totul este despre mancare 🙂

Apropos de mancare, cina festiva cu prezentarea pozelor si a filmuletelor oficiale precum si festivitatea de premiere s-a facut pe un vapor care ne-a plimbat o ora pe mare. O frumoasa surpriza a organizatorilor care denota atentia la detalii si grija ca acest eveniment sa fie unul de care sa iti aduci aminte si de ce nu, sa vrei sa revii. Nu ma intrebati acum daca vreau sa fac asta, ca la cat am suferit de frig, balanta inclina spre nu. Intrebati-ma peste vreo luna 🙂 (alergatorii stiu, de ce)

Asadar s-a mai dus o cursa din circuitul CaliVita 7 Deserts, care n-ar fi fost posibila fara sprijnul prietenilor si partenerilor mei de la CaliVita Romania (sponsor principal), Xnutrition Romania, Quantum Sport, CEP Romania, Garmin, Trisport, StemSure si Dr.MIT, Aleo Pavel Virgil Therapy si RunningMag. Le multumesc din suflet pentru ca imi sunt alaturi in aventura asta nebuna in jurul lumii si va multumesc mult voua, celor care ati fost alaturi de mine cu gandul in timpul cursei. Nici nu aveti idee ce mult ma ajuta sa stiu ca persoane dragi de acasa se gandesc la mine.

In mai putin de trei saptamani voi “ridica ancora” din nou. De data aceasta spre America de Sud, Chile unde voi alerga 250km intr-unul dintre cele mai aride deserturi din lume, Atacama (https://www.4deserts.com/atacamacrossing/)