Grand to Grand Ultra – visul meu american 3

For English ->

A trecut ceva timp de cand m-am intors din Statele Unite, insa imaginile, senzatiile, sunetele, culorile si practic tot ceea ce compun puzzleul unei experiente memorabile, imi sunt inca atat de proaspete in minte incat parca pot simti caldura si nisipul fierbinte sub picioare, frigul cumplit al noptilor instelate pe marginea Marelui Canion, inima batand sa-mi sara din piept alergand catre o pozitie mai buna in clasament.

Grand to Grand Ultra este mai presus de toate o experienta incredibila din toate punctele de vedere pe care o recomand fara sa stau prea mult pe ganduri tuturor pasionatilor de alergare si aventura. 273 de kilometri de emotie pura, de peisaje ireale, o saptamana alaturi de oameni minunati datorita carora aceasta cursa exista.

Dar sa incepem cu inceputul…

Trei saptamani inainte de cursa

Era pentru prima oara cand vizitam Statele Unite asadar aveam nevoie de viza si aveam oaresce emotii. M-am dus la interviu cu diplome de la alte curse, cu invitatie din partea organizatorilor si pregatit sa tin un discurs lung despre proiectul CaliVita 7 Deserts si cele 7 curse extreme la care m-am inhamat. Am fost in schimb placut surprins cand totul a durat extrem de putin. Nu am apucat decat sa spun ca sunt inscris la o cursa de 273km ce are loc in statele Utah si Arizona si dupa felicitarile de rigoare si mirarea de pe chipul persoanei cu care am dat interviul, raspunsul a venit in doua secunde: “Felicitari, viza dumneavoastra este aprobata”. Am rasuflat usurat si ma indreptam bucuros spre iesirea din ambasada, cand un ofiter de securitate m-a oprit spunandu-mi: “Domnule Gligor, va rog sa ramaneti pe loc. Va veni cineva sa vorbeasca cu dumneavoastra”. Intr-o clipa prin minte mi s-au derulat tot felul de scenarii demne de cele mai tari filme americane. Stiti voi, acelea cand esti pus jos si controlat pe toate partile. Nu intelegeam de ce nu pot iesi din ambasada daca totul a fost in regula. Am asteptat cred 5-10 minute, care va spun sincer ca mi s-au parut ore. Dupa 10 minute apare domnisoara cu care dadusem interviul si isi cere scuze ca am fost oprit de agentii de securitate insa povestea mea li se paruse extrem de frumoasa astfel incat doreau sa imi ceara permisiunea de face o poza impreuna si a o posta pe pagina oficiala de facebook a ambasadei. Instant mi-a revenit culoarea in obrajii care devenisera palizi, picioarele nu mai tremurau si am putut chiar sa si schitez un zambet. Ce sperietura am mai tras! De fapt se poate vedea si in poza ca nu era rasul meu 🙂 Apoi am stat la povesti cateva minute si am detaliat putin proiectul si de ce fac ceea ce fac. Am plecat de la ambasada incarcat cu energie pozitiva si cu primul pas catre Grand to Grand bifat: viza!

Bagaje, pregatiri, revizie tehnica

De fiecare data cand stiu ca plec la o astfel de cursa, pregatirea nu consta numai in antrenamentele de alergare, pentru ca partea logistica are un rol extrem de important si poate face diferenta dintre reusita si abandon. Faptul ca timp de o saptamana esti doar tu si rucsacul cu care alergi in spate si iti este interzis prin regulament orice fel de ajutor din afara in ceea ce priveste echipamentul, nutritia, produsele medicale si de igiena personala, fac dintr-o cursa de alergare o adevarata aventura. O aventura in care tu esti si alergator si bucatar si medic si grup de sustinatori. Cu alte cuvinte, tu centrezi tu dai cu capul. Ai uitat ceva acasa? Ghinion! Timp de o saptamana cat tine competitia, nu ai de unde sa iei si nici cine sa iti dea, fiecare concurent fiind cu mancarea, gelurile, izotonicele, pudrele de recuperare calculate si dramuite pe zile.

Obiectivul meu, spre care tinteam inca de la inceputul circuitului CaliVita 7 Deserts, era clasarea in primii 10. Un obiectiv ambitios dar pe care nu reusisem sa il indeplinesc in primele doua curse de anul acesta, Sahara Race (Namibia) si Gobi March (China), la ambele fiind foarte aproape si terminand cei 250km pe pozitia a unsprezecea. Iar aceasta s-a datorat in cea mai mare parte unui chist parameniscal la genunchiul stang descoperit cu doar doua saptamani inainte de a pleca in Namibia si care mi-a dat batai de cap serioase in cele doua curse.  M-am intors din China in iunie si stiam ca va fi timp suficient pana in septembrie cand urma sa plec in USA, pentru a incerca sa rezolv aceasta problema.

Iar prietenul meu kinetoterapeut, Pavel Virgil a facut minuni in acest sens si a reusit nu numai sa reduca inflamatia de la nivelul genunchiului dar sa descopere si cauza accidentarilor repetate in acea zona si care era cu totul in alta parte decat m-as fi asteptat. O contractura puternica  in zona lombara dreapta tragea de soldul drept in sus, ducand la o diferenta de aproape 3cm intre membrul inferior drept si cel stang. Cel drept fiind mai scurt, toata presiunea exercitata pe articulatii in alergare avea sa se transfere pe piciorul stang si de aici un intreg sir de probleme. De indata ce ne-am dat seama de cauza, recuperarea a mers ca pe roate si cu cateva saptamani inainte de plecare reuseam sa alerg chiar 30km fara sa simt niciun fel de durere. Eram deci pregatit pentru a da tot ce puteam la Grand to Grand Ultra, chiar daca veneam dupa alte doua curse similare alergate intr-un timp foarte scurt si intrasem deja intr-o stare de oboseala generala.

Partea fizica fiind rezolvata si obiectivul stabilit am inceput sa regandesc putin partea logistica si anume cum sa imi optimizez greutatea rucsacului  astfel incat sa fiu cat mai usor ca sa pot sa trag. In ceea ce priveste regulamentul concursurilor de acest gen, el este foarte strict si nu te lasa sa pleci in cursa pana nu faci dovada ca ai la tine minim 2000kcal / zi. Nu conteaza din ce anume provin aceste calorii (mancare deshidratata, geluri, batoane, seminte, pudre izotonice si de refacere). Totalul trebuie sa depaseasca 2000kcal/zi. In caz contrar nu esti lasat sa iei startul sau daca dupa doua trei etape nu poti face dovada ca ceea ce ti-a ramas in rucsac iti este de ajuns pentru etapele ramase, din nou esti descalificat.

Din dorinta de a fi cat mai usor si a putea alerga cat mai repede am riscat destul de mult, pregatindu-mi aproximativ 2100kcal /zi, in conditiile in care ceasul Garmin mi-a aratat dupa fiecare etapa un consum de 4000-5000kcal. Asadar consumam dublu fata de cat puteam pune la loc. A fost un risc asumat despre care voi povesti la momentul oportun.

Cam asa a aratat planul de nutritie

Dimineata inainte de etapa:

• Vitaminele si mineralele CaliVita pe care le folosesc deja de trei ani atat in antrenamente cat si in curse: MagneZiB6, Joint Protex Forte, Panax Ginseng, Polinesian Noni, Iron Plus
• Un gel SiS Energy
• Un baton CLIFF

In timpul etapelor (cele de 40-50km), exceptand etapa lunga de 85km

• 4 geluri SiS cu electroliti , cate unul la fiecare 10km
• 2 plicuri cu praf izotonic All Stars de la Xnutrition dizolvate in 2 x 750ml apa

La sfarsitul etapelor:

• 1 shake de recuperare 0,40L cu All Stars Isotech –> la 20 de min dupa fiecare etapa
• 1 shake de recuperare 0,40L cu Hyper Amino BCAA si Glutamin Drink –> la 20-30 de minute dupa fiecare etapa
• Un plic cu mancare deshidratata Expedition Foods Extreme Energy (1000kcal) – la 2 ore dupa sosirea din etapa
• Un plic cu mancare deshidratata Expedition Foods Regular Serving (450kcal) – cu 2 ore inainte de culcare

In etapa lunga am dublat cantitatea de geluri si bautura izotonica si am adaugat 2 geluri cu cofeina, spre finalul etapei, pentru a ma tine treaz.

In  ceea ce priveste echipamentul, am ales si pentru aceasta cursa produsele CEP, cu care eu ma impac foarte bine si care pe langa calitatea compresiei si greutatea foarte redusa sunt si extrem de durabile. Si nu spun decat atat: colantii pe care i-am folosit la Grand to Grand Ultra au mai vazut desertul Gobi, desertul Namib si desertul Sahara (anul trecut la Marathon des Sables). Asadar 1023 de kilometri alergati in niste conditii extreme, plus inca vreo 2000 de kilometri in antrenamente si curse interne. Nu s-au rupt, nu s-au tocit si nu au nici macar un fir “dus”. Cu siguranta proprietatile compresiei colantilor nu mai sunt aceleasi datorita “tratamentului” la au fost supusi de-a lungul timpului si vor trebui inlocuiti, insa cand stau si derulez filmul ultimilor doi ani raman uimit de cat de bine au rezistat.

Nu stiu la voi cum este insa in ceea ce ma priveste, cand vine vorba de alergare, incaltamintea este cea mai importanta piesa de echipament. Din capul locului nu exista cea mai buna pereche de incaltari. Exista cea mai buna pereche pentru tine. Iar mie mi se potrivesc Hoka. Pentru ceea ce fac eu, pentru ca alerg distante lungi, uneori mai multe zile la rand, pe teren accidentat si nu numai, si pentru ca am nevoie de protectie a articulatiilor si o buna absorbtie a socurilor, Hoka One One imi vin ca o manusa, daca se poate spune asa. Mafate Speed 2 este modelul cu care alergasem in Namibia si China si pe care intentionam sa-i “plimb” si prin Statele Unite. Dand un pic pe repede inainte, pot afirma ca au fost senzationali si la Grand to Grand. Aceeasi pereche – 773km, trei continente, trei deserturi si o multime de amintiri frumoase. Ii voi retrage din circulatie insa ii voi pastra, pentru ca de fiecare data cand ma uit la ei imi aduc aminte de zecile de mii de pasi alergati, mersi, tarati , pentru a ajunge la linia de sosire inca o data, si inca o data.

Drumul catre Statele Unite

Cu bagajul facut si visurile in buzunarul de la piept paraseam Romania indreptandu-ma mai intai catre Londra si apoi catre Las Vegas, destinatia intermediara a calatoriei. Si spun intermediara, pentru ca din Las Vegas trebuia sa iau un autobuz pana in Kanab (Utah), locul in care soseau concurentii din toate colturile lumii si cartierul general al organizatorilor.  Am profitat de escala din Londra pentru a manca ceva in aeroport (eram mort de foame) si am comandat tradionalul mic dejun englezesc. Cand a sosit, semana mai mult cu un pranz sau o cina si ma gandeam la modul realist cum pot unii oameni sa manace ingramadite pe un platou doua oua, carnati, fasole si multe altele, la prima ora a diminetii?  A, ca era sa uit. Si cireasa de pe tort, acel black pudding care am inteles ca de fapt este sange inchegat si prajit de nu stiu ce animal – nici n-am mai avut rabdare sa aud explicatia ca mi s-a facut rau instant. Lasand deoparte black pudding, restul a fost foarte bun 🙂

Apoi m-am intalnit cu Ela, o veche si buna prietena cu care alergasem la Marathon des Sables si care a venit la Grand to Grand cred ca mai mult de gura mea initial, dar si pentru ca ii place aventura si isi traieste viata la maxim. Si ca sa va faceti o idee nu spun decat atat: medic chirurg ortoped in Germania, a participat la un program de simulare a colonizarii planetei Marte desfasurat in desertul din Utah, unde Mars Society au construit un Habitat identic cu cel care va fi trimis pe Marte, a alergat tot felul de curse posibile si imposibile din lumea asta, a parcurs mii de kilometri cu risca prin India, alte mii cu motocicleta, s-a catarat pe cateva varfuri muntoase celebre si in general face tot felul de nebunii pe care declara ea “toata lumea le poate face”.  Este o persoana deosebita si o prietena la care tin foarte mult. Isi scrie aventurile pe http://fiindcapot.blogspot.ro, insa atentie atunci cand accesati blogul! Povestile si aventurile prin care a trecut si trece ea, pot crea dependenta

Chiar daca pe alocuri am reusit sa atipesc cateva ore, zborul catre Las Vegas a fost lung si plictisitor. Dupa 10 ore si 40 de minute aterizam pe aeroportul McCarran si rasuflam usurat cand am vazut ca a ajuns si bagajul de cala o data cu mine. Motivul principal pentru care am stat ca pe ace era faptul ca in bagajul de cala aveam toata mancarea pentru cursa (geluri, pudre izotonice, mancare deshidratata), articole pe care nu le puteam lua in bagajul de mana. Iar daca se intampla ca bagajul sa se rataceasca sau sa ajunga dupa cateva zile, nu prea mai puteam sa iau startul. E un risc pe care mi-l asum de fiecare data cand plec intr-o astfel de aventura.

La ultimul control inainte sa iesim pe poarta pe care scria “Welcome to Las Vegas” am fost  intrebati despre motivul vizitei in Statele Unite si am putut citi imediat mirarea pe chipul agentului de securitate cand am spus ca am venit sa alergam 273km prin desert. Probabil era obisnuit ca motivele vizitelor in Las Vegas sa fie cu totul altele 🙂

Ce se intampla in Vegas ramane in Vegas

Las Vegas este un oras extrem de colorat cu turisti veniti de prin toate colturile lumii, un oras care se trezeste la viata seara si care iti ia ochii cu hotelurile luxoase, reclamele luminoase si oamenii care o tin intr-o petrecere zi si noapte. Si chiar daca eram super obosit de pe drum, am lasat bagajele in camera de la etajul 19 a hotelului Bellagio si am iesit pe celebrul Las Vegas Bulevard sau The Strip cum ii spun localnicii pe care l-am facut dus intors, pe alocuri cu gura cascata la locuri pe care le vazusem doar in filme.

Relaxarea oamenilor, muzica rock si nu numai care rasuna din boxele amplasate din 50 in 50 de metri pe strada, jocurile de lumini si toata agitatia unui oras care respira distractie si petrecere iti dau o energie nemaipomenita. Nu ai cum sa fi suparat sau trist in Las Vegas. Poate doar daca ti-ai pierdut toti banii in cazionuri dar in ce ma privea nu era cazul pentru ca eram pe buget de austeritate 😀 Cu toate astea recunosc ca am tras de trei ori maneta celebrelor slots machines … ca parca nu ai fost in Vegas daca nu faci asta. Normal ca n-am castigat nimic si uitandu-ma in jurul meu cum se pariau mii de dolari, am iesit repede din cazinou.

Hotelurile nu sunt mari sunt mega mari, iar in receptiile lor iti trebuie musai o harta pentru ca arata ca un mic orasel: magazine, alei cu bancute, zona de restaurante, cazinou, gradini tematice, lacuri artificiale cu gondole, totul la o scara foate mare.

Timpul a trecut pe nesimtite si nici nu am realizat cand s-a facut miezul noptii. Desi petrecerea atunci era in toi in tot orasul, m-am indreptat catre camera de hotel unde am adormit in clipa in care m-am urcat in pat. Dupa 35-36 de ore de cand am plecat din Bucuresti ma ajunsese in sfarsit somnul si oricat de tare mi-as fi dorit sa mai petrec cateva clipe admirand forfota orasului, m-am declarat invins. Un zambet larg mi-a cuprins fata pentru ca stiam ca a doua zi de dimineata urma sa merg intr-o locatie unde imi pusesem in minte sa ajung din clipa in care am stiut ca voi alerga la Grand to Grand. Si anume: Gold&Silver Pawn Shop, celebra casa de amanet din showul de televiziune Pawn Stars, pe care il urmaresc de cativa ani.

A doua zi dis de dimineata, am facut check out-ul si am lasat bagajele la hotel pentru ca trebuia ca la ora 16:00 sa ma indrept din nou spre aeroport de unde urma sa plec cu o masina catre oraselul Kanab, aflat la 3-4 ore de mers de Las Vegas. Acela era locul de intalnire al tuturor concurentilor, organizatorilor si voluntarilor. Dar pana la ora 16:00 mai aveam ceva de facut, si anume, drumul la Gold&Silver Pawn Shop si speranta ca ma voi intalni macar cu una din vedetele showlui TV. Ma documentasem inainte sa plec de acasa si stiam ca doar un noroc chior putea face sa ii intalnesc pentru ca erau destul de ocupati cu filmarile la sezoanele noi. Asa incat am insfacat un buritto la o terasa de pe The Strip si am plecat spre locul cu pricina, aflat la 8-9km de mers pe jos de hotel.

Pe drum am trecut pe langa The Little White Wedding Chapel, capela unde s-a casatorit Elvis Presley si Michael Jordan si unde chiar se oficiaza casatorii, desi la prima vedere ai impresia ca este aranjata doar pentru a fi vizitata de turisti. Un Cadillac roz cu alb, nu stiu daca era chiar cel avut de Elvis, era parcat in curtea capelei impodobita cu verdeata si ghirlande albe.

La nici un kilometru de mers pe jos zaresc locul unde mi-am dorit atat tare sa ajung. Pe masura ce ma apropiam incepea sa semene din ce in ce mai mult cu ceea ce vazusem la TV si parca nu imi venea sa cred ca ma aflam acolo.

Cand mai aveam cativa metri pana la intrare, se deschide usa si iese chiar Chumlee insotit de un angajat al casei de amanet, in tricou, pantaloni de trening si papuci cu o atitudine super relaxata vorbind si gesticuland de zor. Traverseaza si intra intr-un magazin mic pe care scria Chumlee Candy Shop, la usa caruia era o coada respectabila. M-am asezat si eu la coada si din vorba in vorba am aflat ca o data pe zi omul venea acolo si dadea autografe sau puteai sa faci poze cu el, daca bineinteles cumparai ceva din magazinul lui. Super ocazie mi-am spus si am asteptat cuminte sa imi vina randul. Dupa 10 minute Chumlee deschide usa magazinului si ma pofteste inauntru. Am dat mana si i-am spus: “Am calatorit 10.000km, tocmai din Romania pentru asta”. Mi-a zambit si m-a invitat in magazin iar la final am facut o poza si un filmulet in care l-am rugat sa spuna cateva cuvinte pentru fanii showlui din Romania.

Kanab – Hollywoodul din Utah

In acea dupa amiaza paraseam Las Vegas cu destinatia Kanab, intr-un autocar plin cu concurenti veniti din toate colturile lumii. Drumul pana in Kanab, desi a durat aproximativ patru ore nu a fost unul plictisitor ci din contra, peisajele ce se derulau din viteza masinii te faceau sa nu iei mana de pe declansatorul aparatului foto. Desert, stanci, formatiuni muntoase, dealuri, toate scaldate in lumina palida a asfintitului. Cand am ajuns la destinatie era deja intuneric insa cu toate astea plutea in aer acea senzatie de orasel tipic american cu cladiri nu prea inalte de o parte si de alta a strazii principale, localuri cu cizme si palarii de cowboy la intrare si motelurile cu arhitectura clasica americana, tipica pentru astfel de orasele de provincie. Aici urma sa stam doua nopti, dupa care cu surle si trambite, plecam toti cei 120 de concurenti catre prima tabara de baza, pe marginea Marelui Canion.

Colegul meu de camera, Adam Seeba, fost soldat in armata britanica, mi-a urat bun venit si de indata am avut senzatia ca parca ne cunosteam dintotdeauna. Un om calm, cald, un familit convins si o persoana care desi era la prima lui incercare de acest gen parea ca stie ce are de facut. Am inceput sa vorbim despre cursa, fiecare ce echipament are, ce nutritie, cum abordam aceasta aventura.  A doua zi la pranz am avut verificarea echipamentului obligatoriu si  am trecut prin obisnuitele filtre ale organizatorilor, de la predarea certificatului medical care sa ateste capacitatea fizica necesara pentru a lua parte la o astfel de cursa si pana la verificarea fiecarui articol de echipament si nutritie si cantarirea rucsacului. Al meu a avut 8,5kg. Destul de mult avand in vedere cat am tras de fiecare gram in parte ca sa il fac cat mai usor fara a trece peste conditiile impuse de regulament.

Dupa ce am trecut cu bine de toate verificarile am plecat sa vizitez oraselul cu 5000 de locuitori care s-a dovedit a avea o istorie impresionanta. Aici fusesera turnate peste 100 de filme western celebre, printre care si cele cu Clint Eastwood. Din loc in loc, pe strada principala erau placute cu numele actorului, filmul in care a jucat si anul. Motelurile si localurile imi aminteau de un alt serial american celebru, Supernatural si cu cat mergeam mai mult pe strada principala si priveam stanga dreapta cu atat parca ma si vedeam in Supernatural. Era genul de orasel in care protagonistii serialului Sam si Dean se opreau pentru a investiga cate un fenomen paranormal 🙂

Nu puteam sa plec fara sa savurez un autentinc burger american intr-un mic local de familie asezonat cu o bere din partea locului care m-a si ametit pe loc (ulterior am vazut ca avea aproape 10% alcool).

Kanab – Grand Canion

Inghesuiti in niste microbuze, doar cu rucsacul de cursa la noi, paraseam cu surle si trambite oraselul care avea sa ne fie gazda si la intoarcerea din cursa, indreptandu-ne catre inelul de nord al Marelui Canion, la prima tabara de baza. Dupa doua ore si ceva peripetii cauzate de o pana cobor din microbuz, ma indrept catre cortul care urma sa imi fie casa pentru urmatoarea saptamana si imi intalnesc pentru prima oara colegii de “apartament”:  Paul (localnic, din Kanab, care participase si anul trecut, Kelsey (Canada), cea mai tanara participanta, 22 de ani, un grup de 4 britanici la prima lor cursa de acest gen si Ela.

Am iesit din cort, am luat camera foto si dupa doar 100m de mers pur si simplu am amutit. Stateam pe marginea Marelui Canion si nu imi venea sa cred ca sunt acolo, ca este real si ca toate astea mi se intampla mie. Peisajul era pur si simplu coplesitor si nu stiu daca vreo poza sau vreun film pe care l-as fi facut ar fi putut sa redea sentimentul pe care il aveai cand vedeai asta pentru prima data. Am petrecut minute in sir admirand ceea ce este socotit pe buna dreptate una dintre cele 7 minuni ale lumii. Ma simteam mic si neinsemnat in fata maretiei naturii si totodata norocos ca ma aflam acolo si ca aveam sa alerg o saptamana intr-un loc de vis.

Cu aceste ganduri am stins lumina frontalei si m-am bagat in sacul de dormit incercand sa ignor frigul care incepea sa imi intre in oase. Fusesem avertizati de organizatori ca noptile pe marginea Marelui Canion sunt frigurase si ca probabil asa vor fi pana la finalul cursei, intrucat aveam sa urcam de la 1700m altitudine la 2600m, pe Grand Staircase. Povestea fiecarei etape este asa cum am trait-o si simtit-o atunci, povestita la cald la sfarsitul fiecarei zile si trimisa intr-un e-mail acasa.

Etapa 1

Pupici dragilor de pe marginea Marelui Canion. Acolo am avut prima tabara aseara. Incredibila privelistea! Mi se parea ireal ca ma aflu acolo si ca voi alerga la cursa asta incredibila. Ca sa nu va mai tin in suspans, am terminat prima etapa pe pozitia 8 in clasamentul general dupa o lupta cu mine cum n-am mai avut demult.  Nivelul meu de energie in dimineata startului era cu mult sub 0. Si asta pentru ca noaptea dinaintea etapei n-am inchis un ochi. A fost atat de frig … atat de frig cum nu am simtit niciodata. Mi-am pus toate hainele pe care le aveam in rucsac pe mine, m-am bagat in sacul de dormit si nu am facut decat sa tremur din toate incheieturile. Din ora in ora ieseam din cort si incercam sa ma misc pentru ca organismul sa produca caldura apoi ma intorceam in sacul de dormit si tot asa de vreo 6-7 ori. Deci somn ioc. Cu toate acestea am reusit sa ma mobilizez si sa ies din prima etapa destul de onorabil. S-a plecat foarte tare pentru o astfel de cursa (13-14km/h) insa mi-am dat seama dupa doi kilometri ca nu este o decizie inteleapta sa continui asa. Astfel am redus la 10-11km/h si asa am dus primii 30 de kilometri din cei 50. Apoi parca m-a lovit. Nu mai aveam energie nici sa duc mana la bidonul de hidratare. Asadar am adoptat strategia alergare – mers rapid – alergare. Oricum erau campuri intregi de cactusi unde trebuia sa fii foarte atent sa nu te intepi. Chiar si asa cand mai aveam 3km am alunecat pe un bolovan si aproape am luat un cactus in brate. Rezultatul?  Patru spini in gamba de care am scapat repede si am continuat pana la finish. Insa peisajele pe care le-am intalnit pe traseu m-au facut sa uit de tot. Asta este adevarata recompensa pe care o primesti ca alergator la astfel de curse. Peisajele si oamenii intalniti. Oricare va fi rezultatul final, stiu sigur ca urmeaza o saptamana de pomina. De abia astept etapele urmatoare.

Etapa 2

S-a dus si etapa a doua. Au fost 43 de kilometri de stanci, urcari abrupte, campuri cu bolovani, intinse pajisti cu cactusi, teren accidentat cu vegetatie pitica pe care era destul de greu sa alergi fara sa iti fuga glezna,ceea ce s-a si intamplat. La km 4, am alunecat pe un smoc de iarba si cativa bolovani care erau pe langa si m-am intins pe burta de parca eram cine stie ce fotbalist faimos care a dat un gol meserias si se bucura. Eu nu prea m-am bucurat sincer sa fiu pentru ca s-a lasat cu ambii genunchi juliti destul de rau si antebratul drept plin de sange. M-am ridicat si am continuat sa-i vanez pe primii 5. Am refuzat curatarea ranilor la punctele de alimentare ca sa nu pierd timp si am ajuns la finish al noualea, aratand ca Rambo dupa ce-a iesit sifonat dintr-o batalie 😀

Ca sa rezum etapa de astazi: a fost extrem de cald, majoritatea traseului fiind in camp deschis in afara de o portiune de padure. Am avut o urcare destul de abrupta si tehnica cu bolovani care iti fugeau de sub picioare, exact la inceput, la km 6. Asta mi-a consumat o mare parte din energie si am tot fost depasit de concurenti iar la un moment dat n-am mai tinut numaratoarea. Eram sigur ca sunt al 14-lea sau al 15-lea asa ca mare mi-a fost mirarea cand am aflat la final ca am venit pe 9. Maine ne asteapta etapa lunga, 85km de teren extrem de variat. Vom avea de toate: urcari tehnice cu franghie, canioane inguste, dune de nisip, campuri de cactusi, etc. Vestea buna e ca genunchiul e perfect (sa traiesti 1000 de ani Virgil!). Nu am simtit nici o durere, ceea ce imi da sperante ca pot sa imi duc cursa la capat. Chiar daca aseara a fost mai bine si am reusit sa ma odihnesc pentru ca mi-am pus si folia de supravietuire pe mine pe langa toate hainele, tot sunt in urma rau cu somnul. De cand am ajuns in USA n-am reusit sa ma odihnesc cum trebuie decat o noapte si asta se simte la nivelul de energie pe care il am in timpul zilei. Va pup si sa ne auzim cu bine dupa cei 85km de maine.

Etapa 3

Oameni buni, asta a fost de departe cea mai grea etapa lunga din toate cursele pe care le-am facut pana acum. Si asta datorita terenului pe care am alergat, in proportie de 75% nisip fin (stiti voi, de se afunda piciorul pana la glezna). Cine ar fi crezut ca o etapa care era descrisa in course book ca fiind una cu relief divers, se va transforma intr-una asa de greu de parcurs. Acum sa nu ma intelegeti gresit, am avut de toate (munti, dealuri, canioane, pajisti cu cactusi) insa toate aveau mai devreme sau mai tarziu de a face cu nisipul. Stiti pozele acelea cu muntii si dealurile rosiatice din jurul Marelui Canion? Cine si-a imaginat ca o data ce urci pe stanci, sus, pe platou e plin de nisip, la fel si potecile care coboara. Peisajele in schimb iti taiau respiratia. A fost o etapa in care am tras si n-am stat la poze si filmari decat asa pe fuga pentru ca nu puteam sa nu aduc acasa o farama din ceea ce am vazut ieri.

La km 65, se intunecase, eram toti cu frontalele pornite si am intrat in Coral Pink Sand Dunes Park. Ca si cum pana atunci alergasem pe tartan. Fratilor, le-am numarat. Au fost 31 de dune, mai mari sau mai mici, dupa pofta fiecaruia. Ce de injuraturi se auzeau in jurul meu. Englezii astia insa nu au imaginatie. Foloseau doar doua cuvinte mari si late. Cand m-am pornit eu, nu m-am repetat un sfert de ora 🙂
Am terminat etapa in 14h:47m, pe pozitia a opta. Mai sunt doua maratoane si o etapa scurta si gata. Incerc sa ma tin de plan: top 10 sa fie! 🙂

Ziua de odihna

Ieri am avut zi de pauza, dupa etapa lunga, asa ca am profitat si m-am odihnit, am mancat (ma rog, daca mancarea deshidratata poate fi considerata ceva ingurgitabil dupa atatea zile de efort).
Dupa ce a trecut linia de sosire a etapei lungi si ultimul concurent, organizatorii ne-au rasfatat cu o Coca Cola rece ca gheata, ca recompensa pentru toti cei care terminasem cu bine etapa lunga.
Imaginea celui care a trecut ultimul linia de sosire insa mi-a ramas in minte si mi se face pielea de gaina si acum cand scriu randurile acestea. Un respectabil domn in varsta de 76 de ani, dupa 30 de ore ajunge la linia de finish mai mult in genunchi in aplauzele tuturor concurentilor iesiti din corturi sa-l intampine. Asa ceva numai in astfel de curse poti vedea iar ceea ce simti in momentele acelea, te schimba pe viata. Fiind zi libera, a urmat un concurs de aruncat cu potcoavele de cai, o lectie de aruncat lassoul predata de cowboy adevarati, exact cum vedem prin filme si un concert live de muzica country. Ma cunoasteti ca n-am putut sa ma abtin si l-am rugat frumos pe domnul care canta la chitara daca dupa ce termina repertoriul pot sa cant si eu o melodie. Si a fost sa fie “Save Tonight” a lui Eagle Eye Cherry putin adaptata pentru ca am simtit ca toata lumea ar fi vrut sa pretuiasca momentul acela si cumva sa puna pauza la tot si la toate. “Tomorrow comes to take me away, I wish that I, That I could stay. Grand to Grand I gotta go, Lord I wish it wasn’t so. Save tonight ….”. Am cantat de atatea ori si n-ar fi trebuit sa am emotii insa imi tremurau picioarele la cum se auzea melodia in toata tabara, privind in zare catre Zion National Park.

Etapa 4

Etapa a patra a fost de bun augur pentru mine. A plouat noaptea trecuta si a mai intarit putin nisipul. Am dat drumul la picioare si am zis totul sau nimic. Au fost 43 de km in care am apasat pedala ca nebunul si am terminat al saptelea. Peisajele intalnite m-au uimit din nou. Canioane inguste, o portiune de urcat pe stanci, o zona in care puteam jura ca sunt in jungla amazoniana si trebuie sa imi fac loc cu maceta ca sa trec, coborari tehnice pe pietris, urcari interminabile pe nisip. Deci a fost o etapa “cu de toate”.  Si ca sa fie tabloul complet, pe ultimii 3km am pierdut marcajele si am alergat 1 kilometru in plus, mare fiindu-mi mirarea cand am ajuns la finish si am vazut ca Dirk, prietenul meu din Africa de Sud pe care il lasasem in urma inca de la start si care nu ma depasise, ajunsese deja la finish de cateva minute. Atunci am facut legatura ca probabil luase avans datorita ratacirii mele. Inca un maraton maine si ultima etapa de 12km si gata! Nu-mi vine sa cred ca a mai ramas asa putin.

Etapa 5

Etapa a cincea a fost despre prietenie si nu competitie. Va amintiti de prietenul Dirk in Africa de Sud cu care m-am tot tachinat de la inceputul cursei. Dupa prima etapa aveam 10 min in fata lui apoi a mai recuperat, dupa etapa lunga mi-a dat el 4 min ca mai apoi in etapa a patra sa ratacesc un marcaj si sa fac cu 1km mai mult. Rezultatul? Desi am alergat toata etapa in fata lui, datorita ratacirii a ajuns cu 2 min inaintea mea. Deci dupa 4 etape avea avans de 6 min. El locul 7 eu 8. In seara dinaintea etapei lungi, stand de vorba in fata cortului i-am zis: “Dirk, pe mine nu ma intereseaza locul. Top 10 nu am cum sa il mai pierd. Hai sa alergam etapa urmatoare impreuna, de la start la finish ca doi prieteni” .

Mi-a raspuns ca si daca eu aveam cateva minute inaintea lui si el ar fi facut la fel. Asadar am alergat etapa a cincea amandoi cap coada ajutandu-ne reciproc atunci cand unul din noi avea o cadere. Si a mers atat de bine incat am terminat pe pozitia a 5-a, nici noua nevenindu-ne sa credem. Iar in clasamentul general fiecare a mai urcat o pozitie: el 6 si eu 7.

Am invatat o lectie tare importanta si anume ca de multe ori in astfel de curse prietenia e mai importanta decat competitia. Probabil ca puteam sa trag si sa recuperez minutele acelea insa eu vad altfel lucrurile. N-am pierdut o pozitie in clasament ci am castigat un prieten pe viata! Si o sa mai auziti de Dirk pentru ca vine si el la urmatoarea mea cursa, Fire&Ice Ultra din Islanda, unde sper sa facem din nou echipa buna.

Etapa 6

Gata! Grand to Grand Ultra este gata!

Dupa ce timp de o saptamana ma obisnuisem cu tremuratul de frig noaptea, am zis ca mai rau de atat n-are cum sa fie. Ei bine noaptea trecuta a fost cea mai friguroasa de cand am ajuns aici si asta pentru ca am avut tabara la 2077m altitudine. N-are rost sa intru in detalii legate de somn ca nu prea a fost somn insa un singur gand mi-a tinut de cald toata noaptea si anume ca mai ramasesera de facut doar 12km si cursa era gata. Cum locurile in top 10 erau deja stabilite si nu prea se mai puteau intampla rasturnari de situatie mi-am propus ca ultima etapa sa fie despre bucurie, admiratie si recunostiinta ca ma aflu intr-un loc magic in care mi-as dori din tot sufletul sa ajung si cu familia intr-o buna zi. Asadar urmau 12km de urcare pana la aproape 2700m, pe Grand Staircase de unde trebuia sa admiram traseul parcurs intreaga saptamana. Astazi n-am mai simtit presiunea concursului ci doar relaxare si fericire pura pentru ce vedeam la tot pasul. Am trecut linia de sosire cu steagul Romaniei si poza fetitiei si sotiei mele in maini si m-am aplecat si am sarutat Grand Staicase multumind in gand acestei minunate parti a Americii ca a fost buna cu mine si m-a “lasat” sa termin intreg aceasta cursa. Am fost felicitat de organizatori ca fiind primul roman care a terminat Grand to Grand si mi s-a oferit faimoasa nu medalie ci catarama de curea. Asa au americanii la multe curse cu traditie. Iar catarama chiar se poate purta la orice curea. “Congratulations Andrei! May you wear your buckle with pride!” (Felicitari Andrei! Sa porti catarama cu mandrie!)

Asadar asta a fost dragilor. Grand 2 Grand Ultra 2017 (273km, 5500m+) locul 7 in clasamentul general si locul 2 la categoria de varsta 40-49. Desi a fost cea mai dificila dintre toate cursele multi etapa pe care le-am facut pana acum, ma bucur ca am reusit sa ma tin de promisiune si sa termin in top10. Iar mesajele si gandurile frumoase pe care le-am primit de la voi in fiecare seara la cort m-au facut sa mai fac inca un pas.

Zona liniei de sosire este de-a dreptul impresionanta. Situata la aproape 2700m altitudine iti ofera o imagine de ansamblu asupra “chinului” indurat de-a lungul saptamanii si fara sa vrei gandul te poarta  la cat poate duce corpul uman daca are o minte hotarata sa il conduca. Sentimentul trecerii liniei de sosire la o astfel de cursa este inegalabil. Pe loc uiti de durere, de toate momentele mai putin placute si de tot chinul iar in sufletul tau isi face loc doar bucuria, implinirea si gandul ca intr-adevar poti obtine absolut orice, daca vrei cu adevarat acel lucru. Pentru mine Grand to Grand a fost mai mult decat o competitie cu mine insumi. A fost o adevarata experienta de viata, o aventura organizata exemplar, intr-un cadru natural magic si care te face fara sa vrei sa iti doresti intr-o buna zi sa revii. Si cine poate stii unde ma vor purta pasii peste ani si ani? Un lucru este cert. Pot spune cu mana pe inima ca este un eveniment pe care il recomand din tot sufletul.

Dupa ce si ultimul concurent a trecut linia de sosire in aplauzele noatre, ale tuturor, ne-am intors in Kanab unde a avut loc cina festiva, cu decernare de premii, muzica, si dansuri tradionale, totul in cel mai pur spirit american si unde am avut placerea sa vizionam o prezentare cu cele mai frumoase fotografii surprinse de Troy si Matt, fotografii oficiali, de-a lungul intregii saptamani.

Nu intamplator se spune ca o imagine face cat o mie de cuvinte, pentru ca urmarind pe ecran derularea pozelor am retrait parca fiecare particica din traseu. Pozele surprind emotia, deznadejdea, bucuria, durerea si te fac sa vezi cursa cu alti ochi. Realizezi in acele momente ca fotografii au stat ore in sir in soare, vant, uneori ploaie, pentru ca noi, concurentii sa retraim emotiile. Iar pentru asta multumesc din tot sufletul Troy si Matt!

Intoarcearea spre casa, incerta

Nu voi insista prea mult asupra acestei parti a calatoriei mele in Statele Unite si nu pentru ca nu ar avea importanta, ci pentru ca prefer sa imi aduc aminte de momentele frumoase. Pe scurt m-am intors in Las Vegas unde urma sa petrec noaptea si a doua zi sa plec spre Bucuresti. Am iesit din hotelul unde eram cazat pentru a mai face o plimbare pe bulevardul cu magazine si hoteluri luxoase si spre seara, obosit de atata umblat am hotarat sa ma indrept catre hotel, desi era de abia ora 22:00 si ultima noapte in Las Vegas.  Oboseala acumulata in ultima saptamana m-a facut insa sa nu mai pierd vremea pe strazi. Ajung in camera de hotel, intru pe Facebook si vad ca unii din concurentii de la Grand to Grand se marcau ca fiind in siguranta, in ceea ce urma sa fie cel mai sangeros atentat din istoria Statelor Unite. Pentru o clipa n-am inteles ce se intampla. Dau drumul la televizor si pe toate posturile puteam vedea live cum se tragea de la etajul 32 al hotelului Mandalay Bay, aflat la nici 2 kilometri de hotelul in care eram. In acel moment am realizat ca puteam fi acolo, ascultand poate din strada concertul care devenise intre timp scena sangerosului atentat. Am sunat imediat acasa sa imi asigur familia ca sunt bine, pentru ca imi imaginam ca toate agentiile de presa vor prelua stirea.

A doua zi zborul nostru a fost anulat din “motive tehnice”. Probabil aceasta a fost varianta oficiala, intrucat alte trei zboruri, de la companii aeriene diferite fusesera anulate si era prea mare coincidenta. Asadar a trebuit sa mai stam o zi in Las Vegas cu toate cheltuielile platite de compania aeriana, ceea ce n-a fost rau. Insa Las Vegas dupa seara atentatului era un oras trist, de o liniste apasatoare, in care teama si frica pluteau in aer. Am parasit Statele Unite cu destinatia intermediara Londra si 16 ore mai tarziu aterizam in siguranta pe aeroportul Otopeni, insa fara bagajul de cala, care mi-a fost adus o zi mai tarziu.

Aceasta a fost povestea Grand to Grand Ultra, a treia cursa din circuitul CaliVita 7 Deserts. Urmeaza o perioada de refacere timp in care nu vreau sa mai vad niciun program de antrenament, iar de la 1 ianuarie ma apuc din nou serios de treaba intrucat 2018 se anunta un an cu provocari la fel de mari. Inca trei curse in locatii si conditii extreme pe care voi incerca sa le duc la bun sfarsit.

August – Fire&Ice Ultra (Islanda) – 250km
Octombrie – Atacama Crossing (Chile) – 250km
Noiembrie – The Last Desert (Antarctica) – 250km