Sahara Race (Namibia) – o lectie de viata 9

For English ->

A trecut ceva timp dragilor de cand n-am mai scris pe blog. Cred ca nu numai mie mi se intampla ca in agitatia asta de zi cu zi sa ma trezesc seara la 11 si sa nu-mi dau seama cum a trecut ziua. Familie, job, antrenamente, recuperare, parenting …si s-a cam terminat parcela. Si totul intr-o viteza de parca nici nu ai timp sa te bucuri si sa realizezi ce ti se intampla. Insa astazi mi-am propus sa trag aer in piept, sa ma detasez de tot si de toate si sa va povestesc cum a fost in desert, la prima cursa din circuitul CaliVita 7 Deserts

Au trecut doua saptamani de cand m-am intors insa totul este extem de proaspat in minte, de parca s-ar fi intamplat ieri. Daca inchid ochii parca simt briza Oceanului Atlantic, soarele care incalzea totul mai ceva ca intr-un cuptor, nisipul fin ce isi facea loc peste tot. Imi aduc aminte de oamenii frumosi, luminosi si cu povesti de viata inspirationale, aud zgomotul pasilor afundandu-se in nisip pana la glezne, simt gustul mancarii liofilizate pe care incepusem s-o urasc din tot sufletul spre finalul cursei, ranile de la picioare, agonia momentelor grele si extazul celor frumoase, medalia de la finalul cursei si sentimentul de implinire personala ce ti-l aduce finalizarea unei astfel de provocari.

Pentru a avea insa un tablou complet a ceea ce a insemnat aceasta cursa pentru mine ar trebui sa o luam cu inceputul. Pe 1 august anul trecut incepeam un program de antrenamente mai mult decat nebunesc, intins pe 8 luni de zile de la care nu intentionam sa ma abat catusi de putin, program menit sa ma pregateasca cat se poate de bine pentru monstrul asta de proiect: 7 curse extreme cu distante cuprinse intre 250 si 522km, pe fiecare dintre cele 7 continente si totul pentru a strange fondurile necesare impaduririi a 7 hectare in sudul Romaniei si a sprijini astfel asociatia Padurea Copiilor, pentru care alerg deja de 3 ani. Era cel mai ambitios proiect al meu de pana atunci, o mare provocare atat din punct de vedere fizic, cat si logistic.

Din fericire (da, ma simt un norocos) am intalnit oameni care mi s-au alaturat imediat si care au facut ca acest proiect sa se materializeze, sa treaca de stadiul de idee, de plan. Nu vreau sa ii numesc parteneri sau sponsori. Sunt cuvinte prea pompoase. Si asta pentru ca eu ii consider in primul rand niste prieteni, care au fost si care sunt alaturi de mine in toate aventurile astea nebunesti in care ma arunc parca cu ochii inchisi. Nu ma intreaba si nu vor prea multe de la mine si asta face care relatia sa fie extrem de calda si de autentica, astfel incat eu sa nu simt nici o presiune si sa imi vad de pregatire. Iar pentru asta va multumesc din suflet dragilor!

Am vrut prea mult?

Majoritatea celor care cititi acest blog probabil stiti ca acum 8 ani am suferit o interventie chirurgicala la genunchiul stang, respectiv o meniscectomie. Iar dupa o perioada de recuperare de jumatate de an si alta de pregatire de 7 luni, am reusit sa alerg in toamna lui 2011 primul meu maraton, la Atena. A fost atunci dragoste la prima vedere si pe undeva am stiut ca alergarea pe distante lungi va face parte din viata mea de atunci inainte. Am alergat pana acum peste 20.000 km in antrenamente si competitii si nu am simtit nici cel mai mic disconfort la genunchiul stang. Zilele treceau, antrenamentele se desfasurau conform planului si eram increzator ca totul va merge cum imi propusesem. Pana intr-o zi cand genunchiul stang a inceput sa fie inflamat in zona meniscului lateral extern si sa simt durere si disconfort atat in antrenamente cat si dupa. La inceput am crezut ca e vorba poate de supraantrenament, sau poate de o sesiune de incalzire sau stretching peste care poate am mai sarit insa durerile deveneau din ce in ce mai acute. A fost momentul cand am ajuns la Virgil care prin proceduri de fizioterapie si masaj terapeutic a reusit sa ma scape de niste contracturi destul de urate in zona lombara care provocau dezechilibre si intreaga biomecanica a alergarii era serios afectata. Atunci am inteles cat de complex este totul si cum o simpla contractura cervicala / toracala sau lombara poate avea efecte asupra soldului sau genunchiului si implicit asupra posturii. La recomandarea lui am facut si un RMN si atunci a venit bomba. Se intampla cu o luna inainte de a pleca in Namibia. Rezultat RMN: chist parameniscal 6cm. Avand in vedere timpul scurt avut la dispozitie pana la cursa solutia a fost un program de kinetoterapie (multumesc din suflet Alina!) si realizarea unor punctii in genunchi, scoaterea lichidului si deci eliminarea presiunii, urmand apoi injectarea de antiinflamatoare care sa mentina inflamatia sub control, o perioada. Prima astfel de interventie am facut-o la Medsana iar a doua, cu 3 zile inainte de plecare in Namibia la CentroKinetic, sub indrumarea dr. Bogdan Andrei.

Am facut o introducere destul de lunga dar peste are n-am vrut sa sar pentru a avea o imagine completa a ceea ce a insemnat aceasta cursa pentru mine, cu bune si rele.

Hello Africa! Primiti si alergatori cu genunchii in sacosa?

Asadar plecam spre Namibia cu moralul destul de jos, insa incercam sa vad partea plina a paharului. Urma sa alerg in niste locuri senzationale, despre care doar citisem si sa intalnesc oameni faini. Sahara Race Namibia face parte dintr-un circuit de 4 curse denumit 4 Deserts, din care mai fac parte Gobi March (China), Atacama Crossing (Chile) si The Last Desert (Antarctica). Fiecare, de 250 de kilometri, fiecare dintre ele intinsa pe o saptamana si fiecare dintre ele de autosuficienta. Adica alergatorii alearga cu un rucsac in spate cantarind aproximativ 10kg in care au absolut tot ce au nevoie supravietuirii in desert: mancare, echipament, produse medicale si de igiena. Ai uitat sa-ti iei ceva? Ghinion! Organizatorii pun la dispozitie doar adapost in corturi dupa terminarea fiecarei etape, apa la punctele de hidratare si asistenta medicala, la nevoie. Restul, fiecare se descurca cum poate si ajunge cum poate la linia de sosire a fiecarei etape. Iar etapele pentru Sahara Race au fost asa:
-etapa 1: 39km
-etapa 2: 40km
-etapa 3: 43km
-etapa 4: 82km
-etapa 5: 40km
-etapa 6: 10km

Surprinzator a fost faptul ca pana am ajuns acolo (cam 24 de ore a durat drumul), inflamatia se redusese semnificativ si incepusem din nou sa sper ca genunchiul ma va lasa sa alerg asa cum voiam si cum ma pregatisem.

De ce ti-e frica nu scapi

Stand si deruland acum filmul celor petrecute timp de o saptamana in desert, realizez ca intreaga cursa a fost un rollercoaster de emotii. Si daca profilul cursei a fost destul de plat, cursa neavand diferenta semnificativa de nivel, profilul emotiilor a fost mai ceva decat cel mai greu ultramaraton montan pe care l-am alergat pana acum. M-am bucurat, am plans de durere, am simtit frustrare, neputiinta pentru ca apoi sa ma bucur din nou si tot asa, kilometru cu kilometru, pas cu pas, pana la linia de finish.

Am inceput prima etapa cu o pofta de alergare cum nu mai avusesem de mult. Desi erau deja 30 de grade la 8 dimineata si rucsacul avea aproape 10kg, nu mai simteam nici o presiune la genunchi. Iar asta ma bucura tare mult.

Dar totul a tinut fix 5km, cand genunchiul a trosnit si pentru cateva momente am simtit ca nu ma mai pot sprijini pe el. Extazul conducerii cursei a fost inlocuit rapid cu frustrare, dezandejde, disperare. Erau primii 5km din 250. Prima zi din cele 7 si nu imi venea sa cred ca se intampla asta tocmai atunci. Concurentii au inceput sa ma depaseasca si cu lacrimi in ochi am continuat urmatorii cativa kilometri. Mi-a luat ceva timp sa imi ridic din nou moralul si sa ma gandesc ca nu am venit acolo sa imi plang de mila ci sa alerg. Asa cum pot. Ceea ce am si facut. Insa fiecare pas era un chin si am avut nevoie de ceva timp sa ma obisnuiec cu durerea si sa-mi dau seama ca va fi acolo, cu mine, toata saptamana. Eram convins ca nu avea sa plece nicaieri asa ca era doar o problema de acomodare reciproca. Am terminat prima etapa pe pozitia 16 la general si de indata ce am ajuns la cort, dupa pregatirea bauturilor de refacere (All Stars Amino BCAA, All Stars 100% Whey Protein, Syntech L-Glutamine), am stat o ora sa-mi bandajez degetele de la picioare pline de basici, apoi am incercat sa ma odihnesc pentru etapa de a doua zi. Termenul de odihna intr-o astfel de cursa e relativ, pentru ca stai in cort cu inca 7 persoane, fiecare cu tabieturile lui. Iar noaptea in desert este destul de frig si nu poti spune ca ai parte de un somn foarte odihnitor.

Show must go on!

Dimineata incepe in forta. Nu poti sa tragi de timp pentru ca toate corturile trebuie stranse de organizatori si mutate la urmatoarea linie de finish. Nici nu ai nevoie de ceas desteptator. Forfota din tabara de baza te trezeste vrei nu vrei. Apoi ca un robotel executam acelasi ritual in fiecare dimineata. Imi strangeam sacul de dormit, verificam echipamentul si impachetam totul in rucsac. Apoi imi luam portia de suplimente CaliVita (Noni, Resveratrol Plus, Iron Plus, MagneZiB6, Curcuma Pro, Panax Ginseng, Omega3 Concentrate), ma hidratam bine, mancam o mana de nucifere si cu 30 de minute inainte de start luam un gel cu electroliti de la SiS (Science in Sport). Ziceam un “Doamne ajuta” si plecam. Tipul acesta de curse, multi etapa, contin foarte multe variable si este o linie extem de subtire intre reusita si esec. Fiecare zi, fiecare etapa este complet diferita, incepand de la terenul pe care se alearga (dune mari, dune mici, campuri cu bolovani ascutiti, albii de rauri secate, chiar si munti), conditiile de temperatura si umiditate si pana la cum o simte organismul, avand in vedere efortul depus in zilele anterioare.

Cei 40 de kilometri ai etapei a doua i-am simtit mai dificil de parcurs, asta in pofida faptului ca rucsacul devenea pe zi ce trece mai usor. Efortul din ziua anterioara isi spunea cuvantul. Incepea sa fie din ce in ce mai cald iar umiditatea data de apropierea de ocean facea ca disconfortul termic sa creasca considerabil. Insa am gasit cumva resurse sa mentin o viteza undeva la limita dintre prea incet si prea tare, astfel incat sa menajez genunchiul pentru etapele urmatoare. Dar toata suferinta asta mi-a fost rasplatita cu niste peisaje senzationale si la finalul etapei am constatat cu uimire ca tabara de baza era asezata la baza unei dune de nisip iar la cateva sute de metri in spate era Oceanul Atlantic. Am trecut linia de sosire pe pozitia 15 si mi-am dat seama ca probabil acesta va fi nivelul la care voi putea alerga toata saptamana, in conditiile date. Nu voiam sa fortez mai mult si sa fiu in imposibilitatea de a termina cursa, sau mai rau de a pune in pericol celelalte 6 curse din calendarul CaliVita 7 Deserts.

In fiecare dimineata la ora 7:30 aveam sedinta tehnica unde ni se prezenta traseul ce il aveam de parcurs in ziua respectiva. Iar sedinta tehnica din ziua a treia mi-a atras atentia in mod special pentru ca aveam sa alergam o portiune de 20km pe plaja si sa intalnim o colonie de foci. A fost asadar o etapa (43km) cu mult nisip, cu dune mici, si nesfarsita plaja unde in acea perioada a anului se adunau nu mai putin de 100.000 de foci, speriate si nedumerite la vederea unor nebuni imbracati ca Robocop care alergau spre ele 🙂
Cu un vant frontal de de abia puteai sa stai in picioare, ultimii 10km m-au adus spre linia de finish pe pozitia 11.

Highway to Hell

La finalul zilei toata lumea era un pic agitata si se discuta despre etapa lunga de a doua zi. Vreo 82 de kilometri de iad, intrucat se anunta cea mai calduroasa zi de pana atunci. Imi aduc aminte ca stateam la linia de start si ma gandeam cum o sa fie. 14-16 ore de efort pe un teren cu totul necunoscut si intr-un cuptor in care parca cineva nu se mai satura sa indese lemne. Am plecat intr-un ritm destul de moderat stiind ca nu startul era important aici, ci cat si cum reusesti sa iti dozezi energia pe intreaga distanta astfel incat sa ajungi viu si neavariat (prea tare) la finish. Primii 30 de kilometri am avut parte de acelasi vant frontal puternic ca cel din etapa anterioara.

Acum judecand la rece imi dau seama ca parca a fost mai bine asa pentru ca altfel as fi fost tentat sa alerg mai tare. Insa atunci il uram din tot sufletul. De peste tot se auzea “Bloody wind”. Combinatia de nisip si vant frontal te storcea de orice farama de energie avand uneori impresia ca stai pe loc. Spre ora pranzului temperatura din termometre ajunsese la 47-48 de grade Celsius, moment in care multi concurenti pur si simplu au cedat. A fost etapa cu celele mai multe abandonuri, din cate imi aduc aminte 15-16. Efortul, deshidratarea, ignorarea semnalelor pe care le da organismul in astfel de conditii, te pot scoate din cursa fara ca macar sa iti dai seama. Am vazut oameni intinsi pe jos, oameni cu perfuzii, oameni carati de colo colo de organizatori sau care pur si simplu, erau constienti de ce li se intampla dar nu mai voiau sa continue.

Mai trecusem prin doua astfel de etape lungi la Marathon des Sables si stiam ca daca trec cu bine de orele caniculare de la pranz imi va fi bine. Spre seara, nu stiu de unde am mai gasit inca o viteza si am inceput sa alerg chiar mai tare ca atunci cand incepusem. Era racoare si de undeva, de nu stiu unde, am mai gasit resursele necesare pentru a continua. Pe ultimii 15-20km am depasit cel putin 6-7 concurenti care probabil plecasera prea tare si acum si duceau cursa la capat, incet, la pas. Am terminat in 16 ore si 5 minute, pe pozitia 18 si nu-mi venea parca sa cred ca ce era mai greu trecuse.

Important e sa vrei, nu sa iti doresti

Urmatoarele doua etape (40km si 10km) am dat tot ce-am putut, ignorand genunchiul care ma tinea la fiecare pas. Simteam pe undeva ca pot sa trag putin mai mult si am avut incredere ca n-o sa cedeze. Am terminat etapele pe pozitiile 9 si respectiv 5, iar in clasamentul final am reusit sa urc pe pozitia 11. In momentul in care Samantha mi-a pus medalia la gat am avut un sentiment de eliberare, de usurare, de bucurie ca reusisem sa duc la capat cursa asta in pofida problemelor de pe parcurs.

A fost o cursa in care am aflat multe despre mine, despre ceea ce pot si ceea ce nu pot, o cursa care m-a desfacut ca pe foile unei cepe si care m-a intarit atat fizic cat si mental. Am trait clipe si am trecut peste momente peste care nu imi imaginam ca pot trece. Am sapat in cele mai adanci unghere ale constiintei mele, am cazut si m-am ridicat de zeci de ori, dar ma simt implinit si fericit ca am putut sa imi dau o palma la final si sa-mi spun “Ai facut-o si pe asta, idiotule!”. Cate astfel de dialoguri n-am avut cu mine intr-o saptamana …

De asta imi place ultramaratonul. De asta iubesc si urasc in acelasi timp astfel de curse. Pentru ca de fiecare data descopar un nou EU. Nu neaparat mai puternic sau mai intelept, ci pur si simplu pregatit pentru orice are sa-mi aduca in cale viata asta.

Pentru cei interesati de statistici, ei bine, noul Garmin Fenix5x mi-a masurat toti parametrii posibili si imposibili in cursa asta si trebuie sa recunosc ca e un gadget care mi-a tinut de urat chiar si dupa ce terminam etapele,  pentru ca l-am butonat pe toate partile (si n-a trebuit sa il incarc decat de doua ori intr-o saptamana) 😀

Etapa 1: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718318367

Etapa 2: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718323576

Etapa 3: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718326738

Etapa 4: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718334382

Etapa 5: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718337213

Etapa 6: https://connect.garmin.com/modern/activity/1718337752